Ecaterina Logadi, fiica Alexandrinei și a lui Ion Luca Caragiale, Tușki, cum i se spunea în familie, s-a născut pe 30 mai 1894. În 1912, la moartea dramaturgului, întreaga familie se afla la Berlin, dar ulterior soția și cei doi copii, Ecaterina și Luca, au revenit în țară. Văduva a primit din partea statului român o pensie viageră de 750 de lei lunar. Mulți ani mai târziu, Ecaterina Logadi a vorbit într-un interviu acordat revistei România literară despre relațiile din familia Caragiale:
“— Vă propun, doamnă Ecaterina Logadi, o discuţie fără vreun plan prestabilit, nădăjduind astfel ca, în trecere de la o amintire la alta, să scoatem la iveală, deşi s-a scris atât demult despre autorul „Scrisorii pierdute“, câteva amănunte, poate nu lipsite de interes pentru cercetătorii literari.
— Cred că e mai bine aşa, într-adevăr.
— Când a murit la Berlin tatăl dumneavoastră, marele Caragiale, ce vârstă aveaţi?
— Optsprezece ani. Izbutisem să ne obişnuim cu atmosfera marelui oraş, duceam o viaţă de familie îmbietoare, plină de mici şi frumoase iniţiative zilnice, care ne ajutau să nu ne simţim deloc în… străinătate. Deşi ne iubea, ani de-a rândul tata nu ne-a primit pe noi, copiii, în intimitatea lui. Nu ştiu să se fi abătut de la regula de a ne ţine la o anumită distanţă. Abia către sfârşitul vieţii se „împrietenise” cu Lucky, cu care găsea, se pare, mai multă corespondenţă sufletească. Lucky fusese înscris la un liceu şi era permanent lăudat de către profesorii de matematică şi fizică îndeosebi. Tata îl răsfăţa în mai mare măsură, făcea cu el lungi plimbări şi discutau nu numai despre fizică şi matematică…
— Tocmai aceasta voiam să întreb. Luca I. Caragiale, Lucky, cum îi spuneaţi, a scris în 1920, în colaborare cu loan D. Gherea, fiul lui Dobrogeanu-Gherea, un microroman, „Nevinovăţiile viclene”, apărut inițial în „Viaţa românească”, iar în1968 în Editura tineretului.
— E drept, Lucky era bun şi la literatură, nu se decisese încă ce anume să urmeze la facultate, iar tata nu intervenea în această privinţă. „Găseşte-ţi orice drum vrei, spunea el, numai de literatură să nu te apuci. M-am chinuit eu destul cu ea şi mi-am blestemat ceasul“.
— Mi se pare că nu numai Lucky şi Matei au moştenit talentul literar al ilustrului dumneavoastră părinte. Îmi amintesc că aţi scris şi dumneavoastră.
— O serie de amintiri publicate după război prin ziare şi reviste. Ultima dată unele din aceste frânturi de gânduri au apărut acum patru-cinci ani în „Viaţa românească”. Aş putea, ce e drept, să spun multe lucruri interesante, încă necunoscute, din viaţa şi activitatea lui Caragiale. Dar pentru aşa ceva mi-ar trebui mai multă îndrăzneală, răgaz, linişte multă, şi azi n-am la îndemână aceste condiţii.
— Ce-aţi studiat în adolescenţă?
— Belle-Arte, la Berlin. În ţară, am lucrat mulţi ani la Institutul Cantacuzino, cu profesorul Ciucă. Se zice că executam desene foarte bune.
— Aţi avut copii?
— Un băiat, Vlad. El poartă numele lui Caragiale şi este stabilit la Paris dinainte de război. A făcut studii diplomatice, dar în prezent, paralel cu funcţia de consilier juridic, se ocupă şi el cu scrisul. A terminat de curând un roman pe care mi-a comunicat că îl va preda unei mari edituri.
— Aţi moştenit şi dumneavoastră „grija” pe care o manifesta Caragiale faţă de copii?
—Deși distant, el ne purta o dragoste cu totul exagerată, care uneori ne lua orice posibilitate de… personalizare. Îi plăcea să ne „clocească”, să ne știe permanent acasă. Se alarma la orice mică febră sau tuse, intra în panică la cea mai neînsemnată indispoziție. Chiar când voiam să ieşim singuri, să ne jucăm, intervenea pentru a ne ţine în preajma lui, aducându-ne fel de fel de jucării. „Să nu vă plângeţi că n-aveţi distracţii”, ne zicea.
