Carmen Galin, o actriță fascinantă

Carmen Galin s-a născut pe 14 martie 1946 la Iași și a absolvit Institutul de Teatru și Film în 1967, ca șefă de promoție. Repartizată imediat după aceea la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, actrița a ajuns după trei ani la Teatrul Național din Cluj și, după încă cinci, la Teatrul Mic din București, unde a jucat până în 1990.

După Revoluție, a intrat în echipa Teatrului Național din București, a cărei actriță a fost doar cinci ani. Un conflict cu Fănuș Neagu, directorul de la acea vreme al primei scene a țării, a determinat-o să renunțe la carieră și să se retragă din viața publică.

Cunoscută pentru rolurile din cinematografie, actrița a vorbit într-un interviu acordat în 1984 revistei Flacăra despre primii ani în lumea artistică, dar și despre temeri și… sinceritate.

— Deci, Carmen Galin, actriţă a Teatrului Mic… E bine, e corect aşa? N-aţi vrea să continuaţi această prezentare?

— Da, e corect, e bine, numai că nu ştiu ce să spun despre mine.

— Tot ceea ce vreţi. Lucruri cunoscute, mai puţin cunoscute…

— M-am născut la Iaşi, dar am copilărit în Ardeal, la Cluj-Napoca. De obicei, pentru că-n acest oraş mi-am trăit copilăria şi adolescenta, spun despre mine că sunt ardeleancă, fapt care, după cum se vede, nu e chiar atât de real. Dar asta nu vrea să însemne că nu iubesc Moldova. Nu renunţ la nimic din ce-mi aparţine, din ce-am trăit, fie bun, fie rău, cu atât mai mult la acest fantastic şi romantic herb care este Iaşiul. Dar asta nu înseamnă, iar nu înseamnă, că aş trăi din amintiri. De altfel, eu cred că marele timp, cu adevărat, este o continuă împletire, până la confundare, a trecutului cu prezentul, cu viitorul… Totul, absolut totul, este extrem de important, copleşitor de important şi de adevărat. Viaţa este în noi, împrejurul nostru, în acea secvenţă în care o fetiţă a găsit până la urmă cuvântul păpuşă şi mă bucur că v-a emoţionat. Asta îmi dă încredere, mă îndeamnă să fiu sinceră… Vorbeam despre trecut, voiam să-i arăt însemnătatea, să spun că el trebuie să fie viu, nu mai viu cu putinţă, dar, totodată, vreau să spun că, iată, sunt foarte preocupată de ceea ce fac în prezent, de ceea ce voi face în viitor… Dar ce-am spus eu până acum nu sună prea mult a confesiune?!… Îmi plac şi nu-mi plac confesiunile. Din păcate, confesiunea prea te-ndeamnă la monolog. Prefer întrebările. Ele îţi rup şirul gândurilor, te-ndeamnă să gândeşti altceva, mereu altceva… Revin la monolog. Monologul este foarte dificil. Te obligă să spui ce crezi, ce gândeşti, ce simţi… Monologul te face, uneori, vulnerabil, dar, dacă e sincer, dacă e adevărat, te face şi puternic. Ce frumos spunea Romulus Guga în “Evul mediu întâmplător”: “Să fii mîndru de crezul tău!” Monologul, mai mult incoerent decât coerent, alcătuieşte, ca un mozaic, chiar crezul tău. Şi totuşi, aştept întrebări, dar asta nu înseamnă, iar nu înseamnă, vedeţi, totul se complică, totul poate să pară altceva, e nevoie mereu să nuanţez cu acest dar, asta nu înseamnă, deci, asta nu înseamnă că nu-mi place să monologhez, să spun ceea ce simt, ce trăiesc, ce gândesc… N-ar fi bine să mă întrebaţi ceva foarte simplu, ceva foarte concret?

— Când aţi absolvit institutul?

