În cartea sa, „L’irrégulière” (Ed. Grasset, 1974), din care prezentăm câteva fragmente, scriitoarea franceză Edmonde Charles-Roux a urmărit intinerarul lui Coco Chanel și ne-a înfățișat extraordinara aventură a acestei femei care, născută pe 19 august 1882 și crescută într-un colț de provincie, descinde într-o bună zi la Paris, lansează moda ce-i va purta numele și continuă să domine lumea.
„Debutând la Paris, în 1909, ca modistă, Coco Chanel, cum îi spuneau prietenii și cum i se va spune de atunci înainte mereu, a reușit ca pălăriile ei să se bucure imediat de un imens succes. Aceste pălării făceau de-a dreptul furori, prin atelierul lui Coco Chanel defilând cele mai pretențioase și elegante femei. Clientela ei creștea din zi în zi, iar atelierul devenise neîncăpător, așa că se hotărî să se mute și astfel, în ultimele luni ale anului 1910, începu să lucreze la mezaninul unei case de pe strada Cambone, numărul 21.
Între timp, clientela mărindu-se, Coco, urmând moda care cerea ca vara să mergi la Deauville își deschise chiar în centrul acestei localități un magazin ale cărui storuri albe purtau pentru prima dată înscris numele ei cu litere mari, negre.
Pe atunci, în acel an 1913, când nori negri și amenințători pluteau deasupra Franței, dar pe care nimeni nu-i lua în seamă, femeile apăreau pe promenadă, la curse sau pe terenurile de polo în rochii de linou alb, cu broderii în relief – coșmarul subretelor – încălțate cu botine cu butoni care se închideau greu, cu o umbrelă în mână și cu pălării mari încărcate cu pene de struț și trandafiri de muselină.
E lesne de înțeles, în condițiile acestea, senzația pe care o stârnea Coco Chanel plimbându-se prin oraș într-un taior de croială bărbătească și cu pantofi comozi.
Apărea pe terenurile de polo într-o bluză cu gulerul deschis, purtând pe cap o pălărie curioasă, un fel de panama, născocită de ea.
Dar toate acestea n-ar fi însemnat nimic, poate, dacă într-o bună zi n-ar fi apărut o caricatură a celebrului Lem înfățișîndu-l pe Roy, pe atunci prietenul și comanditarul Gabriellei Chanel, ca un centaur, purtând pe cap o cască de polo, ridicând în sus, în galopul său, o femeie pe care o cunoștea toată lumea, Coco. Ca aluzia să fie cât mai clară, caricaturistul îl înfățișase pe Boy ținând în mână un carton de pălării pe care se citea un singur nume: Coco. Nimeni nu mai putea să aibă vreo îndoială despre cine era vorba. Ceea ce echivala și cu o lansare fără precedent.
Gabrielle începuse să fie cineva în ochii lumii. Aceasta și, poate, o mare dezamăgire în viața ei sentimentală au determinat-o să lucreze cu și mai multă înverșunare, ca să-și asigure independența. Reuși să-și mărească clientela, în rândurile ei figurând nume din cele mai ilustre ale aristocrației franceze.
Succesul ei adevărat, însă, se datorează baroanei de Rotschild care, considerându-se ofensată de Paul Poiret, a cărui importantă clientă era, a jurat să-l distrugă, susținând-o și lansând-o pe Coco Chanel. Astfel, baroana s-a grăbit să le ducă la Chanel pe cele mai strălucite prietene ale ei, glorii ale turnului din Deauville: marchiza de Chaponay, contesa de Pracomtal, prințesa de Faucigny-Lucinge.
În iulie, când o căldură dogoritoare a început să apese asupra Deauville-ului, Coco Chanel socoti că a sosit ceasul inovațiilor. Într-adevăr, numai într-o vară arzătoare ca aceea femeile ar fi acceptat să
poarte veșminte largi și comode. Chanel își pune atunci în aplicare proiectul pe care îl avea de multă vreme în cap.
Își procură două materiale caracteristice îmbrăcămintei britanice: tricoul sweaterelor și flanela blazerurilor bărbaților. Gest pe care îl va repeta deseori mai târziu, căci va scotoci totdeauna în dulapurile bărbaților spre a descoperi idei noi. Astfel s-a născut primul model care, prin croiala sa, amintea de bluza marinărească, iar prin material de puloverul grăjdarului. Linia era lejeră și nu le obliga pe femei să poarte corset. Corpul nu era decât sugerat.
Or, o modă care nu-și propunea deloc să accentueze farmecele feminine se afla la polul opus al tendințelor zilei. Chanel a riscat: Era convinsă că, respectând naturalul, nu răpea nimic feminității, dimpotrivă. Felul cum au fost primite modelele ei îi confirmă această idee. Obținu astfel primul ei succes de croitoreasă. Dar nu trecu mult și Franța declară mobilizarea generală, căci războiul bătea la ușă. În câteva ore Deauville se goli de lume, dar Coco rămase locului.
