HomeOameni care au intrat în istorieElisabeta Bostan, magia copilăriei eterne

Elisabeta Bostan, magia copilăriei eterne

Elisabeta Bostan s-a născut pe 1 martie 1931 în orașul Buhuși. A venit în București la vârsta de 19 ani, pentru a da examen la Institutul de Teatru și Cinematografie, la secția de Regie, iar la admitere l-a avut ca examinator pe profesorul Victor Iliu. În timpul primului an de studii, tânăra a fost remarcată de Marietta Sadova, care a invitat-o la secția de actorie, dar timiditatea a împiedicat-o să joace, astfel că a revenit la regie.
În 1955 a devenit asistent de regie și regizor secund la Studioul cinematografic București (Buftea), iar în 1957 Elisabeta Bostan a debutat cu scurtmetrajele “Trei jocuri românești” și “Dansul Cloșca cu puii de aur”.
În 1959 a realizat filmul “Hora”, pentru care a semnat scenariul, iar în 1960 a fost co-regizor, alături de Mihai Bucur, pentru “Nuntă în Țara Oașului”, pentru care a primit premiul pentru cel mai bun film folcloric la Săptămâna internațională a filmului de folclor și turism de la Bruxelles.

Pelicula “Puștiul”, primul lungmetraj al regizoarei, a fost realizată în 1961, după un scenariu de Eva Sârbu și Ecaterina Farcaș. Doi ani mai târziu, Elisabeta Bostan a regizat filmul “Năică și peștele”, în care protagonist a fost copilul Bogdan Untaru, producție pentru care a obținut Marele premiu Pelagro d’oro și Marele premiu al juriului la Festivalul internațional al filmului pentru copii la Gijon, Premiul pentru cel mai bun film pentru tineret la Festivalul internațional de la Tours, Premiul Vaticanului și o mențiune specială la Cannes.
Anul 1965 a însemnat realizarea a două producții după opera lui Ion Creangă, scurt-metrajul Pupăza din tei, cu Ion Bocancea și Zoe Anghel-Stanca și Amintiri din copilărie, cu Ștefan Ciubotărașu, Ion Bocancea, Emanoil Petruț.

În 1966 – 1067, regizoarea a realizat încă trei scurt-metraje din seria Năică, “Năică și barza”, “Năică și veverița” și “Năică pleacă la București”, cu același Bogdan Untaru în rolul copilului, iar în 1969 a regizat pelicula “Tinerețe fără bătrânețe”, după basmul lui Petre Ispirescu.

Filmul “Veronica”, realizat în 1973, a fost primul musical românesc și a avut un succes extraordinar. Lulu Mihăescu, Margareta Pâslaru, Dem Rădulescu, Vasilica Tastaman, George Mihăiță și Angela Moldovan au încântat zeci de generații de copii, iar muzica lui Temistocle Popa pentru coloana sonoră a producției răsună și astăzi la fel de duios în amintirea celor care au îndrăgit filmul în anii ‘70. Succesul uriaș al peliculei a determinat continuarea cu producția “Veronica se întoarce”, care a beneficiat de muzica aceluiași Temistocle Popa, avându-i în distribuție de Lulu Mihăescu, Paula Rădulescu, Margareta Pâslaru, Ioana Matache, Florian Pittiș și Violeta Andrei.

“Mama”, o coproducție România – URSS – Franța realizată în 1977, a fost un alt mare succes al Elisabetei Bostan, fiind urmată de “Saltinbancii”, în scenariul Vasilicăi Istrate, după Cezar Petrescu, film în care au jucat Octavian Cotescu, Carmen Galin, Gina Patrichi și Adrian Vâlcu.
Printre alte filme la fel de cunoscute ale regizoarei se află “Un saltinbanc la Polul Nord”, “Promisiuni”, “Unde ești, copilărie”, “Zâmbet de soare”, “Desene pe asfalt”, “Campioana” și, după 1990, “Telefonul”.
Colaborarea cu Temistocle Popa, compozitorul care a realizat coloana sonoră a celor mai multe dintre filmele sale, cu scenarista Vasilica Istrate, dar mai ales modul în care a știut să lucreze cu copiii care au fost personajele principale ale producțiilor: Lulu Mihăescu, pe numele său real Luminița Petre, vedeta din “Veronica” și “Veronica se întoarce”, Ion Bocancea, interpretul lui Nică, sau Bogdan Untaru, cunoscut pentru seria “Năică”, peliculele “Desene pe asfalt” sau “Unde ești, copilărie”, au transformat-o pe doamna Elisabeta Bostan în cea mai iubită regizoare de filme pentru copii din cinematografia românească.

