La conferinţa de presă a ultimei sale premiere, “Tufă de Veneţia”, Toma Caragiu le-a sugerat ziariștilor de la revista Cinema să dedice comediei un număr special.
I-au urmat sfatul și numărul 3 pe luna martie 1977 urma să apară într-un număr sporit de pagini, cu un supratitlu pe care tot el îl sugerase: «Comedia este ceva extrem de serios». Numărul închinat comediei n-a mai ajuns la chioșcurile de ziare. Toate șpalturile au fost retrase din tipografie şi depuse în sertare… Din mulţimea de fraze care se străduiau să explice condiţia comediei în cinematografia românească au apărut doar rândurile următoare, care reprezintă ultimul interviu al lui Toma Caragiu:
- Nu se poate cânta pe o coardă doar pe jumătate întinsă
Se acceptă, cred, ideea că majoritatea filmelor destinate umorului au o viață scurtă. După opinia mea, ceea ce le consolidează în timp este încărcătura de spirit a comediei, capacitatea ei de a rămâne vie, de a se înnoi continuu. Nu lucrurile contează, ci raporturile care le unesc. Or, aceste raporturi variază.
Aș propune, ca primă soluție, ieșirea dintr-un anume automatism — în sensul depășirii unor scheme cunoscute sau a unor soluții așa-zis sigure. Heraclit vorbea despre „tensiunea lirei”. Pentru ca o coardă să vibreze, trebuie să fie perfect întinsă. În comedie se petrece același lucru. Nu se poate face umor pe o coardă doar pe jumătate întinsă. Nu râde nimeni.
În alegerea subiectelor trebuie alungate cu înverșunare facilitățile, simplele trucuri. Trebuie căutat și descoperit omul, cu toate slăbiciunile lui.
Comedia este datoare — și capabilă — să pătrundă peste tot. Nu are niciun rost să ne distrăm inventând: mai bine decât în viață nu se poate face nimic.
(Toma Caragiu)
- Un mare prieten al tuturor (Dina Cocea)
“Sunt unii oameni care pleacă dintre noi cunoscuți, prețuiți și iubiți de întregul popor. Unul dintre aceștia, un mare artist, o rară inteligență, unul dintre cei mai buni pe care i-a cunoscut scena românească de-a lungul întregii sale istorii, a fost, este și va fi neuitatul nostru Toma Caragiu.
Drumul lui Toma Caragiu în creație, în artă, pe scena românească, este cunoscut tuturor. Nu există acum cuvinte care să poată spune, nici măcar pe scurt, ce pierdere reprezintă dispariția lui pentru teatrul românesc, pentru arta noastră. Se vor scrie, cu siguranță, multe articole, studii și monografii despre Toma Caragiu.
Se va vorbi pe larg despre marele său talent, despre rolurile nenumărate cărora le-a dat un chip scenic fără egal, despre puternica sa personalitate și neasemuita lui originalitate, despre drumul și ascensiunea lui explozivă, de la aportul adus teatrului din Ploiești, căruia ani la rând i-a fost strălucit director, până în ultimii ani ai vieții, când a dominat, alături de alți mari actori și actrițe din generația sa, scena românească. Se va vorbi și despre contribuția sa de mare valoare la dezvoltarea cinematografiei românești.
Ne doare pierderea lui. Ne doare gândul că atâtea roluri, atâtea piese, atâtea filme vor fi făcute fără el, știind ce partituri i s-ar fi cuvenit, știind cum ar fi încântat și bucurat inimile oamenilor și de acum înainte.
Avem o singură mângâiere, una singură, cea mai de preț în acele zile și nopți teribile, când el se afla încă sub dărâmături: sute, mii de oameni se interesau de soarta lui, întrebau dacă mai trăiește, dacă este viu, dacă a fost găsit. Toți cei răpuși în acest groaznic cutremur merită un monument nepieritor. Monumentul lui Toma Caragiu există deja în inimile a milioane de spectatori care l-au iubit și nu-l vor uita, în inimile tuturor colegilor de breaslă care l-au admirat și pentru care a fost un exemplu.