Când, după puțin timp, luptele se întețiră, trupele germane pătrunzând în Franța, Deauville se umplu din nou. De astă dată cu proprietarii castelelor de pe Meuse, Ardennes, Aisne care, văzându-și locuințele invadate sau amenințate, se refugiau în reședințele de vară.
Femeile care sosiseră „pierduseră totul“, cum spuneau ele, ceea ce era adevărat. Afară de mijloacele de a-și reface o garderobă. Ele se adresară singurului magazin deschis, cel al lui Chanel. Le propuse ceea ce purta ea însăși. O fustă dreaptă și lungă până aproape de pământ, lăsând să se vadă abia vârful piciorului, o bluză marinărească, o șemizetă, pantofi cu tocuri, o pălărie de paie fără cea mai mică garnitură. Era, într-un fel, o îmbrăcăminte de război, dar care le dădea posibilitatea să se deplaseze pe jos, să meargă repede, să se ducă pretutindeni fără nici un fel de stânjeneală.
Astfel, modelul propus de Chanel deveni ținuta acelor ani. În ultimele luni ale anului 1914, parizienii, socotind că orașul lor era la distanță suficientă de front, se întoarseră la Paris. Coco, înzestrată cu același fler, se înapoie și ea în Capitală. Și, o dată în plus, războiul o ajută pe Coco Chanel. Magazinul ei, situat pe strada Cambone 21, se afla tocmai pe drumul urmat zilnic de femeile care învățau acum să-și cunoască orașul pentru că, pentru prima oară, mergeau pe străzile Parisului singure și pe jos. Așa încât Coco nu mai prididea cu clientele.
Încurajată, își stabili cartierul general la Paris, deschizându-și o sucursală la Biarritz. Succesul depăși orice imaginație. Comenzile de la curtea Spaniei, din Saint-Sébastien, din Bilbao nu mai pridideau. Atelierul din Biarritz lucra în plin, cu peste șaizeci de lucrătoare. Coco Chanel își consolida imperiul. În primele luni ale anului 1916, ea exercita o putere absolută peste trei sute de lucrătoare. Pentru cei care, în vremurile acelea de neagră mizerie, se mai gândeau încă la eleganță, tulburătoarea alternativă: Chanel sau Poiret? nu se mai punea deloc. Redutabilul concurent al Gabriellei lucra exclusiv pentru armată. Ea rămăsese deci singură în scenă.
Era desigur un avantaj apreciabil, pe care îl va folosi din plin. Tocmai atunci, renumitul fabricant de stofe Rodier îi propuse un material pe care îl fabricase cu titlu de experiență și pe care toți clienții lui îl refuzaseră, socotindu-l prea aspru. Era vorba de un jerseu pe care el îl fabricase, sperând că sportivii îl vor aprecia spre a-și confecționa din el indispensabili, cămăși de noapte și maiouri de corp. Dar nimeni nu-l acceptase, toți socotind că acest material și culoarea lui bej aminteau prea mult de o haină de lucru.
Coco îl achiziționă imediat. Era exact ce căuta: tricou, dar fabricat de mașină. Considera că, prin sobrietatea lui, acest material va cuceri un loc rezervat până atunci fanteziei. Rodier n-a crezut-o, îndoindu-se că ea va putea impune femeilor un material pe care bărbații îl decretaseră prea sobru pentru ei.
Dar Coco nu a ținut seama de observațiile lui și-i comandă și mai mult material. Rodier refuză, propunându-i ca mai întâi să încerce și pe urmă să hotărască.
Coco îi făcu dovada că nu se înșelase, creând din acel material un costum chiar pentru ea. Era vorba de o redingotă care cobora până la genunchi, fără nici un fel de garnitură, aproape bărbătească, atât era de sobră.
De astă dată, garniturile dispăreau în beneficiul exclusiv al liniei, veșmântul fiind confecționat doar din logica unui creator în fața necesităților unei epoci.
Dacă moda feminină datora multe inovații lui Poiret, cum ar fi un corset mai elastic și o tentativă de scurtare a fustelor, dacă Poiret a fost un colorist ca nimeni altul după el, Coco Chanel a fost aceea care, în anul 1916, a impus modei schimbări atât de determinante, încât s-ar putea spune că aparțineau altui secol. Datorită ei, femeile căpătaseră dreptul de a se mișca în voie, ea acordând în același timp o importanță foarte mare liniei în detrimentul garniturilor, atribuind totodată un titlu de noblețe unor materiale sărăcăcioase, ceea ce antrena ipse facto posibilitatea de a crea într-un viitor apropiat o eleganță la îndemâna celor mulți.
