Scrisoare lui George Enescu
Bucureşti, 10 noiembrie 1900
Drag copil al sufletului meu,
Oricât de minunat ar fi Parisul şi oricâte atracţiuni şi ademeniri te-ar înconjura, eu simt că totuşi ai avea nevoie, din când în când, de câte o vorbă de afecţiune şi duioşie, de câte o vorbă de desăvârşită încredere, care să-ţi dea asigurarea că în Patrie se aşteaptă nemărginit de mult de la puterea-ţi creatore, şi că te preţuim ca pe cea mai nestimată a noastră comoară.
Să-mi aduci mângâiere că mi-a fost răpit copilul din braţe. Cu voioşie să-mi ajuţi să trec cu vederea neplăcerile de toate zilele şi să mă înviorezi când sunt tristă. În mine s-a redeşteptat puterea creatoare, ce pare a câştiga vigoarea unui isvor puternic. De la începutul lui ianuarie şi până acum, am scris nu mai puţin de 37 de balade, dintre care câteva foarte lungi şi care, o ştiu, au să-ţi placă, deşi nu se pot pune pe muzică, din cauza chiar a lungimii lor.
Ieri seară am avut ca singur oaspe pe Grigorescu, fericit şi încântat peste măsură. I-am spus că numai doi oameni au înţeles scumpa noastră ţară, el şi Alecsandri, şi că acum sper că vom avea şi pe al treilea, care va fi Enescu. Aşa-i că n-o să mă dai de ruşine? Nu uita farmecul nespus ce pluteşte deasupra şesurilor noastre şi nici puterea năprasnică a munţilor noştri.
Sângele să nu-ţi trădeze patria şi să nu te laşi molipsit de supracivilizaţia centrelor cosmopolite, care ne sunt tuturor folositoare pentru perfecţionarea noastră, întrucât nu ne lăsăm cotropiţi de curentele lor decadente, pe care trebuie, din contră, să le împrospătăm prin vioiciunea noastră. Aceasta să ne fie credinţa.
Stăm la marginea unui isvor din care alţii nu s-au adăpat şi nu se vor adăpa încă multă vreme. Căci nu se poate pătrunde cu atâta uşurinţă în sufletul ţării noastre; numai după ce vei fi pătruns adânc de tot taina sufletului ţării, numai atunci ţi se vor arăta minunăţiile pe care le ascunde.
Dacă Alecsandri nu ar fi găsit decât Mioriţa şi pe Toma Alimoş, tot ar fi făcut destul. Cred că ar trebui să te apuci odată să faci din Mioriţa o pastorală propriu zisă, cu coruri, soli, orchestră, solo de flaut şi celelalte părţi caracteristice. Eu am tradus-o foarte exact, atât în proză, cât şi în versuri, încât nu ai avea nici o greutate ca să creezi ceva cu adevărat minunat. Gândeşte-te ce-a fost şi are să fie veşnic serenada. Mă bucur ca un copil la gândul să o aud iarăşi, şi executată de însuşi autorul ei. Fă ceva la fel şi din Mioriţa. Dacă cumva nu o ai, sau nici n-o cunoşti, m-aş simţi foarte fericită ca să fiu aceea care să ţi-o fi revelat. Mie mi-e prea dragă, iar un pasaj din Toma Alimoş m-a făcut să uit mari dureri.
“Aşterne-te drumului ca şi iarba câmpului la suflarea vântului“.
Nu e minunat? Până acum nu ai început încă să te adăpi din sorgintele pământului nostru, care ţi se oferă de-a întregul. Din solul ţării să te îndestulezi necontenit şi eu te voi pune în legătură cu marele nostru poet. Cu el am trăit şi ne-am înţeles sufleteşte; el a fost pentru noi Anacreon, Bion şi Moschus. El aducea duhul şi frăgezimea ţarinei cu miros de busuioc şi de mieluşei şi te făcea să întrevezi întregul cuprins românesc cu soarele lui strălucitor, pe care cei din apus nici nu şi-l pot închipui!
