În primăvara anului 1879, bucureştenii se amuzau, ca nişte copii mari, de giumbuşlucurile unui clovn care, cocoţat pe o roată uriaşă, învârtită cu picioarele, îşi ţinea cu greu echilibrul, târând o minusculă rotilă agăţată de coada curiosului vehicul prin arena circului cel vechi al lui Cezar Sidoli. Făceau, astfel, cunoştinţă cu velocipedul pe care, în anul următor, aveau să-l zărească circulând în mai multe exemplare pe aleile Şoselei, fiindcă în oraş nu cuteza să se aventureze printre trăsuri, de teamă să nu sperie caii, să provoace accidente ori să dezlănţuie delicatul repertoriu verbal al birjarilor. Gloria sa a fost scurtă, fiindcă prin 1886 îşi face apariţia velocipedul cu roți egale, care abia după 1900 avea să se numească bicicletă, cicliştii urmând să poarte încă multă vreme denumirea de velocipedişti, chiar atunci când vehiculul de la care purcedea devenise o duioasă amintire de pionierat.
Cine va fi adus primul velociped în oraşul lui Bucur nu se ştie; cunoaştem însă numele celor dintâi temerari ai sportului cu pedale ca Mitică Vlădoianu, Stavri Niculescu, Jean Mihăescu, Ion şi Corneliu Marinescu.
Plimbările şi întrecerile velocipediştilor aveau loc la Şosea, între rândul al doilea (pe care avea să se ridice Arcul de Triumf) şi hipodrom, cu excepţia lui Iancu Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei, care primise autorizaţie specială “să facă bicicleta ca sport higienic”, cum spunea C. Bacalbaşa, pe aleile Cişmigiului, stârnind astfel pana acidă a lui G. Ranetti în Furnica:
“În fiecare dimineaţă
Voios şi sprinten ca piperu’
Prin Cişmigiu, pe bicicleta
Se plimbă domnu’ Kalinderu
E un deliciu, o plăcere,
Să-l vezi făcând pe cavaleru’
Uimite, bonele admiră
Pe biciclistul Kalinderu!
De-i înnorat când el apare
Se-nseninează-ndată ceru
Iar soarele râde ironic
De conu’ Iancu Kalinderu.
Un sportsman de aşa calibru’
Ar epata chiar şi Benderu:
O, nicio ţară nu posedă
Un “giuvaer ” ca… Kalinderu!
Presa bucureșteană începe să insereze în paginile gazetelor informaţii sportive: “Bucureştii se civilizează în chip grabnic, în ce priveşte mai ales mijloacele de locomoţie. Acum velocipedul a început să fie la modă. Mania a ajuns la paroxism, dovadă hotărârea luată ca să se facă duminica ce vine (4 iulie 1893) o cursă de velocipede de la Şosea la Otopeni”.
Unul dintre animatorii sportului pe două roți a fost Luigi Cazzavillan, fondatorul şi proprietarul ziarului Universul, care, în plus, avea și alte afaceri în București: vindea “napuri de catramină” împotriva tusei, vopsele de păr, prafuri împotriva gândacilor şi “toate articolele absolut trebuincioase Damelor, Bărbaţilor şi Familiilor, pe care numai văzându-le cineva îşi poate face idee despre frumuseţea lor”.
Printre produsele din magazinul lui Cazzavillan se aflau şi velocipedele “Prinetti — Stucchi” și tot el este cel care, în 1893, a inițiat construirea primului velodrom din România, construcția fiind încheiată în 1896, când Universul scria: “Velodromul Român a cărui construcţie a costat peste 100.000 de lei e unul dintre cele mai frumoase din Europa şi cea dintâi construcţie de acest fel cu care România se poate mândri. Pista este făcută din lemn şi poate permite alergătorilor o repeziciune de 60 km de pe ceas. Suntem siguri că cea dintâi întrunire sportivă biciclistă va fi înveselită şi încurajată de un mare concurs de persoane”. Inaugurarea velodromului a avut loc pe 19 septembrie 1896: “La orele 3 p.m. — arată programul — velocipediştii din Capitală vor pleca din Grădina Cişmigiu, cu muzica în frunte, spre rondul al ll-lea de la Şosea, unde se află velodromul, şi la 4 ore vor începe cursele. Biciclistul care va fi mai bine îmbrăcat va primi un premiu. Cei ce au vizitat velodromurile din Paris, Viena, Milano etc. spun să Velodromul Român e superior atât ca pistă, cât şi după aspectul măreţ ce-l are”.
Câştigătorii concursurilor inaugurale au fost: la “repeziciune” — Jean Mihăescu; la fond — D. Vlădoianu; la tandem — Mihăescu şi Montezi.
