Retras de doi ani în străinătate, în exilul său voluntar, Ion Luca Caragiale urmărea cu detașare ironică zvârcolirile politice din țară. Răscoalele țărănești din februarie 1907 l-au scos însă din indiferență. După mărturia fiului său cel mic, Luca, dramatugul a fost zdruncinat până în adâncurile sufletului de acest eveniment.
„Una dintre amintirile puternice pe care le păstrez despre părintele meu este aceea când i-am adus întâiul jurnal nemțesc care amintea revolta țăranilor din 1907. În omul acela, care persiflase veșnic avânturile patriotice, o groaznică suferință a început să clocotească. A stat zile întregi nemișcat, cu capul sprijinit în mâini. Când îi vorbeai, se trezea ca din vis și răspundea cu glas obosit. Apoi deznădejdea era înăbușită de revoltă. Striga că bine le face ciocoilor. Voia să plece să vadă ce se întâmplă în țara lui, iar deznădejdea îl paraliza din nou. Într-o noapte, febril și iritat, a scris broșura «1907, din primăvară până în toamnă», a trimis la «Die Zeit» din Viena prima parte, tradusă de Mite Kremnitz, iar manuscrisul românesc l-a închis într-un sertar.” (Luca Ion Caragiale, „Amintiri despre Caragiale”, Ideea europeană, ianuarie 1920).
Ziarul vienez a publicat articolul în martie acel an, dar pentru că nu era semnat, a fost aproape ignorat. În plus, societatea românească urmărea mai ales publicațiile din țară și nu a fost la curent cu analiza aspră și nemiloasă făcută de dramaturg clasei politice de la București.
Sociologul Dimitrie Gusti oferă detalii suplimentare despre acel moment: „Mite Kremnitz l-a rugat să scrie un articol despre evenimentele din țară pentru ziarul Die Zeit, care apărea la Viena, în format mare, pentru a contrabalansa influența cunoscută a publicației Neue Freie Presse.
Invitat la dejun, am fost rugat de Caragiale să-mi dau părerea despre felul în care înțelegea el să redacteze articolul cerut. L-am ascultat până la ora cinci dimineața. A fost o după-amiază și o noapte de neuitat. Asistam la desfășurarea unei mari și dificile probleme, analizată de un gânditor care nu era specialist, dar care o cerceta cu o surprinzătoare profunzime și ingeniozitate. Eram convins că studiul lui Caragiale avea să însemne una dintre cele mai strălucite cercetări asupra spinoasei și complexe „chestiuni agrare”.
Am plecat spre ziuă, după ce mi s-a dat asigurarea că, peste o zi sau două, voi fi chemat pentru a lua cunoștință de forma finală a redactării. Abia a treia zi l-am putut revedea. Am fost întâmpinat de o atmosferă apăsătoare, de jale, iar Caragiale avea o înfățișare atât de chinuită, nedormită și deznădăjduită, încât, cu inima strânsă, m-am întrebat ce se întâmplase.
M-am liniștit când am aflat că îi fusese imposibil să scrie un rând. Expunerea verbală, atât de limpede și elocventă, nu putuse căpăta o formă scrisă pe măsură, iar Caragiale preferase să nu scrie nimic.
După multe zile de trudă, articolul a fost totuși trimis la redacție. A apărut și în românește, sub titlul sugestiv „1907”. Din motive redacționale, unele pasaje au fost eliminate (din ziarul vienez), fapt care a stârnit revolta lui Caragiale împotriva celor care îi solicitaseră studiul și, mai ales, împotriva presupusei „cenzuri” a lui Mite Kremnitz.
“1907” rămâne și astăzi de actualitate. Este singura lucrare de „sociologie” a lui Caragiale, care stă cu onoare alături de marile analize ale societății românești realizate în piesele și nuvelele sale.”
