Hector Berlioz a trăit într-un permanent dezacord între realitate și lumea sa interioară, plină de imaginație. Francez prin sânge și temperament, viața lui a fost o luptă continuă între banalitatea zilnică și aspirațiile lui înalte, fiind astăzi considerat unul dintre pionierii perioadei romantice în muzică. De fapt, romantismul, cu toate complexitățile sale, a fost pentru el mai mult decât o simplă mișcare artistică, a fost cel care i-a guvernat existența.
“Elevii seminarului din Cote Saint-André ieşeau zilnic la plimbare în sunetele tobei. În grupul micilor toboşari se remarcă un băieţaş de 6 ani care, mândru de trupa sa marţială, face paradă cu toba, fără să greşească o singură bătaie şi călăuzeşte astfel pasul întregii bande. Suntem în anii care urmează după Revoluţia franceză, când la seminarele de stat se practica un învăţământ aproape militar. Biblia şi catehismul mergeau mână în mână cu epopeea lui Napoleon. Elevii învăţau astfel că „a venera şi a sluji pe împărat însemnează a venera şi a sluji chiar pe Dumnezeu”. Într-unul din aceste seminare-cazarmă era „închis” micul Hector Berlioz, născut la Cote St. André în ziua de 11 Decembrie 1803, primul copil al tânărului medic Louis Berlioz. Hector se obişnuise cu viaţa şcolară, dar în 1811 împăratul a închis toate seminarele şi băiatul s-a întors acasă, fericit că-şi poate continua studiile călăuzit de tatăl său, care-l ocrotea cu o dragoste duioasă.
Doctorul Berlioz a decis să-şi facă fiul medic şi juniorul s-a înscris la facultatea din Paris, fericit că poate trăi în capitală şi că are astfel posibilitatea de a frecventa Opera şi Biblioteca Conservatorului din Paris. În seara când a asistat la opera „Iphigenia în Taurida”, Hector, mare admirator al lui Gluck, a jurat să-și dedice viața muzicii, cu toată împotrivirea părinților”, scria revista Radio din 1935 despre primii ani ai compozitorului.
În 1927, Editura Madaus et Co. din Dresda a publicat în colecția „Viața amoroasă a geniilor” o biografie semnată de Emil Lenk care explorează relațiile de dragoste ale muzicianului și notează că muzica lui Berlioz poate fi înțeleasă doar prin prisma iubirilor sale tumultuoase.
Prima iubire: Estelle Fornier
La vârsta de doar 12 ani, viitorul compozitor s-a îndrăgostit de Estelle Fornier, o fată de optsprezece ani. Deși a cunoscut-o foarte puțin, influența ei a fost atât de puternică încât această iubire l-a urmat toată viața. După mulți ani, pe când avea vârsta de 61 de ani, muzicianul i-a trimis primele scrisori de dragoste, dar a primit un răspuns rece. Berlioz îi scrisese:
„Gândește-te că te iubesc de patruzeci și nouă de ani, cu toate furtunile care mi-au devastat viața. Te-am iubit întotdeauna, te iubesc și acum, la șaizeci și unu de ani”, dar Estelle, atunci în vârstă de șaizeci și șapte de ani, i-a răspuns că îl cunoaște prea puțin pentru a-i împărtăși sentimentele.
O iubire pasională: Harriet Smithson
La vârsta de 24 de ani, Hector Berlioz a renunțat la Facultatea de medicină la care era înscris și s-a dedicat complet muzicii. A fost momentul în care a întâlnit-o pe actrița engleză Harriet Smithson, venită la Paris într-un turneu.
Compozitorul s-a îndrăgostit nebunește de ea, descriindu-și starea sufletească ca „un codru care a luat foc dintr-un fulger”. A trăit o perioadă delirantă, rătăcind prin Paris, dormind în locuri neobișnuite, precum un pod cu fân sau o piatră de mormânt din cimitirul Montmartre, iar această pasiune l-a inspirat în crearea „Simfoniei fantastice”, o operă care reflectă ciudățeniile vieții lui în acea perioadă.
Tragedii și noi iubiri
După ce pasiunea pentru Harriet s-a mai potolit, Berlioz s-a logodit cu tânăra pianistă Camille Mooke, căreia îi scria: „Camille, te iubesc atât de mult încât sărmana limbă franceză nu e în stare să ți-o exprime. Dă-mi o orchestră de o sută de persoane și cinci sute de voci ca să ți-o pot spune”. Însă, în timp ce aștepta la Roma o scrisoare de la ea, a aflat că logodna fusese ruptă și că tânăra se măritase. Furios, a plănuit o răzbunare, dar planul a eșuat în mod comic, pierzând costumul femeiesc cu care voia să intre în casa ei.
La Roma, Hector Berlioz s-a îndrăgostit de Luiza Fernes, o femeie care îi aducea aminte de Estelle. În cele din urmă, s-a căsătorit cu Harriet Smithson, dar mariajul nu a fost unul fericit. S-a îndrăgostit apoi de cântăreața Marie Recio, cu care s-a recăsătorit după moartea Harrietei, dar și această relație s-a încheiat după opt ani.
Epilogul unei vieți pasionale
Viața lui Berlioz a fost profund marcată de această succesiune de iubiri intense și tragedii, culminând cu nostalgia pentru Estelle și un alt eveniment dramatic care i-a frânt inima.
În 1867, a primit vestea că singurul său fiu, Louis-Clément-Thomas, rod al relației cu Harriet, murise la Havana, de febră galbenă. Biograful muzicianului, Hugh Macdonald, sugerează că Berlioz ar fi încercat să-și estompeze durerea adâncindu-se în muncă, făcând un turneu la Sankt Petersburg și Moscova, dar călătoria în Rusia i-a epuizat ultimele forțe. Concertele au avut un mare succes, dar Berlioz s-a întors la Paris bolnav. A plecat la Nisa pentru a se recupera, dar a căzut de pe stânci, posibil din cauza unui accident vascular, și a trebuit să se întoarcă în capitală, unde a fost îngrijit de medici timp de câteva luni. În august 1868, s-a simțit suficient de bine pentru a călători la Grenoble, la un festival coral, însă după întoarcerea la Paris, starea sa de sănătate s-a înrăutățit din nou.
Hector Berlioz s-a stins din viață în casa sa din Rue de Calais pe 8 martie 1869, la vârsta de 65 de ani, și a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre, alături de cele două soții ale sale care decedaseră anterior.
„Pătimaș, înflăcărat, torturat de o sensibilitate excesivă, Berlioz a fost și un luptător cu condeiul pentru muzică și muzicieni. A sprijinit difuzarea simfoniilor lui Beethoven în Franța, a aruncat, ca și Nerval în literatură, puntea înțelegerii spirituale între francezi și germani, peste Rin, străduindu-se să pună muzica, arta, în slujba înțelegerii lumii și a vieții, folosind la culme puternicele mijloace de sugestie ale sunetelor.
S-a stins izolat și dezamăgit, după ce își înmormântase cele două soții, după ce îl pierduse pe singurul său fiu, după ce asistase la durerosul eșec al ultimei sale creații, drama lirică „Troienii”. Înainte însă și-a scris memoriile, în care a evocat o epocă bogată în frământări pentru arta sa și a încercat să pară în ochii posterității așa cum se dorise el pe sine”, consemnează o biografie din perioada interbelică.
