HomeVizionariiMari români: 100 de ani de la moartea tragedianului Eduard de Max

Mari români: 100 de ani de la moartea tragedianului Eduard de Max

de Max
DS TW

Eduard, fiul medicului ieşean Emil Max, s-a născut în februarie 1869. Liceul l-a urmat la Iaşi, iar la vârsta de 17 ani s-a prezentat la Paris, în faţa lui Got, decan al Comediei Franceze, pentru o audiţie. Conservatorul l-a urmat la clasa actorului-profesor Worms şi l-a absolvit în 1891, obţinând două premii întâi: de tragedie, cu rolul Hamlet, de comedie, cu rolul Gregoire.

În toamna aceluiaşi an, de Max a debutat la Teatrul Odéon în piesa Britannicus şi interpretarea pe care a dat-o personajului Nero a rămas o referinţă frecvent invocată; aşa cum se spunea „Oedipul lui Mounet-Sully“, s-a spus şi „Nero-ul lui de Max“.

A iubit acest rol, l-a reluat, a meditat asupra lui şi l-a îmbogăţit necontenit de-a lungul întregii sale vieţi, mărtusisind despre că este „le grand visage théâtral de toute ma cariere“. În 1893, s-a produs marea întâlnire cu Sarah Bernhardt şi De Max a trecut la Teatrul Renaissance, condus de ea, unde a creat multe roluri generoase dintr-un repertoriu care păstra un parfum de decadenţă „fin de siecle“, pe gustul actriţei.

de Max

În scurt timp, Eduard de Max a devenit un personaj de legendă. Îndrăznelile şi excesele lui se comentau în cafenelele lui din Paris, vorbele lui de duh se repetau, erau parodiate în cabaretele din Montmartre şi era socotit cel mai „modern“ dintre tragedienii în viaţă, cel mai descătuşat de tradiţii, într-o neîntreruptă căutare de noi rezolvări, dar totodată un mare actor romantic, amator de elanuri dezlănţuite, pătruns de frenezie, grandoare, fantezie, tonuri contrastate şi porniri sălbatice. Un singur turneu a întreprins de Max în România, în 1904, însoţit de Maria Ventura şi de o echipă de actori francezi. E lesne de închipuit cu câtă căldură şi legitimă curiozitate i-a primit publicul românesc pe aceşti compatrioţi aureolaţi de glorie în străinătate.

Şi totuşi, au existat rezerve, şi nu numai cu privire la îngăduinţa unor reprezentaţii în limba franceză pe scena Naţionalului bucureştean: criticul Mihail Dragomirescu, de pildă, deplângea oarecare manierism în interpretarea dată lui Hamlet, lui Esop. Războiul izbucnit în 1914 l-a readus pe de Max în ţară, dar pentru puţină vreme, pentru că în 1915 Comedia Franceză l-a chemat din nou la Paris.

de Max

Dintre impresionantele sale creaţii a stăruit mult timp în amintirile contemporanilor ultimul rol, Oreste din „Andromaca”. Într-o cămaşă ţărănească cusută de mână, livid, cu acea fascinantă expresivitate în priviri, rostea dintr-o singură respiraţie, într-o mişcare accelerată, cu vocea lui de o întindere prodigioasă, puţin aspră, imprevizibilă, cunoscutul alexandrin al „pâraielor de sânge“ din finalul actului V, fluturând halucinat în jurul lui o şerpuitoare eşarfă roşie.

La Comedia Franceză, de Max ocupa loja-cabină a lui Mounet-Suilly. Era primul străin admis societar. Cu toate că a trăit mult timp la Paris, cu toate că e clasat „francez“ în dicţionare și în lucrările de istoria teatrului, trebuie precizat că Eduard De Max a rămas „supus român în tot timpul vieţii sale“, aşa cum e menționat în testamentul său. El a ţinut, de altfel, să fie întotdeauna considerat un mesager al artei româneşti. La orice manifestare românească era gata oricând să participe, iar faţă de compatrioţi era de fiecare dată şi cu fiecare solidar, cât se poate de îndatoritor, de generos, plin de bunăvoinţă şi de entuziasm.

Pe lângă tragedie şi comedie, mai era un domeniu în care De Max era de necuprins: poezia. Ştia să extragă esenţialul din versuri, să urzească o stare de graţie, să evoce printr-un acord fericit între două silabe sonore, prin nuanţe fonetice inefabile, prin ritm, un întreg peisaj. „A făcut din Baudelaire un clasic“, spuneau francezii. Bustul care veghează, ca o sumbră himeră de piatră, monumentul funerar al poetului în cimitirul Montparnasse, este, în ronde-bosse, unul din cele mai impresionante portrete ale artistului.

Luna trecută (28 octombrie 1924) s-a stins din viață, departe de patria sa, marele nostru actor de Max. Nu numai teatrul a pierdut în el un geniu creator, dar și cinematograful pierde un eminent actor și creator al atâtor roluri ca Richelieu, de Gondi, etc. De Max, fiul doctorului Emil Max, s-a născut la Iași dintr-o veche familie de boieri români; mama lui era înrudită de aproape cu Doamna Elena Cuza și cu familia Romalo. De mic primi o cultură aleasă, limba franceză o vorbea curent. În România el era oarecum rău privit. Din cauza tenului său negricios era supranumit „cioară” de către camarazi. Mulți îl ponegreau denumindu-l „străin“, alții susțineau că e evreu, dușmanii făceau din el un isteric.

de Max
de Max

Nu de mult un ziar din capitală spunea: «De Max nu e al nostru“. Din fericire, toată presa indignată îi luă apărarea. De Max a refuzat cetățenia franceză, deși a stat numai în Franța, unde era societar al Comediei Franceze. El a urmat la Ouchy, în Elveția, unde și-a format educația. La 1884 plecă la Paris. Sunt patruzeci de ani de atunci. De Max a ieșit premiat la Conservator și totuși nu era atât de renumit. Jucând în trupa Sarhei Bernard, făcând turneuri prin toate capitalele lumii, angajându-se la Comedia Franceză, apoi strălucitele sale succese de creație, decorarea cu Legiunea de Onoare, toate l-au făcut cunoscut în lumea întreagă.

de Max
de Max

În cinematograf l-am admirat și noi. A jucat în „Cei trei muschetari“, capriciosul, sumbrul și majestuosul cardinal de Richelieu, apoi, din puternic cardinal, simplu abate în ”Douăzeci de ani mai târziu”, în „L’Ami Fritz”, alături de Huguette Duflos. Ultimul său film pe care l-am văzut cu toții a fost „Boubourouche“, unde erau intercalate scene dintr-o reprezentație a Comediei Franceze, „Britannicus“ cu de Max în rolul lui Nero. În „L’Ami Fritz” a filmat, deși era bolnav. Cu moartea lui Eduard de Max, țara noastră pierde un devotat reprezentant al artei”, scriau ziarele epocii la dispariția marelui actor.

DS TW
No comments

leave a comment