În noaptea de 4 spre 5 martie 1977, Bucureștiul a fost aruncat într-o stare de haos și teamă. După cutremurul devastator, sute de mii de oameni au ieșit pe străzi cuprinși de panică, rătăcind printre ruine, încercând să-i caute pe cei dragi. Fragmentele din jurnalul actorului Ion Besoiu (publicate în 1983 de Almanahul Estival Luceafărul) refac, la cald, traseul acelor zile și nopți: de la o seară banală de televizor, la alergătura prin orașul în beznă, la drumurile spre teatru și spre spitale, la liste cu nume și telefoane, la ore de așteptare în fața ruinelor.
În centrul acestui tablou apare Toma Caragiu, actorul iubit de o țară întreagă, și cercul său de prieteni și colegi (Mircea Mureșan, „Miki”, Octavian Cotescu, Valeria Seciu, Ion Caramitru, Florian Pittiș, Titus Popovici), oameni care, printre dărâmături și zvonuri, au nădăjduit zile în șir că „Tomiță” va fi găsit. E o poveste despre un oraș rănit și despre o comunitate artistică prinsă, dintr-odată, între realitatea tragică, speranța de salvare și doliu.
„…Înghețăm. E absurd. E groaznic. E nedrept. Victor Rebengiuc încearcă să-și toarne un pahar cu apă. Îi tremură mâna și sticla ciocnește paharul. Renunță.
Ora 13, ora 14, ora 17, ora 21… ziua a doua, ziua a treia, ziua a patra… De aici, toate sunt dezordonate, pline de nesomn, de speranțe, de luptă, de spaime — și iar de speranțe.
Stau lângă generalul Lavric, în fața blocului „Continental”. El e comandantul lucrărilor de salvare. E noapte, e dimineață, e zi — și iarăși noapte. Orele se scurg amestecate cu zgomotul buldozerelor, al macaralelor și cu lumina reflectoarelor.
Acum știm toți: la ce oră a urcat Toma cu Alexandru Bocăneț, la ce oră a coborât în bar să cumpere apă minerală și țigări, la ce oră a vorbit la telefon cu Mariana Calotescu… Nu știm unde e acum…
Mașina lui Bocăneț, turtită de dărâmături, e un martor tăcut, înfiorător, al prezenței lor acolo.
Facem cu schimbul. Când dorm o oră, vine Roman; pe urmă Caramitru, Pittiș, Rebengiuc, Cioranu, Ogășanu… toți. E frig. Obrajii și buzele sunt arse de vânt; nările sunt pline de praf și moloz.
Au venit cascadorii de la Buftea. Copii nebuni ai filmului românesc, cu sufletele cât munții. Toți au lucrat cu Tomiță. Toți îl iubesc. Toți îl caută, scormonind cu mâinile fiecare crăpătură.
Scenele nu pot fi cuprinse în cuvinte. Nu pot să descriu, să desenez în imaginația cuiva faldurile de perdele, rochiile rupte, frigiderele turtite, receptoarele de telefon atârnate în gol, pernele colorate, rochia de mireasă sau punga cu pene de struț. Nici carnetul de student al lui Romulus Rusan, nici manuscrisele Anei Blandiana, nici fotografiile de la nunta Doinei Badea.
Toate rămân amestecate în mintea mea: haotic, absurd, fantastic.
O femeie mă recunoaște. Mă prinde de mână și strigă:
— Copiii mei, amândoi, sunt acolo!
Încerc s-o liniștesc. O rog să spere. Pleacă, îngrijită de un medic militar.
Doi oameni îmbrăcați în haine de piele discută în spatele meu. Au ochii obosiți. Sunt nerași. Îi întreb ce meserie au.
— Ingineri constructori.
— Aveți pe cineva aici?
— Fetele mele, răspunde unul dintre ei.
Tac. Nu știu ce să spun.
— Sunt gemene. Studente. Locuiau în gazdă. Noi suntem din Deva.
Tac. Nu știu ce să spun.
A câta zi o fi?
Un soldat T.R., cu o mască de tifon pe față, cu părul blond, cară, rând după rând, tărgi. Generalul Lavric îmi spune că e actor la Turda. Acum își face stagiul militar. Mă apropii de el. Își dă masca jos. E foarte tânăr și emoționat.
— De când lucrezi aici?
— De la început.
— Te superi dacă te întreb cum te cheamă?