— În 1967 şi am fost repartizată la Piatra Neamţ, la Teatrul Tineretului. Plecată apoi la Cluj-Napoca prin concurs, firește, şi, tot prin concurs, în 1975, la Teatrul Mic… Concurs… Ce vrea să însemne un concurs? Noi, seară de seară, intrăm în concurs… Pe scenă… Un concurs cu public. Nu toate concursurile sunt concludente. Nici chiar cel de admitere în institut. De obicei, la un examen de muzică, dacă iei un si corect, e bine. Nimeni nu are ce să zică. Dar la noi, dacă trebuie să spui “nu-mi place” și în acea zi, dacă te doare, să zicem, stomacul, spui replica asta extraordinar de bine, pentru că, nu-i așa, acel “nu-mi place” vine de dinlăuntru. Sunt la examenele noastre întâmplări şi întâmplări, unele fără semnificaţie, altele sunt decisive. Meseria noastră, ca oricare alta, se învaţă, dar se mai şi fură. Îmi spunea un medic acum câteva zile, la mare, unde filmez, doctorul Stănescu, un om excepţional, îmi spunea că meseria se învaţă, se mai şi fură, dar experienţa nu. Experienţa ţi-o câştigi singur, prin toată viaţa ta care trebuie să fie cât mai adevărată. Trebuie să trăieşti numai şi numai în adevăr. Astfel devii tu însuţi, personal, puternic şi, totodată, vulnerabil. Să nu ne ferim să fim şi vulnerabili… Dar vedeţi ce mult se complică răspunsurile mele la acea foarte simplă şi concretă întrebare? Oare de ce? E rău că sunt oarecum dezlânată, că spun vrute şi nevrute?

— Nu, nu cred c-ar fi rău. Ce-am putea spune despre Carmen Galin şi cinematografie?

— Am debutat în “Dimineţile unui băiat cuminte”, al lui Andrei Blaier. Eram studentă, pe-atunci, în anul al doilea. M-am reîntâlnit, tot cu Blaier, în 1974, la “Ilustrate cu flori de câmp”, şi-apoi, tot cu el, anul trecut, la “Întunericul alb”…

— Alte filme, alţi regizori?

— “Tănase Scatiul”, al lui Dan Pița, apoi “Ioanide”, apoi “Mere roşii”, al lui Al. Tăios, “Ana şi hoţul”, care mi-a adus şi-un premiu, şi, bineînţeles, “Fram” al Elisabetei Bostan. După cum vedeţi, o selecţie din ce mi-a plăcut mie mai mult şi mai mult. E selecţia mea. Mi-ar plăcea să joc cu Danieluc, cu Vaeni, cu Demian, cu Dinu Tănase… Poate… Trebuie să le placă şi lor de mine.

— O întrebare pe care, ca să zic aşa, mizez: s-a întâmplat până acum, pe scenă sau pe ecran, ca rolul să cuprindă şi ceva din viaţa actriţei Carmen Galin? S-au suprapus, vreau să întreb, rolurile cu viaţa dumneavoastră?

— Viaţa mea, luată ca atare, nu e spectaculoasă. Nu e spectaculoasă dacă scot din ea viaţa personajelor mele. Cu siguranţă că ele, personajele, au avut ceva din mine, cea pe care n-o cunoşteam şi, pot spune, încă nu cred că o cunosc. Ele ieşeau de undeva, din mine, unde eu, fără ele, n-aş fi ajuns niciodată. Ştiu că e foarte complicat ce spun, că e greu de explicat, dar e adevărat. Aş putea fi suspectată, de exemplu, că în viaţa de toate zilele sunt, uneori, falsă, pentru că, nu-i aşa, port în mine viaţa personajelor cărora le-am dat eu însămi viaţă. Fără voia mea am păstrat ceva din cea care am fost pe scenă sau în film. Viaţa mea e a mea, sau a lor? Cu siguranţă că e a mea. Aş vrea foarte mult să se ştie că sunt sinceră, nu numai pe scenă, sau într-un film, ci şi în viaţa mea de toate zilele…

— Şi ce-aţi mai vrea să se ştie despre Carmen Galin?

— Nu ştiu. În orice caz nu prea multe lucruri despre singurătatea mea, despre iubirea mea, despre bucuria mea, despre moartea mea care vine încetul cu încetul…

— Sunt, fireşte, lucruri care, prin intimitatea lor, nu pot fi dezvăluite, dar de ce, alături de singurătate, iubire şi moarte, aţi pus şi bucuria, ca un teritoriu de taină? Eu cred că despre bucurie nu trebuie să ne ferim a vorbi. Nici despre fericire. În clipa de faţă, de exemplu, aveţi motive să fiţi fericită?