Vor veni nopțile de Revelion și el nu va mai apărea pe micul ecran. Pentru acest ecran, în seara tragicului cutremur, lucra alături de bunul său prieten Alexandru Bocăneț. Dar, în acele clipe, cu inimile strânse, ne vom aminti de zâmbetul și privirea lui și vom înțelege încă o dată că am pierdut nu doar un mare actor, ci și un mare prieten al tuturor…”
(Dina Cocea)
- Încă trăiesc! (Ioan Grigorescu)
“Îi pregătisem un rol. În noul film abia intrat în producție, Un autobuz pentru moarte. Cu un ceas înainte de cutremur, regizorul secund îl sunase pentru a-i programa filmările între 15 iunie și 15 august. A acceptat cu bucurie, fără să rateze ocazia unei glume la adresa titlului: „Altă destinație nu găseați?”. Peste un ceas avea să fie primul pasager al autobuzului din filmul încă neînceput.
Ne-a lăsat câteva zile de speranță, ca într-un „suspense” cinematografic de zile mari. Au circulat zeci de legende. Aproape toți refuzau să creadă că nu mai este. Era mai puternică imaginea în care Toma ieșea teafăr dintre ruine și ne spunea: „În Olimp e cald și înghesuială. Mai bine rămân cu voi”.
Într-un fel, definitoriu pentru viața unui artist, a rămas. De neeclipsat, de neuitat, de neînlocuit. De la Constantin Tănase nu am mai avut un artist ca el. Și vreau să sper că îl vom avea într-altul, dar îndoiala mă cuprinde.
Îl revăd în atâtea roluri pe care le-am scris special pentru el, de la „Străzile au amintiri” și „Cartierul veseliei” până la „Explozia” și „Mastodontul”. Mereu altfel. Întotdeauna serios, exigent, grav, oficiind ca un preot al unei misiuni sacre: aceea de a ne însenina frunțile, de a ne reda încrederea în viață, de a ne face să înțelegem marele adevăr: „Trăim, oameni buni, trăim și asta contează”.
Da, trăim. Cu o mie, cu unul mai puțini. Cu el absent. Cu el intrat definitiv în memoria peliculei. Tănase n-a avut norocul să-i fie păstrată astfel memoria — pe benzi de umbre și lumini în care doarme mișcarea. El l-a avut.
Actorul s-a întâlnit cu sălbăticia morții și i-a surâs în față. Căci el este cel care biruie: zeci de filme în care a jucat roluri de neuitat rămân să trăiască așa cum a fost el — drept, uman, exigent, mereu gata să o ia de la capăt. Peste toate, încununând trăsături de o noblețe atât de omenească, un talent de geniu. Aceasta îi conferă nemurirea.
Ultima dată când l-am văzut l-am întrebat ce face. „Încă trăiesc!”, mi-a răspuns. În acel „încă” se vedea funciarul lui optimism, dragostea năvalnică de viață. Mi-a întors întrebarea: „Tu ce faci? Nu-mi scrii ceva?”.
Iartă-mă, nene Tomiță. N-am știut că îți voi scrie la căpătâi, aprinzându-ți o lumânare, pentru a face făclia luminii care ți-a izvorât întotdeauna din suflet și mai puternică, și mai nestinsă…”
(Ioan Grigorescu)
- Talentul, farmecul, cultura lui… (Victor Rebengiuc)
A trecut urgia. Spaima s-a risipit. Rănile încep să se vindece. Viața reintră pe făgașul ei firesc. Viața lui Toma este însă ireversibil pierdută. A fost luată de valul nimicitor. A rămas un gol imens, care nu poate fi umplut.
Tragica pierdere a lui Toma nu poate fi exprimată în cuvinte; ea poate fi doar simțită. Și este simțită de toți cei care l-au iubit pentru talentul lui, pentru farmecul lui, pentru cultura lui, pentru devotamentul față de teatru, de artă și de prieteni, pentru generozitatea lui imensă, pentru sufletul lui bun, nefiresc de bun.
Actorul Caragiu nu mai este. Actorul moare odată cu arta sa. Noi însă îl vom revedea în filme, ne vom bucura din nou de el, de arta lui. Sufletul nostru va lăcrima la gândul că el nu va mai putea simți bucuria pe care ne-a transmis-o.
Nu-l putem uita. Nu-l vom uita pe Tomiță al nostru. Îl plângem și suntem alături, în această tristă împrejurare, de neconsolații lui părinți și de surorile sale, pe care Toma le-a iubit atât de mult.