De aceea, în primii ani nici nu ne-a dat la şcoală, am avut profesorii noştri. Pe copiii lui Delavrancea i-a iubit la fel ca și pe noi.
Într-un an, când Cella a contractat scarlatina, l-am văzut mai agitat decât pe Delavrancea. Sta ceasuri întregi sub fereastra camerei respective, în stradă, și se interesa cum îi mai este.
— Când ați cunoscut-o pe doamna Cella Delavrancea?
— De mici copii, dar ne-am împrietenit mai temeinic când am împlinit 14 ani. La Berlin, mi-a devenit o adevărată soră, locuia la noi vreme îndelungată, mergeam în excursii, la concerte, la teatre, ne împărtăşeam gândurile, aspiraţiile. Mi-am amintit de curând de un episod din viaţa noastră — sunt 63 de ani de atunci — o întâlnire la pensionul unde urma ea, la Paris, în Bois de Boulogne. Noi tocmai sosiserăm în Franţa şi ne-am dus direct la ea s-o vedem. Nu se afla însă la pension şi am aşteptat-o în cameră. Când a venit, parcă o văd, şi-a aruncat pe pat pălăria încărcată cu… piersici, cum se purta pe atunci, ne-a îmbrăţişat şi, ca să-i facă plăcere tatii, s-a aşezat imediat la pian şi a executat în întregime o bucată de Scarlatti, ştiind că-i plăcea foarte mult.
La Berlin, unde da concerte, venea adesea şi cu mama ei, Maria Delavrancea. Numai dacă şi-ar scrie aceste amintiri şi încă ar putea prezenta azi un volum extrem de interesant. Au trecut foarte mulţi ani de atunci şi prietenia noastră s-a adâncit continuu. Ne vizităm şi azi cu aceeaşi caldă afecţiune din trecut. În vara aceasta am condus-o la gară, pleca la Paris, cu o altă soră a ei, arhitectă…
— Vorbindu-mi despre tatăl dvs., pe care l-a cunoscut bine, Victor Eftimiu mi-a relatat, între altele, că în relaţiile cu tinerii scriitori era distant, de o ironie muşcătoare…
— Ştiu, episodul cu „ţara are doi mari scriitori, pe mine şi pe tine…” Cred că era felul lui de a încuraja. E drept că în relaţiile cu oamenii se manifesta inegal, după dispoziţii sufleteşti. Când era vesel, îşi flata prietenii, îi îmbrăţişa, se entuziasma extrem de uşor, ca la prima decepţie să cadă în cealaltă extremă.
— Aţi fost vreodată cu Caragiale la Arad, în perioada când colabora acolo la „Românul”?
— Nu. Venea în țară singur. Pleca pe neaşteptate şi lipsea câte două-trei săptămâni, dar nu mai mult. La întoarcere ne relata pe larg sumedenie de întâmplări, ne reproducea dialoguri, ne descria oamenii cu care se întâlnise. Pe Aurel Vlaicu, de pildă, l-a admirat permanent şi ori de câte ori poposea în ţară, căuta fie să-l vadă, fie să afle veşti despre el. Cu familia, veneam la Bucureşti numai în timpul verilor. Într-o astfel de vară, când se îmbolnăvise bunica, îmi amintesc că tata a rămas cu noi la Bucureşti câteva zile, după care a plecat cu Lucky într-un voiaj în Olanda.
— De ce nu l-a luat și pe Matei Caragiale?
— Nu era atât de… prieten. Pe Lucky, repet, îl admira din toate punctele de vedere.
— Care au fost cauzele morţii lui Caragiale?
— Suferea de ateroscleroză. Cu doi ani înainte de a se stinge, venind în ţară, a avut o criză cardiacă şi a fost consultat de către doi doctori, Dona şi Ureche. Dar nouă nu ne-a spus absolut nimic despre acest lucru, am aflat de la familia Dona mult mai târziu despre consultul respectiv. Cu atât mai mult ne-a surprins faptul, cu cât îl ştiam extrem de sensibil, de precaut faţă de orice boală. Când a murit, tocmai ne pregăteam cu toţii să mergem în localitatea balneară Travemünde, undeva lângă Lübeck, la Marea Baltică, unde mai fuseserăm de câteva ori. Eu şi mama încercasem toate toaletele de vară, se afla cu noi şi Cella Delavrancea, care ne da splendide concerte la pian. Tata obișnuia să scrie și să citească până târziu noaptea, iar a doua zi dormea mult, până spre ora mesei. Cunoscându-i tabietul, nu l-am deranjat deloc în noaptea aceea. L-am auzit tușind într-un rând, dar nu ne-am alarmat.
