George Vraca s-a născut pe 25 noiembrie 1896 la București într-o familie de agricultori aromâni ce-și avea originea în Pindul Macedoniei, iar în adolescență a urmat Școala de agronomie, cu gândul de a-și continua studiile la Paris pentru a deveni inginer agronom.
La intrarea României în Primul Război Mondial, în vara anului 1916, tânărul, care avea doar 20 de ani și era proaspăt angajat pe postul de funcționar la Ministerul Agriculturii, a fost mobilizat și trimis pe linia frontului. George Vraca a obținut gradul de sublocotenent, a fost rănit de mai multe ori în bătăliile de la Oituz, Cașin și Târgu Ocna și, îmbolnăvindu-se de tifos exantematic, a fost trimis pentru tratament la un spital din Iași. Întâmplarea a făcut ca răniții și convalescenții să primească vizita marilor actori ai epocii Maria Ventura și Constantin Nottara, însoțiți de muzicianul George Enescu, care umblau prin spitale pentru a alina suferințele soldaților și ofițerilor.
George Vraca a povesti mulți ani mai târziu într-unul dintre numerele revista Teatrul din noiembrie 1963:
Enescu a cântat, cei doi magicieni ai scenei au spus versuri… Mai pe urmă, au stat de vorbă cu fiecare din noi. Pe mine m-au întrebat ce ocupaţie am şi m-au pus să le povestesc ceva.
— La teatru nu te-ai gândit niciodată? a întrebat așa, din senin, Maria Ventura.
— La teatru? m-am minunat eu. Apoi am bâiguit, puțin cam încurcat: N-am fost decât de vreo două ori la teatru…
Iar bătrânul Nottara a mărit stânjeneala, râzând cu o poftă de uriaş.
— Nu asta te-am întrebat, a urmat Maria Ventura. Voiam să ştiu dacă nu te-ai gândit niciodată să devii actor.
— Actor? m-am minunat, mai tare ca la început. Dar pentru asta mai trebuie şi talent.
Maestrul a râs iar, la fel de uriaş, auzindu-mi răspunsul. Dar Maria Ventura a rostit simplu şi liniştit:
— Tocmai…! Şi atât de simplu şi liniștit a spus ea vorba asta, încât parcă m-a înfiorat”.
Ieșit din spital, a mai rămas o vreme la Iași, mergând aproape săptămână de săptămână la spectacolele Teatrului Național. Revenit la București, l-a căutat pe maestrul Nottara și astfel a ajuns student la Conservatorul de artă dramatică.
În 1920, a debutat pe scena Teatrului Comedia, unde juca provizoriu compania Bulandra, în piesa lui Victor Eftimiu, “Cocoşul negru”, în rolul Paznicul cel bătrân. Actorul povestea: “Purtam barbă şi mustăţi straşnice, îmi compusesem mers şi gesturi de bătrân, glasul mi-l făcusem dogit de ani. Mărturisesc deschis însă că, de cum intram în scenă, cu aceste elemente bine studiate, elanul versurilor mă fura, mă lăsam prins, fără să vreau, de incantaţia lor, şi mă pomeneam rostindu-le cât se poate de vibrant şi de tinerește. Tot sincer vorbind, de cum se ridica cortina, „îi dădeam drumul”, cu toată ardoarea şi avântul, uitând că personajul meu avea 80 de ani, ţinând seama numai de plăcerea de a mă asculta. Eram doar prima dată în viaţă pe scenă, prima dată spuneam versuri în faţa publicului”.
Au urmat alte și alte roluri, alături de marii actori români ai perioadei interbelice despre care a povestit, emoționat, că îi dădeau o stare de neliniște mai mare decât tracul de a apărea pe scenă: Maria Filotti, Maria Giurgea sau Ion Sârbu.
Întâlnirea cu Agatha Bârsescu a avut un loc aparte în memoria lui George Vraca: “Anul 1924 a fost anul în care am avut cinstea să joc alături de Agatha Bârsescu. Întâlnirea şi colaborarea cu marea actriţă au rămas pentru mine, până astăzi, una din datele la care ţin cel mai mult. ‘Bârseasca’, cum i se spunea în lumea teatrului, tocmai se întorsese dintr-un turneu în apusul Europei şi în America, unde cucerise cele mai înalte omagii. În plină maturitate artistică şi îmbogăţită de succesele culese pe toate scenele străine pe care apăruse, se prezenta cu o rară strălucire spectatorilor bucureşteni, într-o serie de reprezentaţii date în sala Eforie, rămase de neuitat pentru cei ce au avut norocul să le vadă. Şi eu, şi prietenul meu Calboreanu am avut cinstea s-o „secondăm” — ca să spun aşa — atât în tragedia Prometeu de Victor Eftimiu, cât şi în drama lui Ibsen, Strigoii. Dar, ca să fiu pe deplin sincer, trebuie să mărturisesc că atât de copleşitoare şi impresionantă era prezenţa Aghatei Bârsescu în scenă, atât de mare vraja pe care o exercita asupra publicului încât nu ne-am mai văzut nici unul!”