Poet adevărat poate fi numai acela care îşi poartă în suflet ţara sa, căci ea dă, mai mult chiar decât i se cere, aceluia care o iubeşte şi o înţelege şi nu se aproprie de ea numai din simplă curiozitate şi fără de iubire. Nu din întâmplare te-ai născut pe pământul românesc. Cu uşurinţă bunul Dumnezeu te-ar fi putut aduce pe lume şi în altă ţară, dar se vede că trebuia să tragi folos din pământul nostru, din vlaga noastră mare, tânără şi vioaie, precum şi din acel „nu ştiu ce“ care va fermeca pe toţi fără ca ei să-şi poată da seama de ce şi cum. Prin ce ai avut marele succes de până acum? Tocmai prin ceea ce e curat românesc în opera ce ai creat.
Chiar şi aceia cărora nu le-a mers la inimă ca nouă, tot şi-au dat seama de farmecul originalităţii şi a puterii creatoare. Compune într-un mănuchiu Mioriţa şi toate celelalte bucăţi populare. Le-am tradus aproape pe toate, deşi n-au apărut încă, dar le poţi avea oricând cu uşurinţă. Cu multă plăcere ţi le pot traduce şi în orice ritm vei voi. Numai să nu te desprinzi de ţară. Şlefuieşte pe cât poţi diamantul şi te vei minuna singur de strălucirea lui.
„Misi Katz“ nu vrea să mă lase să scriu. Mi-apasă mereu braţul cu căpuşorul ei şi mă ţine cu lăbuţele, doar de n-oi mai scrie la maşină şi ar înceta zgomotul ce nu-i place deloc. Iar de încerc să scriu mai departe, mă ceartă cu mârâit uşor. E într-adevăr comică. O bucată de vreme am tot alintat-o, spunându-i că-i cea mai drăguţă şi cuminte pisicuţă, dar degeaba, fiindcă ar vrea s-o alint într-una.
Omul şi animalul iubesc la fel alintarea şi lauda. Eu găsesc că e firesc şi bine să fie lăudaţi ceia care merită; căci altfel curajul şi avântul s-ar stinge şi ceea ce ai face ţi s-ar părea că nu e cum trebuie. De altminterea, deoarece trăim unii pentru alţii, e nevoia să ne recunoaştem meritele reciproce.
De-ai şti cum mă bucur la gândul că ai să te întorci! O să-ţi orânduim chiar unul sau două concerte minunate, de care cu toţii să ne bucurăm, şi ce mai lipseşte din preţul vioarei are să se plătească pe deplin. Iar ceilalţi trebuie să aibă sentimentul că pot fi mândri de artistul de toţi admirat. Apucă-te de Mioriţa.
Alecsandri îmi spunea că, pentru întâia oară în viaţa lui i-a fost frică să nu moară înainte de a fi ajuns acasă, atunci când trecea munţii purtând cu el nepreţuita baladă ce tocmai găsise; într-atât avea simţământul că descoperise un bulgăr de aur.
Ah, Pinx! de-aş putea să desprind stelele de pe cer, ca să ţi le dau, desigur aş face-o. Dar stelele sunt prea sus şi de bună seamă nu ne-au fost puse mai la îndemână, pentru ca tot năzuind spre ele să ne perfecţionăm tot mai mult.
În nerăbdarea atingerii irealisabilului să nu ne prăbuşim şi să nu ne pierdem îndreptăţirea de a hrăni un sentiment atât de nobil şi ales. Numai atunci ai să ajungi să fii om pe deplin, când vei fi trecut prin toate şi când vei fi cunoscut toate suferinţele.
Nu vreau să zic că e plăcut să fi cunoscut ce-i suferinţa; dar nici pe pământ n-am fost lăsaţi să ştim numai ce e plăcerea; lăsaţi am fost ca să ne pregătim pentru ceva mai frumos şi mai bun decât atâta. Şi, mai ales, nu da crezare spuselor materialiştilor, care se străduiesc să ne arate lumea sub o înfăţişare prea de tot desnădăjduită. Mai întâi de toate, ei n-au habar de nimic şi, de cele mai multe ori, teoriile lor sunt lipsite de bun simţ.