A doua zi, văzând că întârzie neobișnuit de mult, Lucky, care venise de la școală, a intrat în camera lui și l-a găsit pe pat, încovoiat, ca și cum ar fi încercat să se dea jos. Fusese sfârșitul.
— Pe cititori i-ar interesa, fără îndoială, să afle azi părerea dumneavoastră: cine are dreptate, Şerban Cioculescu, care a susţinut că I. L. Caragiale era un temperament robust, vioi, veşnic frământat — sau Vlahuţă şi Delavrancea, care l-au socotit, în fond, un melancolic?
— Fără îndoială, Şerban Cioculescu. Tata era o permanentă izbucnire de veselie. El vedea ca nimeni altul comicul din viaţă. Fireşte, avea şi momente de gravitate, când risipea sclipiri de mare gânditor. Nu arareori, după moartea lui, l-am auzit pe Vlahuţă spunând: „Dacă aş fi putut nota tot ce spunea Caragiale, aş fi adunat o comoară de maxime, de cuvinte de înţelepciune“.
— Care au fost, după părerea dumneavoastră, cei mai buni prieteni ai lui Caragiale? Într-o vreme se ducea deseori acasă la Mihail Dragomirescu, aşa cum mi-a relatat soţia marelui critic, Laura, cu care am stat de vorbă anul trecut.
— Fără îndoială, prieteni buni pot fi socotiţi Vlahuţă, Delavrancea, Aurel Vlaicu, Octavian Goga, Dobrogeanu-Gherea, Paul Zarifopol şi Petrache Missir.
— Dar Grigorescu?
— Personal n-am avut senzaţia de reciprocitate a prieteniei pe care i-o arăta marele nostru pictor. Cred că tata mai mult îl admira, nu a existat între ei intimitatea ce se crease cu Vlahuţă şi Delavrancea.
— Multe, foarte multe obiecte ce au aparţinut familiei Caragiale se află azi la muzeele din Ploieşti şi din satul Haimanale. N-aţi mai păstrat nimic în actuala dumneavoastră locuinţă?
— Doar câteva fotografii, un coup-papier de argint şi trei tablouri de Grigorescu. Păstram încă multe lucruri, îndeosebi cărţi ale tatei, dar le-am pierdut într-un incendiu, pe când locuiam în str. Sofia nr. 21, din Parcul Filipescu.
— Manuscrise?
— Absolut nimic. După moartea tatei, mama i-a dat lui Zarifopol două geamantane de hârtii, iar după dispariţia lui Zarifopol, cum se ştie, munca de cercetare a fost continuată strălucit de către Şerban Cioculescu, care a preluat de la Zarifopol manuscrisele rămase. Azi, cea mai mare parte dintre ele se găsesc la Muzeul de Istorie din Ploieşti, la Biblioteca Academiei şi la Muzeul Teatrului Naţional.
*** România literară, octombrie-decembrie 1969
Ecaterina Logadi a fost căsătorită cu avocatul Petre Logadi, care în 1940 a fost pentru scurt timp subsecretar de stat la Ministerul de Interne, în timpul guvernării Gigurtu. După instaurarea regimului comunist, Logadi a fost arestat pentru crime contra păcii, pentru că s-ar fi pus, după cum spunea actul de acuzare instrumentat de procurori, “în slujba hitlerismului, contribuind la cedarea Ardealului”. Ginerele lui Caragiale a fost eliberat din penitenciar în august 1951 și a încetat din viață douăzeci de ani mai târziu, în martie 1971, iar doamna Ecaterina Logadi Caragiale a murit pe 18 aprilie 1987, la vârsta de 93 de ani.
Vlad Caragiale, unicul fiu al Ecaterinei și al lui Petre Logadi și singurul nepot al lui Ion Luca Caragiale, a încetat din viață la Paris, pe 31 august 2006, la vârsta de 85 de ani.
