„Așezat în miezul vremurilor de la 1848, când vântul libertar al Apusului aducea moravurile unei societăți decadente, Alecsandri a apărat cu talentul său temeiul conștiinței noastre românești, pleznind cu sfârcul sarcasmului și satirei o întreagă contemporaneitate năpădită de obiceiurile calde ale unei civilizații care nu putea să ni se potrivească nouă. Dincolo de ironia dreaptă, organizată împotriva unor stări de fapt dureroase, Alecsandri găsește prilejul să exemplifice cu trecutul nostru sănătos și românesc, lipsit de grimasele Apusului.
Toată viața noastră bucolică își găsește în Vasile Alecsandri, înfăptuitorul chemărilor ei, stăpânul înțelept al unui trecut nimbat de razele aurii ale marelui său talent. Frământat de neliniștile milenare, sufletul său a păstrat și ne-a dăruit nouă evocarea lui Barbu Lăutarul.
Din bogăția de culori a paletei sale intime atâtea s-au desprins pentru a întruchipa făptura acestui bătrân cobzar așezat lângă ospețele atâtor bucurii evocate odată cu vinul vechi al zilelor apuse.
Barbu Lăutarul sau Vasile Barbu Cobzarul a existat. Iașii anului 1750 au cunoscut pe un strămoș al familiei Barbu, un anume Stan. Cântăreț vestit și cobzar de pomină, el era staroste al breslei lăutarilor în grupul cărora, cu taxâmurile și pestrefurile vestite, ajunsese ușor și la curtea lui Mavrogheni. La succesul său muzical colabora mai deosebit înfățișarea sa chipeșă: înveșmântat cu un bogat anteriu, avea trecut în jurul taliei faimosul taclit sau încingătoare de stofă scumpă, iar peste toate cădea în falduri giubeaua de ghermesut, un fel de stofă cu mătase de atlas în ape de Alep.
Acest Stan Barbu, care trăise 100 de ani, își dăruise familia cu 5 fii. Dintre toți aceștia, Gheorghe și Vasile moștenesc adânc simțul lăutăresc. Pe acele vremi, cu tarafurile întocmite de dânșii, ajunseseră a întrece cu mult ansamblurile muzicale ale altor națiuni. Unul din ei, Vasile Barbu, grupează în jurul persoanei sale toată faima de care se bucură și astăzi. Într-adevăr, acest Vasile Barbu Lăutarul este și cel evocat de Alecsandri în canțoneta cu același nume.
Niciun document nu arată precis data nașterii sale. Orientându-ne însă după anul 1812 ca dată de plecare a rușilor din Principate, el se află însurat cu copii, ocupând și demnitatea de staroste, care, desigur, nu se putea încredința decât unui om în vârstă. Cu bănuiala că ar fi avut 30 de ani la această epocă, cu aproximație i se poate determina deci ca dată a nașterii anul 1780. Om cu frica lui Dumnezeu, vrednic gospodar și cinstit, Barbu Lăutarul, cum am spus, ocupă demnitatea starostiei.
În această demnitate, documentele vremii ni-l arată ca pe un vajnic luptător pentru revendicările breslei. Faima sa de bun muziant învăluise de mult hotarele țării. Când domnitorul Scarlat Calimah, în 1814, trimise la Chișinău două protipendade ieșene, pe Dumitru Plagino și pe postelnicul Costache Pantazoglu, pentru a saluta pe împăratul Alexandru I Pavlovici al Rusiei, venit să inspecteze Basarabia, aceștia luară cu dânșii și un taraf de lăutari, dintre care nu putea să lipsească Barbu și un oarecare Năstase sau Mătase din Botoșani.
Cronica a însemnat evenimentul și din paginile ei aflăm: “Lângă dânșii a stat privindu-i monarhul îndelungat, mirându-se cum executau ariile fără note și cu ce melodie intona strofele cântecelor naționale ca adevărați artiști, dăruindu-le 1000 de ruble”.
Postelnicul Manolache Drăghici mărturisește cum tarafurile lui Barbu și Angheluță participau la toate reprezentațiile teatrale ale elevilor lui Govdala și Cuculi din Iași. Ca buni executanți, ei erau folosiți la toate evenimentele oficiale românești, la acele petreceri de pomină pe care Iașii le-au tăinuit în trecut.
Când boierul avea de sărbătorit vreo mare bucurie ori avea de stins aleanul unor vagi sentimente de iubire, era chemat Barbu Lăutarul. Din rădvane minunat împodobite coborau sfioase domnițele vremii, pe care beizadelele le întâmpinau din cerdacul cuprins în mrejele iasomiei și levănțicăi.
Fie că porneau în grupuri voioase către locurile de petrecere mai tăinuite ale Iașului, spre Valea Adâncă, Schitul Țarâța, Copoul ori Viața Lungă, fie că rămâneau în intimitatea senină a căminului boieresc, Barbu Lăutarul era nelipsit. El înfiora de viață inimile tuturor și, rând pe rând, boieri ghiftuiți de averi, negustori români bogați ori simpli mahalagii gospodari binecuvântau vraja alăutei sale în clipele senine și de veselie.
Pentru un cântec din bătrâni, răzvrătitor de patimi și uitare, bănuții de aur ai boierului înmuiat de duioșie clincheteau voios și darnic în paharul lăutarilor. Iașii de odinioară, așa cum ni-i descrie Rudolf Șuțu, erau năpădiți de liniștele patriarhale și calme ale unei vieți de absolută pace. Prilejuită și de acest mediu farnient, fantezia boierului fecunda de la o zi la alta.