Astfel eu găsesc că Darwin este într-adevăr mare numai prin ceea ce i s-a ivit în cursul cercetărilor sale. Întreaga lui teorie însă asupra oului şi a maimuţei este cu totul eronată, căci desigur n-a fost aşa. Ne-am ruşina de sărăcia noastră dacă nu am avea o putere de invenţie mai mare; şi totuşi nu suntem decât oameni, iar nu creatori. În cel mai bun caz, imitatori! Nu! Rămâi la vechea noastră credinţă copilărească, dar să nu cumva să o spui altora, căci oamenii de azi nu ţi-ar ierta să nu te fi materializat ca şi ei. Dar să nu crezi că aceasta e singura fericire; şi să mai ştii că nevoia de confort şi de trai cât mai bun e cauza de distrugere a generaţiei de azi.
Căci dacă oamenii nu ar avea credinţă că pot abuza de toate bunurile pământeşti, ei ar fi mult mai cumpătaţi şi prin urmare cu mult, mult mai fericiţi. Nefiind astfel însă, ei invidiează scaunul vecinului şi patul prietenului şi nevasta şi succesul acestuia, în loc să-şi zică că bunul Dumnezeu i-a binecuvântat îndeajuns şi pe ei în felul lor. De câte ori n-aş vrea şi eu, de pildă, să ascult o bucată bună de muzică, să asist la o piesă frumoasă sau să fiu în societatea oamenilor mari ai vremii mele, în al căror fel de a gândi m-am adâncit de atâtea ori. Şi totuşi, consider ca o mare fericire faptul că soarta m-a aruncat într-o ţară cu atâtea frumuseţi primitive şi nebănuite.
Numai cei săraci cu duhul nu se pot îndestula din aceste frumuseţi. Iar noi ne putem adăpa la acest izvor curat, având totodată sentimentul că el ne aparţine numai nouă. De aceea, rămâi, rogu-te, copilul ţării tale, cu miresmele câmpului în port şi păr, cu oglindirea şesului în priviri şi cu furtună în cântece.
Pinx, fii la fel pentru tine şi pentru ceilalţi. Nu e nevoie să fii numaidecât înţeles, înainte de a te fi lămurit într-atâta încât să poţi fi priceput şi de alţii.
Pinx, de-ai şti câtă bucurie îmi faci! Eşti mângâierea mea toată pentru câte-mi lipsesc în viaţă şi mi-au lipsit întotdeauna, oricât am căutat
să mă amăgesc pe mine însămi de aceste lipsuri prin muncă încordată. Lasă, rogu-te, pe marele maestru invizibil să-ţi călească şi cioplească sufletul, până ce-o ajunge aşa cum El voieşte, şi nu te îndoi că vei rămâne fără îndrumare. Mereu viaţa îmi aduce dovezi că totul se izbăveşte; că dreptatea neţărmurită este că cu toţii suntem chezaşi unii pentru alţii; că nu avem de ispăşit numai păcatele noastre, ci şi pe acelea ale altor generaţii. Nimic nu rămâne nerăsplătit pe pământul acesta, pe care-l consider drept adevăratul iad; cu cât îl vom îndura mai vitejeşte, cu atât chiar iadul ne va îngădui să ne suim tot mai sus.
Fireşte, ideile mele asupra iadului nu au nimic de-a face cu ideile medievale ale lui Dante. Îmi închipuiesc întreaga procedură cu mult mai spirituală. Numai atunci când aş putea să-ţi povestesc viaţa mea aşa cum a fost şi cum este, ceea ce nu pot să fac, fiindcă nu e numai a mea, atunci numai ai înţelege ce vreau să spun. Dar mai ales nu te lăsa molipsit de teoriile moderne, atât de negative, meschine şi copilăreşti. Noi, ceştilalţi, năzuim mereu spre soare şi vrem să ne dăm seamă pentru ce luminează, iar atunci vin cei mărunţi care nu vor să îndure nici o suferinţă şi ne spun: Mâncaţi şi beţi, că mâine pulberea şi ţărână vom fi.