La fel de emoționantă a fost reîntâlnirea lui Vraca cu Maria Ventura, marea actriță care locuia mai mult la Paris, cea datorită căreia a decis, la vârsta de 20 de ani, să intre în lumea teatrului: “Maria Ventura a făcut pe atunci epocă în teatru. Această mare actriţă părăsea mai în fiecare an Parisul, cu toate satisfacţiile pe care i le oferea, spre a veni în turnee lungi în orașul cu grădini pline de iasomii şi tei, şi cu farmecul nespus al locului unde copilărise”.
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, a continuat să joace alături de toți colegii săi de generație: “Arta se strecura prin unghere, între bombardamente, printre ruine, şi încerca să trăiască. În epoca asta, în anii ’40, l-am interpretat pe Hamlet, nefericitul prinț al Danemarcei, personaj în care se ciocnesc toate contradicțiile unei epoci de tranziţie şi în care trăieşte zbuciumul unor vremuri înnoitoare ce tind să ia locul altora îmbătrânite”.
La câțiva ani după încheierea războiului, George Vraca a preluat conducerea Teatrului Nottara și, deși a jucat și în câteva filme de propagandă comunistă (“Viața învinge”, în 1951, “Nepoții gornistului”, în 1953 sau “Răsare soarele”, în 1954, toate în regia lui Dinu Negreanu), pe scena teatrului a rămas la rolurile clasice:
”Anii 1951 – 1961 au fost anii în care am interpretat pe Vlaicu Vodă din drama istorică cu acelaşi nume a lui Alexandru Davila, pe Ovidiu, autorul „Artei iubirii” şi al elegiilor din „Tristia” şi „Pontica”, exilat pe malurile Pontului Euxin, şi pe Horaţiu, eroul povestii de dragoste târzie din Fântâna Blanduziei, amândoi evocaţi cu lirism şi culoare de Vasile Alecsandri”.
În cinematografie, rolul din filmul “Tudor”, peliculă realizată în 1963 de regizorul Lucian Bratu după un scenariu de Mihnea Gheorghiu, l-a adus pe George Vraca pe platourile de filmare alături de Emanoil Petruț, Alexandru Giugaru, Olga Tudorache, Amza Pellea, Ion Besoiu, Ernest Maftei, dar și de Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
Marele actor a murit după doar un an, pe 17 aprilie 1964, la vârsta de 67 de ani, la puțin timp după ce îl interpretase pe Richard al III-lea pe scena Teatrului Nottara.
“Neuitate vor rămâne în amintirea noastră ţinuta sa plină de nobleţe, eleganţa mişcărilor, timbrul glasului său, claritatea dicţiunii, originalitatea interpretării. Ca orice mare artist, a fost, în felul său, unic. Generaţii de actori l-au avut în faţă ca pe un minunat model de probitate profesională şi de generozitate sufletească. Tinerii care au lucrat alături de el au beneficiat direct de aceste calităţi. Ca un frate mai mare, Vraca le-a îndrumat paşii, convins că avea datoria să le transmită moştenirea înaintaşilor luminată de o înaltă gândire contemporană. Îi urmărea dezvoltându-se, cu sentimentul unei realizări proprii. Aşa cum atât de frumos obişnuia să spună adesea, rolurile lor erau şi rolurile sale (…) Conştiinţa că arta trebuie să servească oamenilor şi că un artist trebuie s-o servească mai presus de orice i-a dat puterea, chiar bolnav fiind, să realizeze unul din cele mai copleşitoare roluri. Cine putea crede, văzându-l în Richard al III-lea, că actorul care ducea pe umeri colosul shakespearean era pândit la fiecare pas de moarte! Şi nu voi uita niciodată seara ultimei premiere, când, scoţându-şi masca, a apărut să mulţumească publicului cu frumosul său chip care-l amintea încă atât de mult pe Romeo al începuturilor. Lumina bucuriei, care-i iradia strălucitoare pe faţă în acele momente, se îmbina armonios cu zvelteţea trupului, exprimând parcă biruinţa vieţii asupra bătrâneţii şi morţii. Aşa ne va rămâne în amintire, mereu proaspăt şi plin de dăruire romantică, mereu învingător, George Vraca, imagine vie a cuvintelor adresate colegilor mai tineri în ultimul său articol publicat puţin înainte de a ne părăsi: Nu uitaţi un lucru: cel ce nu a dat artei totul, nu i-a dat nimic”, a scris, în omagiul său, cronicarul de teatru Traian Șelmaru.
Surse:
Ilustrațiunea română, 2 decembrie 1931
F. O. Fosian, 87 de artiști bucureșteni. Portrete – Biografii – Amintiri, Editura Cultura poporului
Revista Teatrul, noiembrie 1963, mai 1964
Pingback: Înmormântarea lui Constantin Tănase - Dosare Secrete / August 29, 2023
/