Și, apoi, ea a voit ceea ce nimeni înaintea ei n-a cutezat cu atâta franchețe: ca femeile să se miște cu mare ușurință, în veșminte care nu mai marchează nici talia, nici cambrura, ca femeile să poarte o fustă mult scurtată. Poiret lăsa să se vadă piciorul? Coco accentuă escalada, degajând complet glezna. Poiret impusese o modă în care talia nu era prea strânsă? Coco merse mai departe, suprimând-o. A făcut-o întradins? Sau, cum afirmă unii, totul nu se datora decât mediocrității calității jerseului? Nu mai încape nici o îndoială: Coco nu putea face altfel. Și, pentru prima oară, o revoluție în îmbrăcămintea feminină, departe de a se supune fanteziei printr-o inflexibilă necesitate, a suprimat-o.
Materialul era greu de lucrat. La cea mai mică împunsătură, țesătura prea moale se scămoșa. Alta în locul ei ar fi renunțat. Coco s-a încăpățânat să stăruie. Nu exista altă soluție decât să simplifice.
Rochia chemisier se oprea mult deasupra gleznei. În același timp, Coco a înlăturat un gest vechi de mai multe secole, pe care atâția bărbați, în clipa când o femeie urca o scară, îl pândeau cu voluptate: acela când femeile își ridicau ușor fusta. Ea transforma astfel pentru totdeauna spectacolul străzii. Timpul când femeia lăsa „să se etaleze în spatele ei trena lungă a rochiei mov“ își trăise traiul.
Acum era vorba de o femeie care mergea cu cea mai mare ușurință, care se putea îmbrăca și dezbrăca singură într-o clipită. Dispariția ziarelor de modă explică de ce faptul de a arăta puțin mai mult din gleznă a rămas până la sfârșitul Primului Război Mondial apanajul parizienelor. Așa, de pildă, în America, femeile continuau să poarte fuste până aproape de pământ.
Or, există o contradicție care e greu de explicat, căci tocmai în presa americană a apărut pentru prima oară numele Chanel. În 1916, „Harper’s Bazaar“ publică primul model reprodus vreodată al Gabriellei Chanel, un model desfidând orice descriere. Era vorba de o rochie din colecția ei de la Biarritz, de o incontestabilă seducțe, dar fără să aibă nimic din rochiile de odinioară. Nici un fel de violetă la corsaj, pentru simplul motiv că nu exista nici un corsaj. Nici volane plisate, nici volane la gât, fiindcă nu exista nici corsaj, iar rochia nu era răscroită la gât. Veșmântul era tăiat în V și se deschidea peste o vestă de croială masculină care, între reverele ei — o, ce îndrăzneală! — lăsa să apară gâtul gol și chiar mai mult decât atât.
Nici mâneci bufante, nici croiala kimono îndrăgită de Poiret. Nici voaluri, nici umbrele, nimic altceva decât o pălărie cu borul mare, a cărei calotă, bine trasă pe frunte, nu avea nimic din ceea ce fusese până atunci gloria pălăriilor. Nici pene de potârniche înălțate spre aer, nici pleureuses, nici amazoane, pentru că nu existau nici pene de struț. În schimb, o panglică îngustă garnisea o parte a calotei. Cât privește talia… dar cine vă vorbește de talie? Alunecând de-a lungul șoldurilor, flutura o eșarfă în culoarea rochiei. Descurajați de atâtea suprimări, dar totuși admirativi, redactorii americani au salutat această rochie printr-o scurtă legendă: Chanel’s charming chemise dress.
Coco va trebui să aștepte patru ani ca presa franceză să țină seama de ea: înainte de 1920 n-a apărut nici un cuvânt despre Chanel, n-a fost reprodus nici un model. Dar, după câțiva ani, succesul ei deveni atât de mare, încât „moda Chanel“ se impuse pretutindeni în lume, femeile – se poate spune, toate femeile — purtând cu furie rochii Chanel.
Ironizând-o, Poiret lansase următoarea butadă: „Ce a inventat Chanel? Mizerabilismul de lux“. Într-adevăr, rochiile Chanel deveniseră la îndemâna oricui. Astfel, încă din 1926, ediția americană a revistei „Vogue” prezicea că o rochie de o deconcertantă simplitate va deveni un fel de uniformă unanim adoptată. Fără guler, nici manșete, din crep de Chine negru, cu mâneci lungi și foarte ajustate, blazând pe șolduri, pe care fusta le strângea și le mula strâns, era vorba de o creație Chanel.
Dar cum să accepte femeile să poarte aceeași rochie? Deși admiteau că, fiind de o mare simplitate, era extrem de comodă, ceea ce făcea tocmai succesul ei. „Vogue“ a comparat-o atunci cu un automobil. Ar ezita cineva să cumpere o mașină sub pretextul că ea nu se deosebește de alta? Dimpotrivă. Această asemănare îi garanta calitatea. Și, aplicând acest principiu modei în general și acelei rochii negre în special, ziarul conchidea: „Iată Fordul semnat Chanel“.
*** Fragmente extrase din Almanahul România Literarâ, 1988