Cu această ocazie la București a apărut săptămînalul “Bicicleta” și tot acum ziarul Universul a pus în vânzare “un frumos ceas care arată în afară de ore şi trei biciclişti alergând pe un velodrom numai cu preţul de lei 5,20”.
Articolele din presa sfârșitului de secol au anunțat desfășurarea unei serii de concursuri internaţionale cu participarea “campionilor lumii la tandem — Pasini şi Tomasek şi a campionului Europei — Lurion”. Un alt anunț arăta: “Domnişoara Cerszenzia Flendrofsky, renumita biciclistă vieneză, provoacă la un match pe toţi bicicliştii amatori, în ziua de 8 mai 1897”.
Pentru cei care cumpărau bilete de peste un leu, Serviciul de tramcare asigura transportul gratuit către velodrom. Prețurile de intrare erau: Loja I — lei 16; loja II — lei 12; stal I — lei 3; stal II — lei 2; în mijlocul velodromului — lei 1; galeria — 0,50 lei.
Pentru festivitatea inaugurării Velodromului s-au ridicat arcuri de triumf împodobite cu ghirlande de flori şi verdeaţă, la Sărindar a fost montată o fântână cu colonade ai cărei stâlpi au fost legaţi cu ghirlande și împodobiţi cu lampioane veneţiene şi cu stemele judeţelor, atmosfera a fost întreținută de muzica militară a regimentului 11 Siret din Galaţi, avându-l ca dirijor de Iosif Ivanovici, compozitorul celebrului vals “Valurile Dunării”, iar prefectul poliţiei a luat măsuri să tempereze preţurile hotelierilor şi restauratorilor, “iar birjarii să ţie strictul tarif”. Evenimentul a coincis cu sosirea la Bucureşti, independent de marele eveniment al deschiderii velodromului, a împăratului Franz Josef.
Moda velodromului a durat însă doar cinci ani, pentru că, devenind nerentabil, Creditul Urban a demontat construcția și a vândut materialele ca lemne de foc.
Încet-încet, ciclismul a fost umbrit de automobilism și de zborurile cu “autobalonul” sau “moto balonul”, cum erau numite dirijabilele Zeppelin, dar, înainte ca fenomentul să intre într-un con de umbră, în Bucureşti a stârnit senzaţie apariţia pe o bicicletă cu ghidon de argint a unei suple şi elegante doamne cu zulufi blonzi, cu pantaloni de catifea mov strânși pe picior, cu bluză “corai” din care fluturau mâneci înfoiate, cu ghete negre înalte și cu caschetă din flanelă albă, înfășurată în voal alb, din care răsăreau, încrucișate, două ace mari. Când apărea pe Calea Victoriei, clienții de la Capşa, de la Oteteleşeanu şi de la Kubler abandonau discuțiile ca să admire excentrica apariție căreia George Ranetti, gazetarul de la Furnica, i-a spus “Miţa Biciclista”. Nu după mult timp, la grădina Raşca s-a organizat un spectacol numit “Miţa Tirbuşon”, iar principesa Maria, viitoarea regină a României, a fost poreclită Mița Cotroceanca sau Miţa Tobogan.
De altfel, gurile rele spuneau că locuinţa din str. Biserica Amzei nr. 11 a fascinantei doamne ce făcea senzație la București ar fi fost un dar al prințului Ferdinand, iar Barbu Solacolu susținea că doctorul Nicolae Minovici, fondatorul Societăţii “Salvarea”, ar fi construit celebra vilă cu clopoţei “pentru Miţa Biciclistă, drept cuib al dragostei lor”.
*** România Pitorească, 1975
Mița Biciclista
Miţa biciclista de provincie
Face o cursă cu trupul ei de davincie,
Toată mahalaua a ieşit pe la porţi,
Stilul ei trezeşte şi morţii din morţi.
Miţa zboară falnică şi nepăsătoare,
nici o aluzie n-o doare,
Miţa pedalează atât de fantastic
încât vesteşte epoca de plastic,
păzea că trece şi peste cadavre,
tineretul, ofiţerii o aclamă: Ave, ave
şi se pierd nebuni peste câmpii
părăsindu-şi credincioasele soţii
după hymera ei cu pulpe străvezii.
*** Ovidiu Genaru, Ateneu, 1971
Miţa Biciclista
O cheamă Miţa Biciclista
Pe numele său de război,
La Hipodrom o ştie pista,
O ştim cu toţii: noi, ei, voi.
Ea n-a fost Biciclistă ‘ntruna.
La început umbla ‘n tramcar,
Apoi avu muscal cu luna,
Azi are propriu-i dogcar.
Ş’o s’o vedem, dac’avem zile,
Chiar şi în automobil:
La donna e-automobile…
Iar sexul nostru-i imbecil!
*** Kiriak Napadarjan, Furnica, 1905
