În noaptea de 4 spre 5 martie 1977, Bucureștiul a fost aruncat într-o stare de haos și teamă. După cutremurul devastator, sute de mii de oameni au ieșit pe străzi cuprinși de panică, rătăcind printre ruine, încercând să-i caute pe cei dragi. Fragmentele din jurnalul actorului Ion Besoiu (publicate în 1983 de Almanahul Estival Luceafărul) refac, la cald, traseul acelor zile și nopți: de la o seară banală de televizor, la alergătura prin orașul în beznă, la drumurile spre teatru și spre spitale, la liste cu nume și telefoane, la ore de așteptare în fața ruinelor.
În centrul acestui tablou apare Toma Caragiu, actorul iubit de o țară întreagă, și cercul său de prieteni și colegi (Mircea Mureșan, „Miki”, Octavian Cotescu, Valeria Seciu, Ion Caramitru, Florian Pittiș, Titus Popovici), oameni care, printre dărâmături și zvonuri, au nădăjduit zile în șir că „Tomiță” va fi găsit. E o poveste despre un oraș rănit și despre o comunitate artistică prinsă, dintr-odată, între realitatea tragică, speranța de salvare și doliu.
„Ora 21:15. În odaie e cald. Televizorul e aprins. Suntem doi: eu și prietenul meu, regizorul Mircea Mureșan. O seară obișnuită de TV. El e tolănit pe canapea. Pe covorul moale, câinele Lăbuș — partenerul meu din filmul „Toate pînzele sus” — doarme liniștit.
Totul e normal, lucrurile sunt la locul lor. Sună telefonul. Ridic receptorul și aud glasul lui Miki. A terminat spectacolul de la „Nottara”. Mă întreabă ce facem. O chem să vină repede, să nu piardă filmul. E foarte aproape de casă, la două sute de metri, dar nu e singură: e cu colega ei, Catrinel Paraschivescu, pe care o așteptase soțul, dr. Blajea.
— Veniți toți trei. Avem o sticlă de vodcă lăsată după-amiază de pictorul Piliuță.
Mă uit în jur. Sticla e pe un raft al bibliotecii. Totul pare normal, obișnuit. Până și sifonul îmbrăcat în sârmă de la piciorul mesei.
Ora 21:25. Fotoliul meu mă ridică în sus ca un cal care cabrează. Sar în picioare.
— Cutremur.
Mircea nu mă crede. Mișcarea verticală continuă. Lucrurile din jur încep să cadă. Se aud geamuri sparte. Prind câinele de zgardă și alerg spre ușă. În vestibul sunt aruncat de la un perete la altul. Mișcarea de sub picioarele mele a luat un sens orizontal. Reușesc să deschid ușa. Aud pereții pocnind și molozul curge peste mine. Lăbuș latră furios. Lumina s-a stins.
Mircea Mureșan reușește să ia din bucătărie o lanternă. Cum o fi găsit-o? Peste noi cad bucăți de perete. Coborâm pe scări, alergând. Am ajuns la etajul I. În vestibulul unui apartament, o bătrână strigă:
— Ajutați-mă!
O tragem de mână după noi. E o învălmășeală de oameni și țipete. Ajungem jos.
S-a prăbușit „Casata”.
Mă uit în lungul străzii. Simt inima în urechi. La o sută de metri, în locul colosului acela cu multe etaje, văd cerul albastru. Un albastru limpede, irizat, ca într-o seară de vară la mare. Oamenii aleargă într-acolo. Femeile și copiii plâng îngroziți. Imaginile sunt dantești.
Strig după Miki. După socoteala mea, trebuia să fi ajuns aici. O caut cu lanterna. Strig tot mai tare. O văd, în sfârșit, lângă un perete, cu mâinile strânse pe gură. Plânge. O iau în brațe și încerc s-o liniștesc. Spun vorbe tâmpite.
— De ce n-ați ajuns sus?