Poeţii cei mai mari totdeauna au stat cu un picior „dincolo“ şi au socotit viaţa pământească cu desgust şi proza ei ca ceva cu totul trecător. Şi bine au făcut, căci numai aceia care au îndreptat privirea noroadelor spre viaţa de „dincolo“, numai aceia le-au procurat adevărata mângâiere. Teoria nu rezistă primelor încercări şi de vreme ce sunt mărinimoşi aceia care sufer de foame faţă de cei care trăesc din trufe şi şampanie, datoria noastră, a celor ce mânuim condeiul, e să căutăm să rămânem izvor de mângâiere şi de credinţă nestrămutată.
Crede-mă, n-ai să poţi să compui „Cantata“, dacă n-ai să vezi cerul deschizându-se şi îngerii rotind pe scările ce duc la el. Dacă am putut să ’ndur, cu atâta răbdare, viaţa mea atât de chinuită, e numai pentru că niciodată nu mi-am întors privirea de pe culmile cele mai înalte. Totul e să nu pierzi credinţa şi să nu învinuieşti cerul, când se întâmplă aşa cum am vrut noi.
Bach, Händel şi Beethoven ca şi toţi marii pictori aveau credinţă ca şi copiii; în rugăciunile lor implorau inspiraţie, iar nouă aproape ne e ruşine să ne mai rugăm, ca şi cum ar fi o copilărie demodată. Dar ce suntem alt decât nişte copii! Atâta vreme cât n-om şti cum dintr-o ghindă iese un stejar şi cum creşte firul de iarbă, tot copii rămânem. Să căutăm deci să lucrăm tot numai ca nişte copii şi numai să întrebăm dacă Cel de sus e mulţumit de noi şi dacă ne-am folosit de harul lui aşa cum a vroit El!
Îmi plictisesc oare „copilul meu din suflet?“ Pinx a început să-şi piardă răbdarea? Numai acum, nu însă după ce va fi reflectat, numai la prima răsvrătire a sufletului său tânăr împotriva soartei, care nu vrea să i se supuie. Dar soarta nu ne ascultă niciodată şi nimic nu e mai fals decât zicătoarea că fiecare e făuritorul soartei sale. Soarta este duşmanul cu care va trebui să luptăm, nu însă ca să ne îndeplinim scopurile noastre, ci pe cele ale providenţei, care năzuieşte desăvârşirea noastră.
De bună seamă, vorbele mele sunt cu totul altfel ca cele pe care le auzi necontenit în juru-ţi; dar mai târziu, când vei mai îmbătrâni, limbajul meu are să-ţi fie mai drag. Iar când n-oi mai fi de pe lumea aceasta, vei reciti poate vreo scrisoare de-a mea, găsind mângâierea într-însa cu tot mârâitul lor. Mult mai bine e să iei pământul aşa cum este şi să nu ceri mai mult; vei vedea atunci că el ne dă poate mai mult decât merităm şi că nu se poartă de grijă în chip cu totul uimitor.
Şi chiar de pe acum ai destule motive ca să constaţi aceasta, mulţumind bunului Dumnezeu că ţi s-a arătat atât de binevoitor.
Iar dacă, din vreme-n vreme, te lasă să suspini şi să plângi, aceasta nu-ţi păgubeşte; căci asemenea încercări pregătesc terenul pentru fapta cea mare, pe care vrea s-o facă să răsară.
De n-ai destulă vreme, nu trebuie să-mi răspunzi. Meditează numai şi coboară-te pe cât poţi în tine însuţi, atunci mai ales când lumea înconjurătoare caută să te zdrobească prin multiplele ei cerinţe.
Dumnezeu să te binecuvinteze, copile; fii tare şi bun şi cu frica în Dumnezeu, pentru ca îngerii cu drag să-ţi încredinţeze cânturile lor.
O vice-mamă
De ai şti cât aş vrea să aflu cum îţi merge! Ai tablouri? Şi mai ales nu uita să-ţi comanzi rafturile pentru cărţi!
18 Februarie
Azi m-am pomenit cu scrisoarea înapoi, probabil fiindcă pusesem un număr greşit. Nu e fatal? Dar ţi-o trimit din nou, nefiind dependinte de timp. Şi apoi îmi face plăcere să-ţi scriu tocmai când ai concertele. Noi, cei de aci, te urmărim şi suntem mândri de succesele ce obţii. Eu doresc să ieşi învingător din toate. Nu te lăsa oprimat, chiar şi dacă soarta îţi va fi vreodată potrivnică şi dacă simţăminţile intime nu se potrivesc cu evenimentele din afară. Se întâmplă adesea în viaţă ca tocmai atunci când lumea ne sărbătoreşte, nouă să ni se frângă inima, preferând să nu mai fim.