Apărută în broșură la tipografia ziarului „Adevărul” din București la începutul lunii noiembrie acel an, scrierea a avut de această dată un răsunet neașteptat, fiind tipărită în 13.000 de exemplare. Conținutul, calificat drept „defetist” de Nicolae Iorga, demonstrează însă o îngrijorare patriotică pe deplin justificată.
Criticând cele două „așa-numite partide istorice” ale țării, pe care le numea „două mari facțiuni, având fiecare nu partizani, ci clientelă”, administrația „compusă din două mari armate”, dintre care „una stă la putere și se hrănește, iar alta așteaptă flămânzind în opoziție” și funcționarea instituțiilor statului, dramaturgul încheia sperând ca, după modificarea Constituției și introducerea sufragiului universal, “țara să-și dobândească o altă așezare”.
Într-o scrisoare adresată prietenului său, dr. Alecu Ureche, transmisă de acesta lui Paul Zarifopol, autorul lui „1907” a adus câteva lămuriri asupra neînțelegerii dintre el și conservatori:
„Ceea ce cred am spus și am să mai spun – acesta e numai capitolul întâi al unei serii mari – oricâte pagube m-ar expune. Intrarea în viața publică mi-a fost până acum închisă de boierii și de ciocoii noștri, pe simpla bănuială instinctivă că n-aș fi amantul destul de fidel al sacrei noastre Constituțiuni. De ce, adică, astăzi, la bătrânețe, să nu fiu sincer, să nu le dau dreptate oamenilor arătând pe față de ce sentimente sunt animat față de actuala organizare de stat? De ce să nu arăt lumii cum am văzut eu împrejurările sociale și politice la care am asistat ca istoric, nu numai ca simplu comediant? Și, deși lumea mă va huidui în unison, poate voi avea norocul ca, în mulțimea celor cinstiți, inteligenți și dezinteresați, să găsesc câteva aprobări care să mă răsplătească pentru necazurile îndelungatei mele proscripțiuni.” (27 octombrie 1907)
După apariția scrierilor la București, Barbu Ștefănescu Delavrancea l-a ţinut pe Caragiale la curent cu succesul ei: „Broşura ta 1907 se vinde pe capete. Publicul e pentru. Politicianii – contra. Oh! Câtă dreptate ai! Dar regele nu vrea. Oligarhia mediocrităţii, hotărât a triumfat, triumfă, va triumfa.“
Peste zece zile, revenea cu alte comentarii: „Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre pe deasupra ţării şi în detrimentul ţării, cu lăcomia nestăpânită a celor ajunşi şi cu îmbufnarea disgraţioasă a celor căzuţi, l-ai sintetizat aşa de viu că „pesimismul” meu cade învins la picioarele scriitorului ca Magdalena la picioarele lui Isus. Ai parcurs 1/2 dintr-un salt. Dar… remediul. Remediul pe care-l spui tu nu mă satisface. Deloc.“ (scrisoare din 8 decembrie 1907, publicată în “Viaţa lui I. L. Caragiale”, Șerban Cioculescu, 1940)
Animat de efervescența de la București, Caragiale s-a înscris în iarna anului 1908 în Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Câteva dintre discursurile sale s-au păstrat în „Ordinea”, ziarul noii formațiuni politice. Dramaturgul critica votul cenzitar, considerând că din acest motiv clasa conducătoare guvernează oligarhic, iar sarcasmul lui se îndrepta mai ales împotriva vechilor conservatori, despre care spunea că „au condus țara într-un spirit îngust”.
Ultima lui intervenție publică a fost legată de disputele politice din țară dintre românii ardeleni. La solicitarea lui Vasile Goldiș, directorul ziarului „Românul” din Arad, Caragiale a făcut apel la unitate în câteva articole publicate în 1911. Socotindu-și misiunea nereușită, și-a încetat însă cu amărăciune colaborarea cu gazetele din România.
Peste un an, dramaturgul a încetat din viață la Berlin, în urma unui atac de cord.