Elisabeta Bostan
Elisabeta Bostan

Într-un interviu acordat în 1974 revistei “Teatrul”, distinsa doamnă Elisabeta Bostan a vorbit despre filmele sale, dar mai ales despre modul în care copiii ar trebui să fie văzuți de părinți, iar observațiile sale sunt la fel de actuale și astăzi, după mai bine de 45 de ani de la momentul dialogului:

“Deşi multora li se pare simplu să distrezi copiii, e teribil de greu să izbuteşti pentru ei un spectacol bun. Există o probă: dacă place şi celor mari, atunci abia e bun pentru copii; dacă tatăl obosit, preocupat de o mie de probleme, care şi-a smuls două ore duminică dimineaţa pentru a-şi îndeplini obligaţia paternă, are sentimentul că s-a sacrificat, partida e pierdută; dacă s-a destins şi el, a râs cu poftă, s-a întors o clipă la seninătate, am câştigat.

Ceea ce se întâmplă acolo înăuntru şi ceea ce se petrece mai târziu în capul copilului e un proces care de multe ori ne scapă. Cred că preocupările sunt uneori mărunte şi prea compartimentate, prea fragmentate. Profesorii, educatorii, consideră, fireşte, importantă învăţătura, “distracţia”, însă, li se pare secundară. Eventual, recunosc dreptul la existenţă filmelor şi pieselor care vehiculează telles-quelles preceptele şi normele pedagogice. Părinţii vor ca odraslele să fie cuminţi şi să ia note bune. Noi, creatorii, ne plivim fiecare stratul şi ne îngrijim să avem succes cu el. Dar cei mici nu vor să se simtă la spectacol tot la un fel de şcoală, refuză spontan şi cu înverşunare ce li se pare impus. Ca să-i cucereşti, trebuie să le dai senzaţia că nu-i “educi”, ci le oferi o bucurie, o relaxare. În fond, ei au instinctiv dreptate, educaţia adevărată nu e un tabel de principii, de interdicţii şi de sfaturi, ci un continuum. Educaţia pentru cultură se confundă cu educaţia pentru viaţă, pentru muncă. Trebuie să ţintim mai departe de dădăceala plicticoasă, spre emoţiile profunde, care formează caracterul, gândirea, conştiinţa. Exact ca şi atunci când ne adresăm adulţilor.
Aş dori să ajungem la stadiul cînd educaţia viitorilor spectatori se va face prin şcoală, pedagogii ocupându-se să introducă opera de artă în viaţa de fiecare zi, obişnuindu-i pe copii să vadă. să judece, să aibă preferinţe, să treacă dincolo de suprafaţă, de atracţia peripeţiilor. Tot aşa şi în privinţa atenţiei pe care o acordă familia acestei ucenicii, însoţindu-l pe copil la început la spectacolele vârstei lui, apoi introducându-l, treptat, şi în lumea celor ce nu i se adresează în mod special, dar îi sunt cât de cât accesibile. La drept vorbind, am o aversiune faţă de categorisirea în “pentru copii” şi “pentru adulţi”. O sală unde stau alături maturi şi copii e un lucru foarte important şi foarte bun; adultul se ocupă de copil, îi influenţează purtarea şi-l ajută să gândească. Asta stabileşte şi în familie o comuniune voioasă, părintele se apropie mai firesc de copil. Îl înţelege mai bine.

Elisabeta Bostan

Sunt lucruri care trebuie făcute la ora unei anumite vîrste şi neapărat făcute bine. Încerc să acreditez ideea organizării unor cursuri de vară, unde creatori şi pedagogi să se întâlnească pentru un schimb de păreri; e o lume pe care trebuie s-o atragem de partea noastră, cu atât mai mult cu cât viaţa în societatea modernă rezervă un loc tot mai mare cinematografului, mijloacelor audiovizuale.
— A propos de viaţa modernă: ce fel de spectacole îşi doresc copiii din ziua de azi? Marile iubiri ale copilăriei noastre sunt demodate pentru ei? Cum arată copilăria modernă faţă de copilăria eternă?
– Foarte complicat dozaj de cuceriri şi pierderi… Să “panoramăm”. Pe de o parte, copiii de azi gândesc şi acţionează în funcţie de televizor. Văd şi ştiu de toate, sunt mai evoluaţi — nu ne putem preface că asta nu înseamnă nimic. Pe de alta, viaţa lor e destul de dură: sunt mult timp singuri, părinţii n-au timp să stea de vorbă cu ei, ziua le e împărţită de un program strict. Totul o însoţit de prescripţii — telefonul, autobuzul, aragazul care trebuie stins, cheia casei legată de un şnur… Sunt familii care, încercând să-i ocrotească de realităţile mai aspre, cad în greşeala de a-i creşte artificial, fabricând copii de seră. Civilizaţia oraşelor moderne acoperă lumea cu un strat de asfalt; cei născuţi şi crescuţi aici n-au sentimentul spaţiului, nu ştiu să alerge pe dealuri la soare, nu cunosc natura — plantele, animalele… N-are rost să ne lamentăm, aceasta e epoca: s-o vedem aşa cum e, ca s-o putem domina şi să creştem oameni normali, sănătoşi. întregi. Din acest gând s-a născut “Năică”: a descoperi şi a cultiva în copil minunatele lui daruri naturale, a-l ajuta să trăiască o viaţă deplină.

