Moștenirea lăsată de Ecaterina Momulo, cunoscută ca Momuloaia, a fost una dintre cele mai complicate succesiuni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nu doar prin valoarea ei, estimată la peste trei milioane de galbeni aur, ci mai ales prin lunga serie de litigii, tranzacții discutabile și manevre procedurale care aveau să se întindă până după Primul Război Mondial. În centrul acestei istorii se afla Ion Luca Caragiale, devenit moștenitor prin intermediul mamei sale.
La rugămintea copiilor săi, dramaturgul povestea deseori despre propria-i copilărie, dar evita să le dea detalii despre adolescență și tinerețe. Le răspundea că nu-și aduce aminte cu plăcere de acea perioadă, pentru că se lega “de timpuri grele și de o viață năcăjită”.
În 1870, după moartea lui Luca Caragiali, văduva Ecaterina și cei doi copii, Ion Luca și Elena (Lenci era cu trei ani mai mică decât viitorul dramaturg) și-au găsit adăpost în casa Cleopatrei Lecca, o verișoară maternă. Mama se apropia de 50 de ani, iar Lenci avea doar 15 ani la acel moment. În Capitală mai trăia o rudă a familiei, Ecaterina Momulo Cardini, al cărei soț, Girolamo Momulo, murise în 1859, lăsând în urmă o moștenire impresionantă.
Girolamo (românizat Ieronim) era italian, supus austriac stabilit la București. Întreprinzător și norocos în afaceri, ajunsese să dețină, pe la 1830, terenul cuprins pe locul unde s-au clădit cofetăria și hotelul „Capșa“, porțiunea străzii Edgar Quinet și colțul străzii Academiei, în spatele Universității. Acolo a construit primul local de teatru din București, Teatrul cel vechi, care a funcționat timp de douăzeci de ani.
La colțul Căii Mogoșoaiei (Calea Victoriei), avea cofetărie și restaurant, cu mâncăruri apusene și orientale. Specialitățile lui erau curcanul „țintirom” (gentilhomme) umplut, baclavalele, înghețatele și alte răcituri. În etajul clădit deasupra bolții restaurantului, se găsea o sală mare de club, sala „Momulo“ sau „Momolo”, destinată și balurilor mascate ale nobilimii.
Momulo a murit în 1859, fără descendenți, și și-a lăsat toată averea soției. Ecaterina Momulo Cardini, născută Timotei Gheorghevici, era nepoată a negustorului brașovean Mihail Alexovici, mama ei fiind soră cu Elena, mama Ecaterinei Caragiale, deci văduva lui Momulo era verișoară primară cu mama lui I. L. Caragiale. În 1863, Momuloaia a renunțat la cetățenia austro-ungară, pe care o deținea în urma căsătoriei cu soțul defunct, și a obținut împământenirea.
La moartea ei, pe 7 noiembrie 1885, a lăsat o proprietate rurală în Vlașca, de 4.650 de hectare, și o casă cu loc viran în strada Batiștei. Moștenitorii din București s-au grăbit să intervină pentru inventarierea și punerea sub sigiliu a succesiunii, până la intrarea în posesie. În casa de fier a Momuloaiei s-au găsit cupoane, obligațiuni, rente și scrisori funciare în valoare de peste 680.000 lei. Răposata, femeie zgârcită și pățită (în 1878 fusese jefuită de vestitul bandit Serdaru), ascunsese între saltele bilete ipotecare și o pungă cu 9.000 de lei în napoleoni de aur. I. L. Caragiale a fost prezent la procesul inventarierii bunurilor, făcut în ziua de 11 noiembrie 1885.
Cine au fost moștenitorii legali
Succesiunea a revenit unui grup de șase rude colaterale:
– Constantin Lecca, pictor, fiul Anastasiei;
– Zinca Horstman, Maria Popovici, Carolina Mores și Ecaterina Tomescu, fiicele Sofiei Ioanovici;
– Ecaterina Caragiale, fiica Elenei Chiriac Caraboa, mama lui I. L. Caragiale.
Anastasia Lecca, Sofia Ioanovici și Elena Chiriac Caraboa erau fiicele lui Mihail Alexovici și surori ale Mariei Timotei Gheorghevici, mama Ecaterinei Momulo. Din această încrengătură de rudenii a pornit procesul succesoral, dar tot de aici aveau să înceapă și disputele.
Primul proces a fost declanșat de o femeie pe nume Maria Tabay (Tabai), fostă slujnică în casa soților Momulo Cardini, care s-a prezentat drept fiica lor naturală. Ca probă, a depus o scrisoare pretins semnată de defunct. Expertiza a arătat însă că documentul era un fals grosolan: textul fusese scris sub dictare, dar semnătura provenea dintr-un alt act și fusese lipită ulterior.
În această etapă, interesele Ecaterinei Caragiale erau apărate de C. G. Dissescu, unul dintre cei mai străluciți juriști ai vremii. Adevărata bătălie juridică a început odată cu apariția fraților Constandi din Sibiu, care se pretindeau descendenții unui frate al Ecaterinei Momulo, Constantin. Procesul intentat de aceștia avea să dureze peste cincisprezece ani, până la decizia definitivă a Curții de Apel.
În acest hățiș juridic, Caragiale s-a dovedit cel mai grăbit dintre moștenitori. Dorind să înlăture orice contestație, și-a determinat mama să renunțe la asistența juridică a lui Dissescu și a obținut de la ea o procură generală, care îi conferea dreptul de a o reprezenta în fața tuturor instanțelor.
În 1904, Caragiale a intrat, în sfârșit, în posesia părții sale de moștenire de la Momuloaia (mama dramatugului murise în 1888) și a decis să se stabilească, împreună cu familia, la Berlin. Știrea este publicată în octombrie acel an în ziarul Evenimentul:
„Caragiale se stabilește la Berlin și părăsește pentru totdeauna România. Autorul „Nopții furtunoase“ a moștenit o avere de mai bine de jumătate de milion și s-a hotărât să trăiască în capitala Germaniei, din renta produsă de frumoasa sumă moștenită, așa cum ar fi făcut probabil un burghez oarecare doritor de a trăi într-un centru mare al lumii.
Nu mai puțin hotărârea marelui nostru scriitor are o semnificație deosebită. Deciziunea în chestiune înseamnă că viața literaților și artiștilor în țara românească este cu neputință. Ea înseamnă că, în timp ce toate nulitățile, toate personalitățile pseudo-politice o duc ca în rai, talentul adevărat, real, extraorimar cum e al lui Caragiale, este nedreptățit, înăbușit și trebuie să caute aiurea scăparea, atmosfera sănătoasă și ozonizată a apusului, prielnică dezvoltării talentului și artei (…)”
Singura soră a dramaturgului, Elena (Lenci) Caragiale a murit în septembrie 1905, la vârsta de 50 de ani, și astfel Caragiale a primit și partea ei de moștenire.