— Voiam să intrăm la „Casata” să vă cumpărăm ceva bun.
Mă îngrozesc. Mi se ridică un nod în gât și picioarele îmi devin moi.
Ora 22:00. Străzile, acoperite de o beznă groasă, sunt invadate de lumea îngrozită. Mașinile circulă haotic. Merg încet, cu farurile aprinse, peste grămezi de moloz, lemne și cărămizi. Caut casele celor dragi.
Trec prin Grădina Icoanei. Sala Studio a teatrului nostru este întreagă. Respir ușurat; gândul îmi fuge la sala cealaltă, din Schitu Măgureanu. Acolo ce-o fi?
În seara asta se jucau două piese de mare succes: „Interviu”, de Ecaterina Oproiu, și „Răceala”, de Marin Sorescu. Sper nebunește că nu s-a întâmplat nimic. Încerc să răzbat prin Bd. Magheru. Imposibil.
— S-au prăbușit blocurile „Scala”, „Dunărea”, „Wilson” și…
Nu mai ascult.
Ora 22:30. Sunt cu cei dragi într-o piațetă din Str. Mendeleev. Așteptăm — nici noi nu știm ce. Fiecare spune ce a văzut, ce-a simțit, prin ce a trecut. Totul pare de domeniul fantasticului, ca într-un film de groază, de prost gust.
Un bătrânel cu o pătură pe mână ne întreabă:
— Nu știți ce-o fi în Drumul Taberei?
Îl privesc nedumerit. Miki se crispează lângă mine. Abia poate șopti:
— Să mergem la Ploiești, să vedem ce-i cu mama.
N-am benzină suficientă și, sigur, stațiile de alimentare nu funcționează din lipsă de curent. Întreb câțiva automobiliști, îi rog să-mi dea câțiva litri de benzină. Unii ar da, dar n-am un furtun s-o tragem din rezervor. Minutele se scurg. Ce să fac?
Ora 22:50. Pornim spre Ploiești. Suntem trei: Miki, eu și prietenul Folosea, medic veterinar. Are părinții la Băicoi și m-a implorat să ajungem și acolo.
— La cutremurul din ’40, spune el, Ploieștiul, Băicoiul, Tintea, Doftana au fost aproape distruse.
Tăcem. Mergem cu viteză mare. Benzină am suficientă acum: un om, un om minunat, mi-a dat un bidon cu 15 litri. Soția lui ne-a făcut un pachet cu sandvișuri. Nici nu știu cum îi cheamă.
Peste tot e beznă. Mii de mașini gonesc pe șosea ca într-o duminică din luna mai. Prin sate, la porțile caselor, vedem grupuri de oameni. Unii au aprins focuri. Umbrele lor se întind pe garduri în dansuri dezordonate, fantastice.
Ora 23:20. În stânga noastră vedem combinatul de la Brazi ca un imens pom de iarnă, cu mii de lumini aprinse. Funcționează. Un sentiment formidabil de liniște, după o beznă de cincizeci de kilometri. Mai avem zece minute de mers — zece minute de speranță și teamă.
Intrăm în Ploiești: întuneric. Trecem podul peste calea ferată. Blocurile din cartierul Sud sunt întunecate, dar în picioare. Miki hohotește. Plânge, râde — nu-mi dau seama. La etajul 4 se prăbușește în brațele maică-sii. În apartament totul e răsturnat, dar blocul n-are nicio fisură.
Sâmbătă, 5 martie. Ora 1:55. Trecem din nou prin Ploiești. E luminat și liniștit. Totul pare normal. Doar oamenii nu dorm. În stânga noastră se vede hipodromul. Pe pereți sunt afișe. Mâine trebuia să se deschidă sezonul de trap.
Spre București gonesc sute de mașini cu număr de Brașov. Mă gândesc la teatru, la colegi, la oamenii mei. Încep să-mi ordonez gândurile.