— Nu. Manolache.
— Ai dormit ceva?
— Nu-mi e somn. Vreau să-l găsesc pe maestrul Caragiu.
— Îl iubeai?
— Era idolul meu.
Constat îngrozit că vorbim la timpul trecut și îi întind termosul cu cafea.
— Iartă-mă. Mă cheamă…
Privesc după el. Fuge și prinde brațul unei tărgi. Îi doresc, în gând, succes în profesie și în viață. Merită.
Vorbesc cu generalul. Nu mai are glas, iar ochii îi sunt injectați de nesomn.
— N-ați dormit deloc, tovarășe general. Cum rezistați?
— Sunt infanterist.
Zâmbește obosit și trage din țigară.
Orele și zilele s-au comprimat unele în altele. Speranțele unora au obosit.
Jean Constantin privește de ceasuri lungi apartamentul lui Toma, care e întreg. Mă întreabă mereu:
— De ce n-a rămas în casă? De ce?
Plânge. El, care de atâtea ori, cu Toma, ne-a făcut să râdem în hohote, plânge.
Au trecut șase zile și șase nopți.
10 martie, ora 13:10. Cascadorii Aurel Popescu și Mircea Pascu strigă ceva de sus, de pe dărâmături. Buldozerele se opresc. Băieții fac semne. Se lasă liniștea care acum îți sparge urechile.
Generalul Lavric urcă. Se uită la ceva. Mă strigă. Un ostaș coboară și aduce o ramă de ochelari turtită. Caramitru bâlbâie:
— Ochelarii lui…
Și începe să hohotească.
Strig la el și pornesc în sus. Sunt doi. Doi oameni îmbrăcați, după vieți, două destine: Bocăneț și Toma Caragiu. Au murit din prima clipă. Casa scărilor s-a prăbușit peste ei, undeva la parter. Mai aveau câțiva metri până la ieșire.
Sunt încremenit. Doar bărbia îmi tremură. Caut să mă stăpânesc.
Cascadorii se degajează dintre dărâmături. Încet, cu mâinile goale, îndepărtează fiecare pietricică.
Un actor uriaș, un om uriaș, un suflet uriaș a fost strivit într-o seară nebună de un bloc oarecare. Absurd. Incredibil.
Ora 13:30. Urcăm în două ambulanțe. Ecaterina Oproiu e lângă cele două tărgi; încerc s-o îndepărtez.
— De ce vrei să vezi toate astea, Catrinel?
— Pentru că vreau să scriu. Trebuie să scriu despre asta toată viața.
Cascadorul Aurel Popescu vine lângă mine. Are cearcăne mari și ochii roșii. Îmi șoptește obosit:
— Nea Ioane, eu am terminat. Mă duc să mă culc.
Îl sărut. Pe obraji are lacrimi. Pleacă. Îl petrec cu privirea. Merge împleticit, iar casca de protecție îi atârnă într-o mână. Sunt sigur că nu va ajunge acasă. Sunt sigur că se va opri la alt bloc prăbușit.
11 martie, ora 18:00. Totul s-a terminat. Zeci de coroane au acoperit un destin mare și tragic. Zeci de mii de oameni s-au înclinat la cimitirul Bellu în fața lui. Zeci de mii de oameni s-au descoperit la vederea fotografiei care-l arăta în ultimul lui mare
rol, din „Lungul drum al zilei către noapte”. Zeci de mii de oameni au venit să-l petreacă pe acest lung drum.
Mormântul lui e vizavi de cavoul lui Constantin Tănase. Dacă veți privi de pe prima alee, ochii dumneavoastră vor citi pe o cruce simplă: TOMA CARAGIU. Și puțin mai sus vor vedea un cărăbuș pe un cavou și un nume: CONSTANTIN TĂNASE.
Ieșim încet, tăcuți, duși de șuvoiul de oameni. Mă simt vinovat că ultima oară când l-am văzut pe scenă nu l-am aplaudat destul de tare. Mă simt vinovat că ultima oară când l-am întâlnit nu i-am strâns mâna cu mai multă căldură…
Conduc atent mașina prin fluxul circulației de seară. La un cinematograf rulează filmul „Actorul și sălbaticii”. Jucam și eu în el. Juca și Toma: îl juca pe Constantin Tănase…”
sursa: Almanah Estival Luceafărul, 1983