— V-ar surprinde să spun că da? Chiar şi acest dialog care să sperăm că va fi scris întocmai şi citit ca atare, cu înţelegere, cu bunăvoinţă şi îngăduinţă, e un motiv pentru o stare bună. Acum două zile am văzut filmul lui Dan Piţa, “Dreptate în lanţuri”, şi-am fost fericită. Ştiam filmul pe dinafară şi totuşi, am tresărit când l-am văzut. Acest am tresărit spune foarte mult pentru un om care, având profesia mea, ştiind filmul pe de rost, poate spune că, tresărind, s-a simţit fericit. Şi mai sunt fericită pentru că sunt încă sănătoasă, nu vă luaţi după răceala asta de care nu ştiu cum să scap, sunt fericită că muncesc, că pot să muncesc şi pentru că încă mai cred, cu tărie, că tot ce facem noi este foarte important. Mă mai bucur şi de faptul că mi-e dor de căţelul meu, care acum e la Sibiu, şi asistă, dacă se poate spune despre el aşa ceva, la filmările unui film. Dar poate că asta nu-l va interesa pe un cititor.

— Ştiu eu! Parcă voiaţi să transcriu întocmai dialogul nostru. Cum şi de ce v-aţi apropiat de lumea în care trăiţi? Întrebarea e banală, fireşte, dar văd că orice v-aş întreba, răspunsul e viu, e frumos, e adevărat, cum vă place să spuneţi.

— Nu cred că era nevoie să-mi spuneţi acest lucru. Cum de-am intrat în lumea teatrului? Contează foarte mult mediul în care trăieşti. Mama era o melomană desăvârşită. Tatăl meu era scenograf, îmi făceam lecţiile între două spectacole de teatru şi de operă şi îmi făceam lecţiile într-o lojă, unde mai şi mâncam şi mai şi dormeam, de oboseală, nu de plictiseală. Se comentează în fel şi chip, şi bine şi rău, că un copil de actor vrea să urmeze profesia părinţilor. E normal ca microbul să se ia. Dacă microbul devine şi talent, nu cred că m-am exprimat prea bine, dar cine vrea să mă înţeleagă mă înţelege, atunci de ce să nu acordăm acelui microb o şansă adevărată? Dar numai şi numai în cazul în care această molipsitoare boală este dublată de talent. Numai şi numai şi numai când este vorba şi de talent. Eu, ca să mă întorc la întrebare, aşa am ajuns în teatru, deşi am făcut liceul la real şi eram o elevă foarte bună, nu exagerez cu nimic, şi puteam face orice altceva. Dar… microbul… Acum, că am avut, sau că am, ori nu, talent, asta nu mai e treaba mea.

— V-am auzit foarte rar recitind.

— Da, recit foarte rar. Recit ca și cum aș spune poezii scrise de mine, asta în ghilimele, pentru că nu știu dacă rândurile acelea ale mele pot fi numite poezii. Nu cred.

— Deci scrieţi. De ce?

— Dar de ce fetiţa aceea şatenă, din parc, scria păpuşă, după cămaşă, pantaloni şi blugi? Când o fetiţă scrie păpuşă scrie totul despre toată viaţa ei.

— O amintire, cea mai de preţ, a actriţei şi a omului Carmen Galin?

— Da, un drum cu trenul, de la Cluj la Iaşi, în 1975, dar asta o spun nu pentru cititori, ci pentru un singur om, dacă va citti acest interviu. Atât.

— N-aş spune că e puţin, ci chiar prea mult mister!

— Dar voiaţi puţin mister, nu-i aşa? Şi-apoi lumea nu vrea să ştie chiar totul. Îi este destul să ştie că un om, întâmplător eu, n-are să uite niciodată un drum, întâmplător acel drum, de la Cluj la Iaşi, când era iarnă. Mergeam la Iaşi, la o întâlnire cu publicul, la filmul “Ilustrate cu flori de câmp”. Era iarnă și eram la fel de răcită ca şi acum. Teribil de răcită.

— Unde aţi răcit?