Aş vrea să te pot întovărăşi în toate durerile inimei; căci aşa vrea viaţa, câteodată să te simţi zdrobit de oboseală şi să nu mai poţi lua parte la marea simfonie, atunci când strunele inimei nu ne mai îmbie. Să ştii însă că toate durerile inimei ne sunt de folos nouă cestorlalţi, pentru că scot la iveală tocmai ce este mai bun în noi. Poate că soarta anume a potrivit ca scrisoarea mea să nu te găsească în clipele celei mai mari încordări sufleteşti, prin care ai trecut după aşa zisul succes şi să-ţi vie în clipele molcome ale oboselii ce se ţine de noi în tăcuta noastră odăiţă şi nu ne dă răgaz, oricât i-am refuza audienţa.
Nu regreta asemenea clipe, că sunt sfinte şi înălţătoare; ele nu ne lasă nici să ne îmbătăm de noi înşine şi nici să ne lăsăm copleşiţi, ci, dimpotrivă, ne arată
să urmăm calea însemnată de Cel de sus. Că El nu ia în seamă dorinţele noastre, nu prea e prietenos din parte-i, dar de aceea nu trebue să cârtim împotrivă–I, căci mai târziu uneori Îi dăm dreptate găsind că tot El a văzut limpede şi mai departe decât noi cutoate dorinţele noastre fierbinţi.
Eu am mai scris o sumă de balade. Acum nu mi se mai ivesc decât lucruri cu totul impersonale, care trec pe dinaintea ochilor mei sufleteşti ca imagini frumoase, umplându-mi inima de bucurie. Când te vei întoarce, să nu-mi povesteşti decât scenele pe care le-ai trăit. Totul se poate transpune în poezie şi te vei bucura, găsind că unele din scenele trăite s-ar putea poate utiliza pentru muzică. Numai de ai veni mai curând! Te aşteptăm cu atâta nerăbdare!!
Eu însămi sunt încă prea suferindă ca să pot face muzică, dar totuşi în camera mea se face zilnic muzică şi chiar cu vădit progres… Sunt copleşită de numeroasele planuri frumoase de poezii ce am. Când creezi, pune în valoare numai ceea ce se sbate năvalnic în suflet. Ai să vezi apoi cum totul are să se cutremure în faţa acelei opere. Vei stăpâni pe toţi, cum nu s-a mai întâmplat până acuma, de vei vorbi o limbă pe care toţi o cunosc şi o înţeleg. Dimpotrivă le vei fi cu atât mai aproape cu cât uneori te vei coborî din înălţimile cerului afundându-te în Acheron, aşa că lumea, prin strigătul de durere şi dorinţă ce vei scoate, să aibe sentimentul că-şi uşurează propria ei durere şi suferinţă.
Chiar acum se studiază la mine o mică lucrare a mea, care îmi face mare plăcere deşi mă oboseşte cumplit, mai ales din cauza repetiţiilor ce se fac seara, domnii fiind ocupaţi peste zi. Cu acest prilej învăţ mai mult decât îşi închipui executanţii.
Numai Dali Orso îşi dă seama de aceasta, căci numai el ştie cât de multă atenţie dau la toate şi cum caut totdeauna să învăţ. Nădăjduesc că ai să găseşti la mine mare progres, care are să-ţi fie totdeauna un stimulent. Ce vrei? În lumea aceasta suntem mai mult sau mai puţin nişte canari, când ei cântă atunci vrem şi noi…. Nu o să mai ajung să sfârşesc această scrisoare, care în curând o să fie prea veche ca so mai trimit. Trebuie s-o citeşti foarte încet, fiind lungă, mult mai lungă decât ai crede.
