Pe 30 noiembrie şi 10 decembrie 1901, în două numere succesive ale Revistei literare ce era condusă lui Th. M. Stoenescu, publicistul C. A. Ionescu – Caion lansa împotriva lui Caragiale acuzaţia de plagiat.
Tânărul a transcris pe două coloane o serie de replici din “Năpasta” şi dintr-o dramă intitulată “Nenorocul”, a unui autor maghiar, Kemény István, apărută la Braşov în 1848, în traducerea lui Alexandru Bogdan.
Atât drama “Nenorocul”, cât şi autorul ei, inclusiv traducătorul român, erau pe de-a-ntregul produsul fanteziei lui Caion. Chemat de Ion Luca Caragiale în faţa justiţiei în martie 1902, împreună cu directorul Revistei literare, calomniatorul avea să recunoască singur inexistenţa lui Kemény István, indicând cu acea ocazie, ca sursă a “Năpastei”, drama “Puterea întunericului” de Lev Tolstoi şi cerând amânarea procesului pentru a putea prezenta Curţii o traducere legalizată a textului francez (singurul accesibil, pe atunci, cititorilor români).
Ziarul Adevărul scria în numărul din 7 martie, sub inițialele E.D.F.:
„Din nefericire, ne aflăm în faţa unui tânăr care a preferat trista celebritate în locul unui debut modest care să-i permită a intra în rândul acelora care prin muncă şi vocaţiune sunt chemaţi să însemneze ceva în presă sau în literatură.
Tânărul acesta mi-e cunoscut de acum cinci-şase ani, când se prezenta zilnic la redacţiunile ziarelor cu 15 până la 20 de manuscrise a câte 10 – 20 de pagini unul, asupra tuturor subiectelor celor mai disparate. Eu şi alți colegi ai mei îi făceam din când în când, foarte rezervaţi, câte o obiecţiune şi atrăgeam atenţia asupra acestei supra-producţiuni pe cât de bizară, pe atâta de incoerentă.
Sunt sigur însă că a luat-o în rău, că s-a considerat persecutat şi a alergat aiurea, unde, din nefericire, a găsit naturi de acelea care, măgulite de lauda oricui, deschid coloanele şi împart titluri de prim-redactor, cronicar, etc., primului venit.
Vina însă nu e numai a tânărului Caion, ci şi a acelora care au dat cu atâta libertate loc la orice articole ale sale. De o vreme încoace o anumită presă, şi politică, şi literară, primeşte „manuscrise“ de la oricine le prezintă, numai o condiţie să întrunească, să nu se ceară bani pe ele. Iată de ce așa de adesea asemenea manuscrise se plătesc cu… cinstea, chit ca apoi autorul să le plătească conform codului penal…”
La a doua înfăţişare a procesului intentat de Caragiale, desfășurată în iunie 1902, Th. Stoenescu, directorul ziarului, a depus în faţa instanței cele două file fabricate de autorul calomniei cu scopul de a-l induce în eroare, ambele tipărite cu litere chirilice, una reprezentând foaia de titlu a dramei “Nenorocul” de Kemény István, cealaltă, o foaie de la mijlocul cărţii.
În acea şedinţă a tribunalului, Barbu Ștefănescu Delavrancea a rostit o pledoarie strălucită în care demonstra fără echivoc totala netemeinicie a aserţiunilor lui Caion, atât a celor legate de imaginarul Kemény István, cât şi a celor referitoare la pretinsa similitudine dintre “Năpasta” şi “Puterea întunericului”.
Condamnat în lipsă (Caion trimisese instanței un certificat medical în care scria că este “suferind de gripă cu forme nervoase și are nevoie de cinci sau zece zile de căutare”) la trei luni închisoare corecţională, 500 de lei amendă penală şi 10.000 de lei daune interese, Caion a obţinut în apel un neaşteptat verdict de achitare.
Caragiale s-a declarat însă mulțumit de sentinţa tribunalului, pentru că, după spusele lui, nu urmărise altceva decât să se dovedească inconsistenţa acuzaţiei de plagiat.
Dezbaterile procesului de calomnie intentat de dramaturg se găsesc în colecţia “Biblioteca marilor procese” (anul I, mai-iulie 1924, Nr. 4-5, Editura Curierul judiciar, Procesul Caragiale-Caion, calomnie prin presă).
Directorul Revistei literare l-a suspendat pe Caion din calitatea de prim-redactor, desolidarizându-se de el, pentru că, la cererea de a-și dovedi învinuirea, nu putuse prezenta decât aceleași două foi volante tipărite cu litere chirilice, care ajunseseră și în instanță.
Ce s-a întâmplat cu Caion imediat după izgonirea sa de la Revista literară este mai puțin cunoscut.
Pe 16 martie, Consiliul profesoral al Facultăţii de Litere a decis eliminarea lui G. Al. Ionescu, numele real sub care era înscris în registre, din rândurile studenţilor „pentru falsurile comise spre a calomnia pe d. Caragiale. D. Caion va fi deferit Senatului universitar spre a fi exclus şi din Universitate”.