Elisabeta Bostan

Orizontul spectacolului pentru copii trebuie să ţină seama de orizontul realităţii. Nu cred însă că e bine să se absolutizeze viziunea ştiinţifico-fantastică — asta poate secătui sensibilitatea. Elementele de basm nu şi-au pierdut deloc atracţia, e încă nevoie de zâne şi feţi frumoşi, fiindcă e nevoie de poezie. Mă gândesc și la umorul care declanşează inteligenţa, puterea de asociaţie, stimulează dezvoltarea gândirii. Nu, marile iubiri nu s-au demodat — fiindcă erau desăvârşite. Vezi Disney: descătuşarea absolută, dăruirea absolută, sinceritatea absolută, joaca de-a adevăratelea. Da, copiii moderni sunt copiii dintotdeauna — în sensul că înţeleg şi simt mai profund, dar văd şi imaginează altfel despre obiect decât adulţii. Când construieşti lumea spectacolului, trebuie să vezi cu ochii lor, nu să te apleci spre ei cu “drăgălăşenie” şi indulgenţă, convins că vei face din nişte făpturi mici şi prostuţe oameni mari şi înţelepţi.
Să te joci alături de ei cu toată seriozitatea. Nimic nu detestă copiii mai tare decât să ne prefacem că suntem şi noi copii, să mimăm copilăria; atunci ne privesc stânjeniţi, iar tot ce facem iese prost.
— Dumneavoastră aţi inventat în film un univers poetic aparte. Nu e nici realitate de fiecare zi, nici ficţiune, ci un fel de decolare, de plutire într-o reeditate sui-generis, vrăjită. Aveţi sentimentul că pe această lungime de undă copiii au receptat exact ce-aţi vrut să le spuneţi?
– Copiii au modul lor de a privi: spre deosebire de cei mari, care “acceptă convenţia”, fantezia lor liberă primeşte totul ca pe cel mai firesc lucru din lume: şi bucătarul care cântă pregătind torturi enorme, şi şoriceii care dansează, şi transformarea severei educatoare în zână. “Veronicile” au fost o experienţă nemaipomenită. Am avut şi succes, sigur că asta e ţinta oricărui autor, aş fi ipocrită să neg plăcerea de a fi creat o modă muzicală în lumea grădiniţelor şi a şcolilor. Dar a fost ceva mai mult. În unele şcoli, învăţătorii au dat temă o compunere despre film şi mi-au trimis caietele. De la Buhuşi am primit un plic cu desene inspirate din film; în cele mai multe, revine imaginea soarelui — în centrul peisajului sau Veronica într-un cap de soare sau zâna în soare.

Am avut ocazia să le arăt unui psiholog şi unui psihanalist. Amândoi mi-au spus că filmul a dat copiilor senzaţia de aer, de lumină, de optimism. Un asemenea test înseamnă foarte mult pentru mine.
Am dus-o pe mica interpretă a Veronicăi, la prezentarea filmului, într-o sală plină de prichindei de seama ei; după vizionare, a coborât şi s-a amestecat printre ei. Am observat cum mulţi căutau s-o atingă, să se convingă că e reală şi făcută din acelaşi material cu ei. Parcă s-a topit sub ochii mei un perete de sticlă între ecran şi viaţă; în asemenea clipe, ai senzaţia că poţi să atingi sufletele cu mâna…”

Elisabeta Bostan a devenit în anul 1965 conferențiar la IATC, apoi profesor universitar și șefa catedrei de regie film, preluând, în 1996, funcția de decan al Facultății de Film și Televiziune.
Membră a Comitetului Director al Uniunii Cineaștilor din România, președintă a Centrului Național Român de film pentru copii și tineret, regizoarea a obținut, pentru filmele sale, peste 40 de premii internaționale la cele mai importante festivaluri de specialitate și a condus juriile Festivalurilor internaționale de la Teheran, Milano, Moscova, Munchen și Tomar.
În luna martie 2022, Primăria orașului Buhuși, Asociația ARTIS și Casa de Cultură Buhuși au lansat proiectul cultural “CineCopilăria de Elisabeta Bostan”, regizoarea a fost numită Cetățean de Onoare al orașului, iar Casa de Cultură a primit numele cineastei. Evenimentele organizate în cadrul proiectului au readus filmele realizate de ea în fața unei alte generații de copii și au reușit să recreeze, cu sensibilitate și emoție, lumea magiei construită de Elisabeta Bostan pe platourile de filmare.

Sursa:
Cu Elisabeta Bostan despre spectacol și universul copilăriei, Revista Teatrul, mai 1974

Latest comment
  • Filmele artistice TINEREȚE FĂRĂ BĂTRÂNEȚE, AMINTIRI DIN COPILĂRIE nu sunt scurt -metraje,căci durează circa două ore!

leave a comment