Până una alta mi-au sosit ştiri, nu numai despre triumfurile şi succesele pe care le-ai avut, dar şi despre enorma oboseală ce ai îndurat în timpul din urmă. Când vei reveni printre noi, te vei simţi prea obosit ca să mai faci muzică. Spune drept, nu-i aşa? Şi în timp ce noi vom citi, te vei aşeza într-un colţ şi vei visa, ascultându-ne sau dormind, după cum îţi va fi voia. Păcat însă că te-ai ostenit în aşa hal, fiindcă o astfel de osteneală întârzie cu atâta producţia.
În Parisul atât de zgomotos, nimeni nu-şi poate da seama cum totul peste măsură este obositor şi cum noi, copii ai naturii, nu putem să îndurăm prea multă vreme o surescitare prea mare a nervilor fără ca să visăm în linişte marele vis atât de trebuincios creaţiunei. Poate că, pe de-o parte, e bine
să fii smuls cu forţa de la gândurile ce te preocupă, când aceste gânduri devin nerodnice şi te chinuiesc toată vremea; dar pe de altă parte, de multe ori e mult mai bine chiar să suferi, decât să trăieşti mereu într–un fel de ameţeală.
Pentru noi, crede-mă, e foarte greu să ne putem da seama despre viaţa acestei imensităţi ce se cheamă Paris. Noi credem că este mult mai imensă profunzimea gândirei noastre pe care evenimentele din afară n-o smulg într-un adevărat vârtej, dar care devine mai profundă prin forţa întristărei. La Paris n-ai nevoie să ştii dacă eşti vesel sau trist, dacă trăieşti sau gândeşti acolo cu siguranţă că te simţi ca o frunză în voia vânturilor, târâtă de puteri care nu totdeauna sunt la fel binefăcătoare…
Încă o dată, Pinx dragă, nu munci atâta încât să te surmenezi! Unii s-or fi gândit la ceea ce te aşteaptă imediat, dar eu mă gândesc la viitorul cel adevărat, la camera întinsă care se aşterne înainte-ţi şi în cursul căreia o să ai nevoie de atâtea clipe de reculegere şi de singurătate.
Drag copil al sufletului meu, încă odată îţi spun: nu munci peste măsură. Bani o să ai totdeauna destui şi de o avere prea curând dobândită, dar cu preţul creierului, sunt convinsă că nu o să ai niciodată nevoie.
Copile,
nu te lăsa dus de vâltoare. Ai să-mi vezi baladele şi piesa, pe care o tot lungesc întruna, până ce o să ajungă o adevărată Comedie. Dar tot mai mult îmi place să scriu balade, decât nuvelele ce am făcut din subiectele pe care le-am tratat altădată. Le găsesc acum mult mai potrivite pentru balade. Mi se cere acum o poveste în româneşte sau franţuzeşte pentru volumul care o să apară cu prilejul expoziţiunei. Am o idee foarte frumoasă: „Legenda Râului Doamnei“. De noi găsi-o cumva gata, fireşte că am s-o compun eu, şi cred că am s-o fac să treacă ca adevărată, ca şi „Poveştile Peleşului“, pe care azi toţi le ţin drept populare.
Grigorescu iar a expus pânze minunate. Cunoşti ţara aceasta, caută de scoate din ea cât mai mult, e o adevărată mină de aur ca efecte, sunete, visuri şi culoare. Drept să-ţi spun, când mă gândesc la serenadă, nu mai stau locului de bucurie. Atâta-i de frumoasă! O să fii aici când are să mi se joace piesa? Aş dori atâta să fii de faţă!
La revedere, dragă Pinx, şi încă odată: nu mai munci atâta.
Ai triumfat! Nu mai ai nevoie să te străduieşti atâta, ca să arăţi lumii cine eşti. Noi ştim cine eşti şi ce poţi. Ceilalţi au s-o vadă şi ei, încetul cu încetul, şi le vom lăsa bucuria să creadă că ei te-au descoperit…
Domnul să te ajute şi nu cumva să laşi pe cineva altul să-ţi pătrundă în inimă, decât numai pe Cel de Sus, aşa ca în rugăciunile de copil.
Afară de El, nimeni nu e demn să-ţi stăpânească inima!
ELISAVETA
*** Extras din „Scrisori adresate de Carmen Sylva maestrului George Enescu”, Convorbiri Literare, iunie 1924
