Paul Poiret s-a născut pe 20 aprilie 1879 la Paris, a studiat și a lucrat la începutul carierei pentru designerul de modă Jacques Doucet, iar prima sa realizare a fost o rochie din care s-au vândut 400 de exemplare. În timpul perioadei de ucenicie, a lucrat pentru faimoasa House of Worth, casa de modă a lui Charles Frederick Worth, supranumit “Tatăl Haute Couture”, iar în 1904 și-a deschis propriul atelier de modă, pe Rue Auber 5.
Poiret a devenit apreciat pentru rochiile sale rafinate și elegante, atât cele de zi, cât și cele de seară, create în stil oriental și în stil Art Nouveau. Între 1909 și 1914, Paul Poiret a dominat fără egal scena pariziană de haute couture, a fost primul creator de modă care a realizat, în 1911, propriul său parfum, numit Rosine, a lansat o linie de cosmetice proprii și a fost cel dintâi a fondat o adevărată modă a pieselor de lenjerie intimă, renunțând la corsetele tip „armură”.
“Paul Poiret a fost un artist nebun, un fel de regizor sublim, un fel de scenograf care a trecut prin lume drept croitor, cum se mai întâmplă prin basme. Croitor pentru femei înainte de Primul Război Mondial, în primii ani ai secolului 20, a conceput — cu un har incontestabil, cu o strălucire neasemuită, demnă de visurile fastuoase ale unui sultan paşnic, căci «Sultanul» era poreclit — o modă care a concurat pictura, care a inspirat artişti ai penelului ca Van Dongen, o modă exaltată, exaltantă, transformînd croitoria în poezie, muzică şi poveste.
«Culoare şi iar culoare» — susţinea Poiret, precum poetul voia «muzică, înainte de orice»… Vedea femeia ca o regină orientală, emancipată de constrângerile vestimentare, fastuoasâ, arhitecturală. Văzând-o pe Isadora Duncan dansând, îi vine ideea scandaloasă de a desfiinţa corsetul şi apelează frenetic la modelul oriental, lansând o artă vestimentară numai «în culoare, în mişcare şi în veselie»…
Simfonie de stofe, de lumină, făpturi ireale, siluete înalte, superb alungite, «precum carafele» — până vine războiul din 1914, pe care Poiret îl trăiește în tranşee, murdar, neras, în noroaie, visând însă mai departe la nebuniile lui. Nu moare în război — dar războiul îi spulberă viziunile.
Căci femeia —trecută prin hecatomba celor 4 ani — nu mai e aceeași: ea a văzut măcelul, morţii, a fost infirmieră, telegrafistă, a muncit în uzină, ea refuză luxul lui Poiret şi alege — în primii ani de după masacru, în acei ani numiţi «anii nebuni» — moda domnișoarei Chanel, care face din femeie nu o împărăteasă orientală, nu o cadână pentru sultani imaginari, ci o tânără sportivă, băieţoasă, bătăioasă, sfidând poveştile din «O mie şi una de nopţi» pentru zile mai realiste. Poiret se înfurie: «Am conceput femeia frumoasă şi arhitecturală, ca o proră de vapor, mi-au făcut din ea o telegrafistă subalimentată»…
În 1933, Paul Poiret, celebrul croitor care a dat în atâtea rânduri tonul modei feminine a scris în revista “Marianne”:
„Dacă aş fi întrebat care e moda de azi, mi-ar fi greu să răspund. Mi-am pus întrebarea de multe ori plimbându-mă pe stradă. N-am văzut decât femei purtând doar ceea ce se cheamă „petits ensembles”. De la cap la picioare erau înfăşurate în aceeaşi culoare ca într-o „house”, purtând pe cap un bonet de lână, ceea ce e un scandal.
Moda e actualmente într-o stare de anarhie şi de marasm îngrijorătoare. Dacă croitorii nu vor fi în stare să readucă un curent în opinia publică pentru a scoate noutatea la iveală, moda e pierdută.
Funcţiunea lor ar fi de a inventa mereu şi de a pune sub ochii femeilor fantezii irezistibile cum se făcea altă dată.
Moda suferă de o lipsă de invenţie şi de creaţiune. Nu e o chestiune de economie sau de criză. Dacă s-ar face lucruri frumoase, chiar îndrăzneţe, femeile le-ar adopta.
Am dovedit cu o serie de reconstituiri din trecut că femeile din toate epocile istoriei au tinut seama de bun simț în chipul de a se îmbrăca. Când mijlocul de transport consta în scaune portative, femeile purtau rochi „a paniers”. Au purtat crinoline pe vremea diligențelor și a căruţelor de poştă. Azi pretextează că acest aspect sărăcăcios e practic şi că se pretează mai bine la dimensiunile reduse ale automobilelor.
Se pune totul în spinarea crizei, dar criza îşi are raţiunea ei şi este explicată şi de neîndemânarea creatorilor de rochii.
Spectacolul străzii a devenit monoton. Un val de timiditate s-a răspândit asupra oraşelor. S-a suprimat tot ce era somptuos şi din această rezervă a ieşit o intoleranţă generală.
Azi gustul noutăţii trebuie reeducat. Femeile sunt intoxicate de ideea sărăciei. Au suprimat din costumele lor tot ce era graţios şi plin de farmec. Au fobia detaliilor fermecătoare şi, îndată ce văd pe rochiile lor un accesoriu inutil, îl suprimă. Furnizorii au lăsat să se accentueze această stare de spirit pentru că era conformă cu vederile americanilor.