Ora 2:45. Am intrat în București. Pe străzi circulă camioane militare — multe camioane militare — buldozere și automacarale. Companii de soldați cu cătanele pe umăr trec în pas alergător. Se aud sirenele salvărilor. Ofițeri superiori de miliție dirijează circulația. Lumini și reflectoare, pe turnuri, sparg bezna.
A început marea bătălie.
Ora 3:00. Mircea nu mai e în stradă. A urcat. Îl găsesc în fotoliu. Ascultă radioul. E palid. Comunicatele anunță, din cinci în cinci minute, proporțiile dezastrului. Apartamentul arată înfiorător. Peretele de care e rezemată biblioteca s-a căscat în afară. Se vede cerul.
Se difuzează un nou comunicat: toți membrii Comitetului Municipal de Partid și ai comitetelor de partid ale sectoarelor Capitalei sunt convocați de urgență la sedii.
Cobor. Miki mă așteaptă în mașină. Nu vrea să urce în casă și nici nu vrea să mă lase singur. O iau cu mine. Pornim spre Str. Eforiei.
Ora 4:00. Ne uităm uluiți la fumul care se ridică înecăcios dintr-un imens morman de ruine, la colțul străzii Brezoianu. Dumnezeule, acolo fusese o clădire cu apartamente multe. Strâng pumnii și suflu peste ei. Mi-e foarte frig. Miki tremură. O rog să urce în mașină. Nu ascultă. Se uită la jeturile de apă care țâșnesc fără oprire din furtunurile pompierilor militari.
Mă întorc câțiva pași și privesc blocul nr. 8 din Str. Eforiei. E întreg. Aici stau Cotescu și Valeria Seciu. La etajul 6, la ei, e întuneric. Sun de la un telefon public. Nu răspunde nimeni.
Ora 4:10. Trec prin curtea din spate, pe lângă grădina cinematografului Eforie. Un calcan s-a prăbușit, acoperind trei automobile. Peste ele, printre cărămizi, ajung la sediul Sectorului 6 al P.C.R. Nu-l mai recunosc. Totul e prăbușit sau crăpat. Ofițerul de serviciu îmi spune că ședința se ține alături, în barul lacto-vegetarian de pe Bd. 6 Martie. Intru. Sunt mulți activiști și stau în picioare. Primul secretar, tov. Nedelcu, împarte sarcini. Apoi vorbește despre aprovizionare, despre echipele de intervenție, despre vagoanele de pâine. Mă vede, îmi întinde mâna și-mi spune:
— Du-te la teatru. Vezi ce-i cu clădirea și informează-mă…
Plec rapid. Îl aud strigând în urmă:
— Adună oamenii și curățați dărâmăturile și molozul.
Ora 4:30. Bd. Schitu Măgureanu. Teatrul e în picioare, parcă nevătămat. Pe dinafară, privit, totul pare normal. Răsuflu ușurat. Ocolesc clădirea și pătrund în ea pe la intrarea actorilor. Câțiva actori și tehnicieni sunt deja aici. Ne strângem în brațe. Electricienii îmi povestesc ce s-a întâmplat la spectacol, ce-au făcut actorii, cum s-a evacuat publicul, ce replică se rostea pe scenă.
Intru în sală — sală în care, până la acel „21:25”, lumea râdea și aplauda. Arată înfiorător. Văd pe jos tocuri de pantofi. Tablete de ciocolată călcate în picioare, un ruj, o eșarfă, un reflector căzut de la balcon… Mă înfior.
Barele de metal care protejează garderobele din hol sunt rupte. Unele au căzut. Văd un pantof de femeie. Îl ridic din moloz. Șeful mașiniștilor îmi spune că n-a fost nicio victimă. Directorul nostru, Emil Riman, a stat aici până la ora 4 și a strâns toate hainele și lucrurile pierdute. Le-a închis la el, în birou. Acum e în Șos. Ștefan cel Mare s-o vadă pe maică-sa. Se întoarce repede.