— În mare. În Marea Neagră. După o noapte de filmare a trebuit să intru, pentru ultimul cadru, în mare, îmbrăcată, la răsăritul soarelui. E vorba de filmul “Sezonul pescăruşilor”, în regia lui Nicolae Opriţescu. A intrat, cu mine, in apă, şi colegul meu, Dan Condurache, dar nu ştiu dacă şi el a răcit. Dar, până la premieră, cititorii vor uita acest amănunt.

— Care ar fi rolul jinduit de Carmen Galin?

— Nu pot să răspund pentru că n-am un rol anume. Dacă Rolul, cu r mare, e cel care vine spre mine și eu pot să-l înghit, așa se spune, atunci acesta e Rolul meu. Rolul pe care-l doresc, îl jinduiesc. Da, jinduiesc, acesta este cuvântul. A jindui presupune aşteptare, nelinişte, teamă…

— Şi teamă?

— Da. Mie mi-e teamă uneori. Mi-e teamă de reacţiile mele, aşa cum mi-e teamă de întuneric, de întunericul efectiv, îmi mai este teamă de însingurare… de duşmani… de bătrâneţe… de cutremure… şi iar mi-e teamă de mine că poate, la un moment dat, s-ar putea să… să decepţionez, acesta este cuvântul. Dacă nu cumva am decepţionat până acum, dacă nu cumva şi pe dumneavoastră v-am decepţionat — dar chiar scrieţi asta! Poate v-am decepţionat crezând că sunt o fată deşteaptă care poate răspunde la nişte întrebări. Dar cum femeia deşteaptă e o specie rară şi incomodă, prefer să spun că am mimat şi eu cât am putut.

— Şi cu care credeam că am fost foarte sinceri!

— Am fost şi sunt, credeţi-mă. Doar am spus că singura mea șansă e să fiu sinceră, mereu sinceră.

— Când vă putem revedea pe scenă?

— În ceva nou? Nu știu exact, nu există un termen fix. Aștept să fac Pygmalion de Bernard Shaw.

— Despre colegi, despre generație, despre idoli…

— Toți avem idoli, dar asta s-ar putea să nu prea intereseze. Rezultatul e mai important. Lupta. În biroul directorului nostru, la Teatrul Mic, există un citat, poate că l-aţi observat, care spune cam aşa, îmi cer scuze dacă nu-l reproduc exact, nu ştiu al cui e: “Gloria aparţine celor care iubesc, mai mult decât succesele, lupta”. Îmi pare rău că acest minunat cuvânt, lupta, care exprimă o stare de spirit, un fel de-a fi, cel mai minunat din toate, pentru că te obligă la o atitudine, te obligă să faci ceva concret şi imediat, să intervii în miezul însuşi al vieţii, îmi pare rău, spuneam, că acest cuvînt şi-a cam pierdut, nu ştiu de ce, minunatul şi atât de profundul său înţeles. Iată că iar am deviat! Ce să-mi faci, aşa sunt. Sunt, fireşte, solidară cu colegii mei, mai tineri sau mai în vârstă, sunt solidară în general cu oamenii puternici, frumoşi, cinstiţi, deştepţi, oamenii care fac ceva adevărat, cu toţi oamenii de acest fel din ţara noastră. Nu vreau să mă pierd într-un răspuns general şi fabricat, poate aşteptat, dar s-ar putea, rostind zeci şi zeci de nume, să-mi aduc aminte, la sfârşit, cu siguranţă că-mi voi aduce aminte exact de numele cel mai important, cel pe care neapărat trebuia să-l spun. Ceea ce am spus, până acum, despre cei în care cred este numitorul comun al tuturor celor pe care-i iubesc, al celor cu care mă simt solidară, idoli, generaţie, colegi… Acest numitor comun este, de altfel, chiar portretul văzut și nevăzut al personajelor pe care, cu o trudă adeseori nesesizată, îl alcătuim pe scenă, în filme…

— Şi spuneaţi că nu ştiţi să răspundeţi!

— Nu am răspuns, ci mi-am răspuns. Am încercat, cu alte cuvinte, să fiu acel om mare care poate să scrie, totuşi, cuvintul păpuşă, pe trotuar, cu creta, ca un copil, ca o fetiță şatenă care încă n-a mers la şcoală.

*** Flacăra, iulie-septembrie 1984

Actrița Carmen Galin a încetat din viață pe 13 martie 2020, cu o zi înainte de a împlini vârsta de 74 de ani.