Moravurile epocii ajutau și ele aspectul ciudat al unei vieți sociale pe care o găsim în documente. Căftănia boierului era un eveniment deosebit. Bărbier bașa îl dichisea pentru solemnitate cu briciul de mărgean. Operația se efectua în cerdacul casei, în văzul trecătorilor, și în sunetul vesel al muzicii de taraf.
Nunțile ori botezurile aduceau obiceiuri vechi. În frigări imense se rostogoleau pe jăratecul de iad boi întregi pregătiți pentru ospețe, în vreme ce boloboacele cu vin de cotnar erau asaltate de arnăuții voioși și sălbatici, cu brâiele doldora de cartușe și cuțite. În acest cadru, însă, și mânia boierului putea să fie mare. Ea culmina în clipa când bietul lăutar nu putea ofta atât de adânc după fiecare vers care trebuia să tălmăcească și să ușureze inima beizadei. Și mulțumirea și prigoana nu încetau până ce nu se obținea maximum de efect. Participăm astăzi cu un sentiment duios la scenele atât de frecvent întâmplate altădată. Și evocarea cinstește cuvenit rolul social pe care l-au determinat aceste bresle de muzicanți în trecutul nostru.
De la nota oficială cu care de atâtea ori au fost întâmpinați la noi unii oaspeți până la acele reuniuni lumești stropite cu cotnar și voie bună, folclorul nostru popular a fost scormonit și uneori înavuțit prin acești barzi anonimi. Că numele lui Barbu Lăutarul a spart atâtea epoci ca să se așeze și să se mai păstreze și astăzi este datorită unor însușiri muzicale alese pe care trebuie să le fi avut. Și le-a exprimat în așa măsură că faima sa a putut trece și hotarele.
Într-un număr din «La Vie Parisienne» apărut la 28 noiembrie 1874 sub direcția lui Marcelin, se relatează câteva aspecte căpătate la o petrecere făcută în casa boierului Câzlariu, fost hotel «Luzatto», cu taraful lui Barbu, unde se aflau printre meseni și Franz Liszt, marele compozitor, și Vasile Alecsandri.
Ziarul francez menționează: «Taraful era compus din lăutari din Iași și căpetenia lor era Barbu. Toți purtau anterie mai strâmte la piept, legate cu brâie, cu căciuli de piele de miel și opinci. Pletele lor lungi și groase le cădeau pe umeri; căpetenia lor era Barbu, bătrân, barba sa căruntă împărțită în două cădea pe piept și sub căciula ce acoperea fruntea sa se vedeau strălucind ochii plini de inteligență și voioșie.
Când intrară în casă, toți puseră mâna la piept și se închinară. Alecsandri dădu semnalul și Barbu, întorcându-se către taraf, o melodie suavă năvăli în sala cea încăpătoare. Liszt ascultă din ce în ce mai uimit plăcuta melodie, executată atât de măestrit, până ce trecu la clavecin să execute un marș unguresc improvizat.
Barbu Lăutarul, care asculta tăcut execuția maestrului, așteptă să sfârșească și, în tăcerea încremenită peste toate, trecu să execute aidoma melodia improvizată de Liszt. O stupoare unanimă se stârni printre cei de față. Liszt făcu semn să se apropie Barbu și, apucându-i capul în mâini, îl sărută părintește pe frunte adăugând:
«Ești un adevărat artist din grația lui Dumnezeu».
Barbu Lăutarul căpătase consacrarea; el avea să uimească altădată și pe Wilhelm de Kotzebue, care în notele sale de călătorie avea să însemneze numai elogii binemeritate pentru arta muzicală a lui Barbu și Anghelutză din Suceava: «Strauss și Lanner trăiesc în memoria celor ce i-au auzit și muzica de joc germană nu a amuțit odată cu moartea celor doi virtuoși. Dar când cântă Lăutarul Barbu și Anghelutză, altfel se învârtește piciorul și saltă inima. Priviți obrazurile acelea expresive. Părul corb se scutură sălbatec încoace și încolo, căci le ajută la bătaia tactului și nu numai capul singur, ci și ochii se învârtesc mereu în colțurile gurii se mișcă. Toți sunt numai pasiune”.
Împovărat de ani ca și glasul stins și fără expresie, ca venind din alte lumi. Barbu Lăutarul era acum strigoiul unei vieți apuse. Starostia trecuse lui Ion Pricolici. Prin saloanele pe unde altă dată măestria cântecului său stăpânea triumfător protipendada țării, se auzeau acum șansonetele importate din apusul decadentismului francez.
Sfielnic, acest trubadur al unei epoci învoaltă își profila astăzi silueta gârbovită pe fundalul unei realități care i se refuza. În sufletul său, mureau ultimele acorduri ale unui trecut crepuscular și, cu presentimentul vag al unui sfârșit apropiat, încă se mai putea auzi din gura lui:
Eu mă duc, mă prăpădesc
Ca un cântec bătrânesc.
Cu o viață atât de frumos nimicată de recunoașterea posterității, cu un suflet în care s-a păstrat cuminte comoara noastră de cântece, Barbu Lăutarul a trecut dincolo într-un amurg al lui 18 august 1858”.
Barbu Dănciulescu, Albina, iulie-decembrie 1937