În acea perioadă apărea la Bucureşti un ziar enciclopedic săptămânal numit “Forţa morală” (15 numere, între 28 octombrie 1901 și 17 februarie 1902). Revista nu avea pe frontispiciu nume de director, redactor sau responsabil, dar Alexandru Macedonski semna în fiecare număr câte o poezie şi câte un articol de teorie literară. Colaboratorii publicației erau recrutaţi dintre membrii cenaclului lui Macedonski: Constant Cantilli, Mircea C. Dimitriadi şi alţii.
Articolele lui Caion despre aşa-zisul plagiat al lui Caragiale au fost reproduse în “Forţa morală” și, la apariţia notiței de desolidarizare a directorului Revistei literare, publicația a intervenit vehement în favoarea lui.
Naufragiatul de la “Revista literară” a fost primit cu braţele deschise în redacția publicației în paginile căreia apăreau, sub pseudonimul Luciliu, atacuri vehemente împotriva dramaturgului; unele dintre aceste articole i-au fost atribuite chiar lui Macedonski, care, însă nu a semnat nicăieri cu propriul nume.
Tânărul Caion și-a continuat luptele nevrednice cu scriitorii și gazetarii epocii. În 1903, l-a dat în judecată pe George Ranetti, directorul ziarului Furnica, apoi a trântit un articol denigrator împotriva lui Nicolae Iorga, pe care îl acuza în ziarul „Gazeta Conservatoare” de plagiat după un autor francez (pentru volumul “Critică la antici”). Istoricul, ca și I. L. Caragiale, l-a dat în judecată.
„D. Iorga, simțindu-se ofensat din cauza acestui articol, a intentat proces de calomnie prin presă domnului Caion. Procesul urma să se judece de Curtea cu jurați din Ilfov, lipsind însă reclamantul, d. Iorga, Curtea a declarat stinsă acțiunea”, nota ziarul Universul din septembrie 1903.
Atitudinea lui Caragiale, care s-a declarat mulțumit de decizia instanței din iunie 1902, nu înseamnă că achitarea lui Caion nu a fost calificată mai târziu ca o veritabilă pată pentru justiţie. În 1972, la şaptezeci de ani după infama acuzație de plagiat, Muzeul Literaturii Române a decis revizuirea procesului, stabilind încă o dată vinovăţia lui Caion şi formulând un verdict de condamnare.
Criticul literar Ștefan Cazimir se întreba într-un articol publicat în revista Teatrul, în care a reprodus un text inedit al lui Caragiale despre Caion:
“Care a fost motivul acţiunii lui Caion? Erau la mijloc resentimentele față de Caragiale, care îi persiflase în Moftul român din 1901 o încercare de poem în proză, într-un articol intitulat “Un frizer-poet și o damă care trebuie să se scarpine-n cap…?”
Textul începea cu un elogiu ironic la adresa îndeletnicirilor artistice ale frizerilor, dintre care “unii cântă cu flautul ori cu ghitara; alţii zugrăvesc sau compun tablouri în fel de fel de nuanţe, cu firele de păr măturate din prăvălie; alţii sculptează în miez de pâine ori în săpun-rachiu; alţii fac versuri care de care mai nepieptănate, şi alţii scriu poeme în proză, care de care mai despletite”.
În ultima categorie era aşezat şi “domnul C. A. Ionescu, un lirico-decadento-simbolisto-mistico-capilaro-secesionist”, care trimisese revistei lui Caragiale, cu rugămintea de a-l publica, un poem în proză închinat părului iubitei sale.
În încheierea articolului, Caragiale comenta acid: “Toate bune, turbatul meu friseur-raseur! Dar, de atâta lume în capul dumneaei, tare trebuie să se scarpine iubita dumitale, câtă vreme îi scrii dumneata aşa minuni! De ce nu-i dai mai bine şi niţică alifie calmantă, pe lângă atâta iritantă proză?”
*** Ștefan Cazimir, Teatrul, 1983
În iunie 1962, Teatrul de Comedie a pus în scenă piesa „Procesul domnului Caragiale”, scrisă de dramaturgul Mircea Ștefănescu, în regia lui David Esrig, cu o distribuţie de zile mari:
Jules Cazaban (I. L. Caragiale);
Radu Beligan (Agamiţă Dandanache);
N. Gărdescu (Zaharia Trahanache);
Ștefan Ciubotăraşu (Titircă Inimă rea);
Mircea Şeptilici (Barbu Delavrancea);
Florin Scărlătescu (Cațavencu);
Ion Lucian (Reporterul);
Dem. Savu (Pristanda);
Mircea E. Balaban (Farfuridi);
Mircea Constantinescu (Stoenescu);
Costel Constantinescu (Dragomir);
Gh. Dinică (Caion);
Gh. Crîşmaru (Flăcăul);
D. Rucăreanu (Amicul);
Amza Pellea (Procurorul);
Marius Rolea (Servitorul);
Ştefan Tapalagă (Mache);
V. Plătăreanu (Avocatul apărării);
Sanda Toma (femeia în dilemă);