Americanii au cerut să se sacrifice tot ce era plăcut. Încet, încet și în chip sistematic ne-au impus sărăcia. Întrucât n-aveau brodeuse, au suprimat broderiile. Întrucât n-aveau cine să facă flori artificiale, le-au suprimat.
Această lipsă de modă a ucis industriile care trăiau de pe urma acestor accesorii ale modei”.
*** Rampa, 1933
În anii următori, Paul Poiret a încercat fel de fel de afaceri — de la music-hall la pictură fosforescentă —a creat un model de pantaloni care l-a făcut pe Paul Morand, faimosul romancier, să exclame: «E o bucată de primăvară», a încercat o relansare la Expoziţia de artă decorative. Din păcate eforturile lui au fost zadarnice, femeile nu l-au mai înţeles, şi-au scurtat rochiile, alergau pe terenuri de tenis, și-au tăiat părul, au renunțat la rochiile sofisticate din La Belle Epoque.
În 1936, ziarul Lupta nota:
“Paul Poiret nu mai este astăzi regele modei. Nu mai este în sensul în care a fost până acum câţiva ani. Cu toate acestea şi astăzi, încă, hotărârea lui este ascultată orbeşte atunci când este vorba să se dea verdictul asupra unei toalete femeeşti.
Între anii 1925—1930, Paul Poiret dicta pe tărâmul modei. Creaţiunile sale cele mai fantastice erau admirate, erau acceptate, fără ca cineva să îndrăznească să ridice cea mai mică obiecţie. Cu toate acestea, criza mondială a zdruncinat şi tronul acestui domnitor, iar astăzi acela care cheltuia milioane în lux se mulţumeşte cu o viaţă mult mai modestă şi în orice caz mai retrasă.
Cu Poiret s-a petrecut un lucru ciudat. Deşi nu mai este cine a fost, nu este constrâns nici astăzi să recurgă la ajutorul pentru şomaj. Într-o măsură oarecare a rămas încă arbitrul eleganţei feminine, păstrându-şi încă ceva din strălucirea coroanei sale efemere.
O societate producătoare de filme din Statele Unite a turnat nu de multă vreme un film a cărui acţiune se petrece în anul 2000. Regisorul acestui film, de o oarecare amploare, s-a văzut pus în faţa unei probleme destul de grele, şi anume costumele pe care aveau să le poarte actorii în această producţie.
Cine îşi aminteşte de acest film care a fost rulat şi la noi ştie că problema n-a fost deloc fericit rezolvată. Cel puţin aceasta a fost părerea generală. Un ziarist francez s-a gândit atunci să se adreseze lui Poiret şi să-l roage pe acesta să-şi dea părerea în această chestiune.
— Cred, a răspuns Poiret, că în anul 2000, moda propriu-zisă, aşa cum o înţelegem noi, nici nu va mai exista. Creatorii de modă vor trebui să-şi caute altă meserie, deoarece chestiunea îmbrăcăminţii va privi exclusiv pe tehnicieni şi pe higienişti.
Priviți figurile de ceară dintr-o panoramă. Nu vi se par că sunt caraghios îmbrăcate, că hainele lor sunt menite numai să fie culturi de microbi? La fel vor gândi nepoţii şi strănepoţii noştri privind la hainele cu care ne fălim noi astăzi. Haine în felul în care le ştim noi astăzi nu vor mai exista, deşi oamenii nu vor fi nudişti propri- zis.
Trebuie să mă explic, continuă Poiret. Oamenii nu-şi vor mai înveli trupurile după cum o fac astăzi. Sportul, a cărei evoluţie nu mai poate fi stăvilită, va contribui la schimbarea esenţială a modei.
Îmbrăcămintea viitorului nu va mai ascunde nimic, ci va protegui numai trupul de intemperii. Şi cum s-a constatat efectul salutar al razelor ultraviolete, se înţelege de la sine că hainele vor fi făcute dintr-un material chimic, care va permite luminii să ajungă pe epidermă.
Poate că moda va exista, însă în alte condiţiuni decât astăzi. Doamnele se vor strădui să afişeze culori care de care mai originale. Toaletele, în măsura în care vor putea primi acest nume, vor fi fosforescente, frizate, etc.
Mai uşor se va rezolva problema când va fi vorba de un week-end. „Monsieur et madame” se vor îmbăia într-o substanţă prescrisă de chimistul casei şi toaleta va fi pe dată gata confecţionată, croită şi îmbrăcată.
Numai pălăriile se vor menţine în oarecare măsură. Vor fi nişte fileuri cu un cozoroc dintr-o materie ca celuloidul, care să proteguiască ochii purtătorilor de razele tari ale soarelui. Nu vedeţi oare şi astăzi că ochii ne slăbesc necontenit? În timp ce tuaregii pot privi fără stingherire reflexele dure ale soarelui pustiei, noi trebuie să purtăm ochelari pe plajă. Va dispărea, de asemenea, încălţămintea incomodă de astăzi, fiind înlocuită cu sandale uşoare.
Acestea sunt părerile lui Paul Poiret cu privire la moda viitorului. Şi poate că are dreptate, căci, după cum a declarat singur, în modă nu există idei nebuneşti, toate sunt realizabile”.
După doar câțiva ani, înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Paul Poiret era complet ruinat. S-a retras la Nisa, unde a fost văzut în mizerabilele cantine populare şi a murit, anonim, cu un ultim oftat: «Mi-au furat totul», pe 30 aprilie 1944, la vârsta de 65 de ani.
În 1974, «Paris Match» titra sub fotografia lui Denise Boulet, văduva lui, fosta vedetă a creatorului, care avea la acel moment 88 de ani: “Rochiile ‘74 sunt moda bunicii”.