Ora 5:00. Cineva îmi spune că Octavian Cotescu cu copilul și Valeria Seciu se odihnesc într-o cabină. Mă duc la ei. Vocea caldă a lui Octav mă liniștește; îmi povestește cum a fost la Sala Studio. Se juca „Interviu”. Nici acolo n-au fost victime.
— Blocul „Continental” s-a prăbușit, zice el.
Îngheț. Acolo locuiește Toma Caragiu.
— Bine, dar el n-avea spectacol; înseamnă că era…
— Nu era acasă. Mi-a spus cineva — nu-mi amintesc cine — că plecase la casa lui de la țară, la Periș.
Respir adânc.
Între timp, sosesc tot mai mulți oameni. Sunt trași la față și tăcuți. Aflăm că a murit scriitorul Nicolae Ștefănescu. Jucasem într-un film polițist scris de el. Om minunat. Delicat, sensibil și discret. Am un nod în gât. Mă aplec peste o chiuvetă și mă spăl pe față.
Ora 6:10. În hol, băieții noștri, înarmați cu lopeți, au început să curețe molozul. Stăm în biroul directorului. Are lista angajaților teatrului, cu numerele lor de telefon. Sună la fiecare acasă. Încercăm să vedem cine lipsește.
Ora 7:40. Sosesc primii evacuați: Marius Pepino și Vali Voiculescu, Vasile Florescu. Îi găzduim în două cabine. Lista celor care au răspuns la telefon e tot mai mare.
Ora 8:00. Trimitem mașina teatrului cu câțiva oameni la Nora Gion. Locuiește într-un bloc de lângă Nestor. E în viață, dar stă între dărâmăturile casei și plânge. Le rog pe Rodica Tapalagă și pe Irina Petrescu să-i pregătească o cabină și să stea cu ea.
Ora 8:30. Plec cu Cotescu la Institutul de Teatru. Echipe de studenți aleargă pe scări cu găleți și căști. Ne uităm la scara de la etajul 2. Are crăpături mari. Nu pare să reziste. Octav stă pe gânduri, apoi strigă:
— Încetați lucrul! Toți băieții să coboare la parter! Curățați ce e în stradă!
Îl las acolo și mă întorc la teatru. Florian Pittiș, cu plutonul nostru de Gardă Patriotică, îndepărtează molozul și cărămizile din fața clădirii.
Ora 12:00. Ceasurile s-au scurs încordate. În biroul direcției, multă lume ascultă comunicatele, la radioul instalat în pripă pe jos, într-un colț. Lista salariaților evacuați cuprinde 30 de nume. La Gina Patrichi au plecat câțiva oameni. Se pare că locuința ei are avarii serioase, dar toată familia e teafără.
Ora 12:10. În ușa biroului apare Titus Popovici. Are fața trasă. E neras.
— Ce-i cu Toma Caragiu?
— Ce să fie? E bine. E la țară, răspunde cineva.
— Atunci de ce mă întreabă sora lui de el? De ce n-a apărut până acum?
Încremenim. Încep întrebările: „Cine știe sigur că a plecat acolo? Cu cine a vorbit? Cine l-a văzut ultima oară?” Titus s-a înghemuit într-un fotoliu. Încercăm să prindem la telefon Perișul. Minutele se scurg în tăcere. Vine Ion Caramitru. Nici el nu știe nimic.
În sfârșit, sună telefonul. Riman ridică receptorul.
— Da. Noi. Da. Am cerut Perișul. Vă rugăm să controlați dacă Toma Caragiu e acolo. Întrebați vecinii dacă a fost azi-noapte în casă.
O liniște nefirească. Aud ticăitul ceasului de la mână. Un minut, două — nu-mi dau seama.
— Da. Da. Mulțumesc.
Directorul își scoate ochelarii și clipește miop. Are fața albă.
— N-a fost acolo!”
sursa: Almanahul Estival Luceafărul, 1983