(Victor Rebengiuc)
- El a fost un simbol. Și simbolurile nu pot muri (Mircea Diaconu)
A trebuit să învățăm din nou să fim oameni. Acel minut de hotar, care a rupt nemilos ce a fost de ceea ce va fi, care a spulberat destine, a îngropat vise și speranțe, ne-a scos din casele ce tremurau deasupra noastră, pe pământul gata să se rupă sub noi, la fel de slabi ca firele de iarbă abia ieșite din pământ. O clipă ne-am simțit ai nimănui, sub luna plină, atârnată straniu, ciudat de frumoasă.
Părea că lucrurile și-au pierdut sensul. Bezna intrase prin geamurile sparte. Ne stăruia în creier un zgomot fără nume.
Atunci am încercat să-mi scot costumul de teatru, cu aceleași mâini cu care mi-l scot în fiecare seară, și n-am putut. Cred că mi-era frică. Am rupt nasturii. Cineva m-a strigat. Am strigat fiecare câte un nume dintre cele dragi. Am strigat chiar un nume pe care altfel n-aș fi îndrăznit să-l rostesc. Ne-am căutat unii pe alții, ne-am bucurat unii de alții, ne-am adunat cioburile la lumina lumânărilor.
Ne-am adunat, cei care am rămas din acest oraș. Ne-am fost prieteni, toți: și cei care se ceartă în tramvaie, și cei care merg la meci, buni și răi deopotrivă. Ne-am unit ca să avem curaj. Și am avut. Pentru că îți trebuie curaj, fie și numai ca să trăiești o clipă ca aceasta.
Povestea mea este și a celuilalt. Am fost cu toții unul singur, uniți de același destin, pe care, dacă aș putea, l-aș lua de piept și l-aș întreba: de ce?
A doua zi ne-am căutat din nou și ne-am văzut fețele luminate de primăvară, stăruind simbolic întru speranță. Toți, în afară de unul. L-am căutat peste tot, dar în zadar, pentru ca târziu, după o așteptare chinuitoare, să-l găsim așa cum nu și l-a imaginat nimeni vreodată.
Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” s-a îmbrăcat în negru.
Am vrut atunci să fug departe, să-mi pierd simțurile, să nu mai înțeleg și să nu mai văd nimic, să privesc doar cum se destramă norii pe cer. Dar nu s-a putut.
Toma Caragiu a fost un simbol, o stare a acestui popor, o permanență, un om de bine al acestor locuri. Nu știu ce aș mai putea scrie ca să spun tot ce a fost. Toate acestea nu pot muri.
Dar eu am cunoscut și am iubit omul cu acest nume. Am fost prieteni. Am râs împreună, am avut emoții împreună, am visat aceleași lucruri. Îi știu gesturile, știu cum își sorbea cafeaua. Și de aceea mi-e atât de greu.
Multă vreme actorii Teatrului Bulandra vor păși sfios în cabina nr. 2.
Noi, actorii, ne întrebăm adesea ce rost avem, dacă suntem cu adevărat necesari cuiva, dacă nu cumva suntem doar folosiți și apoi uitați în mulțimea de treburi serioase care îi copleșesc pe oamenii serioși și îi fac să uite să râdă, să fie generoși, să le fie rușine de sentimente.
Acum știu. Sunt sigur că suntem de folos. Acum, când toate trebuie învățate din nou. Când lucrurile își capătă adevăratele sensuri. Când nu mai putem irosi clipele, nici pe cele aparent neînsemnate.
Va trebui să-mi cos la loc nasturii de teatru pe care i-am rupt în noaptea aceea.
(Mircea Diaconu)
- Cel mai bun prieten al meu (Manole Marcus)
Când trăiești o mare durere, ea nu poate fi exprimată prin niciun cuvânt. Tot timpul îmi joacă înaintea ochilor frânturi de imagini suprapuse, din care se desprinde un om, un prieten, un frate, căruia îi cunoșteam ochii, surâsul, bunătatea și căldura.
Tinerețea, maturitatea, bucuriile, filmul zilelor și nopților de muncă, de dăruire fără rezerve. Un om. Un actor de geniu, cu imense resurse de vrajă și expresivitate.
L-am pierdut pentru totdeauna, frânt sub moloz, pe cel mai bun prieten al meu.
L-am pierdut pe Tomiță.
O idee care nu pătrunde. O idee incredibilă prin absurdul ei: Toma Caragiu nu mai este.
(Manole Marcus)
