HomeVizionariiIon Caramitru: Teatrul te ajută să supravieţuieşti (interviu din 1972)

Ion Caramitru: Teatrul te ajută să supravieţuieşti (interviu din 1972)

Ion Caramitru
DS TW

Ion Caramitru ar fi împlinit pe 9 martie vârsta de 81 de ani. Dispariția sa, pe 5 septembrie 2021, a lăsat un gol uriaș în sufletele celor care l-au admirat, celor care iubesc teatrul și poezia. Publicăm, pentru a onora memoria marelui actor și regizor, un interviu realizat de criticul de teatru Mira Iosif în 1972:

— Eşti unul dintre favoriţii publicului tânăr, aproape o vedetă, nu a filmului, ci a poeziei. Ce loc ocupă poezia în teatrul dumitale?

Caramitru priveşte stingherit. Ca să-şi ascundă emoţia, cere o ţigară. De fapt nu e fumător.

— Să vorbești despre poezie e tot atât de greu cât s-o scrii. Să povestesc cum s-a născut o patimă? E greu de explicat… Când eram copil citeam poezii, o ascultam pe mama spunând versuri, pe unchiul meu… El avea un adevărat cult pentru poezia lui Arghezi… Era profesor de literatură. Dar recita pentru noi, pentru ei. Acum se întâmplă altceva, poezia s-a urcat pe scenă, are publicul ei, atrage actorii în spectacole de gen şi asta mă îngrijorează. Nu poţi face o profesiune din a spune poezii.

— Totuşi, recitalul de versuri al Teatrului „Bulandra, care a bătut recordul încasărilor, este un spectacol profesionist! De ce-l conteşti?

— Nu-l contest. Ţin doar să precizez: e un spectacol născut întâmplător, nu deliberat… Într-o seară nu aveam ce juca, şi atunci am improvizat un recital. Toţi trei, adică eu, Florian Pittiş și Elena Caragiu spuneam poeziile pe care le iubeam… Care ne plac, mereu adăugăm altele.

— Insist: pe plan socio-cultural, mi se pare un câştig important şi un merit deosebit această „difuzare” a poeziei de valoare, în rândurile unei generaţii supuse asaltului audiovizualului, invadată de muzica pop…

— Dacă lucrurile stau aşa — mă rog, e bine; nevoia de poezie vine însă dinăuntru, iar un bun recital menţine treaz reflexul de a răsfoi o carte… Dar nu poţi crea o cultură spunând poezii, repet, şi nici face din asta o profesiune! În nici un caz o profesiune care să radieze cultură…

Ion Caramitru

— Consideri, deci, poezia, un raport strict între lector şi poet?

— Aşa ar trebui să fie. Cel mai secret cu putinţă mod de comunicare. A veni pe scenă şi a spune poezii este aproape un exhibiţionism. Şi ceea ce menţine această senzaţie şi chiar o planifică este nevoia de a te „dezbrăca” sufleteşte (dar cu stil), divulgând cele mai intime gânduri, cele mai tainice emoţii… Poezia ţine de singularitatea stărilor de spirit. Este o stare de excepţie. Or, dacă o transformăm în fapt cotidian, capăt senzația că asist la ceva vulgar, indecent… Da, indecent, ăsta e cuvântul.

— Când joci într-un spectacol, într-o piesă vreau să spun, nu încerci niciodată o asemenea senzaţie?

— Nu! Categoric nu, niciodată! Teatrul şi poezia sunt domenii cu totul separate, deşi eu dramatizez poezia, o teatralizez…. Poate fac asta în mod inconştient, dar aşa se întâmplă. De aceea, poeziile care mă emoţionează foarte tare, nu le lucrez, ci le las să se exprime singure.

— Și celelalte, cum le „lucrezi“?

—Mi-e greu să spun. Pot oare explica un rol? Adică „să spun cum l-am făcut“? Cu poezia e și mai complicat… Versurile îşi cântă pauzele dintre cuvinte. Asta mă fascinează. Mă interesează ceea ce nu e scris, spaţiile goale… Resorturile care nasc necuvântul, nescrisul — miracolul creaţiei tăcute…

— Probabil că transmiţi publicului emoţia ta. Am întâlnit tineri care veneau pentru a şasea sau a şaptea oară la recital, şi murmurau şi ei o dată cu voi versurile…

— Poate şi fiindcă la noi se manifestă în ultimii ani o mare sete de citit, o foame de lectură. Cărţile favorite se epuizează. O spun cu certitudine. Pe unde am călătorit, în occident, nu am observat un asemenea fenomen de masă.

Ion Caramitru

— Poeziile din recital sunt foarte cunoscute?

— Aş zice dimpotrivă. Unele dintre ele nu sunt deloc la îndemâna marelui public. De pildă, pe Nichita Stănescu mulţi îl reneagă, am auzit tineri declarând că nu-l înţeleg. Eu caut să-l fac înţeles; se pare că modalitatea de lectură practicată de unii e greşită. La fel se întâmplă cu poezia lui Adrian Păunescu, a lui Marin Sorescu…

— Îmi place cum reciţi Un om pe nişte scări…

— Îmi place să mă joc cu ea. Sunt multe posibilităţi de a o pune în valoare. Poţi sugera mai multe stări. . . De pildă, personajul e un tip rău şi nu va lăsa să fie urcate scările… Sau el nu e lăsat să le urce… Sau, să zicem, e o victimă complice cu călăul… Îi place să nu fie lăsat să urce…

— Va să zică, a spune poezii nu e o profesiune. Dar a juca teatru?

— O mare şansă! O şansă de a supravieţui… Teatrul te ajută să supravieţuieşti. Văd teatrul ca o casă cu ferestrele deschise. Tu le deschizi, intri înăuntru…

— Pe fereastră?

— Numai pe fereastră — şi o mobilezi cum vrei. Totul depinde de tine. Şi încă ceva: în teatru eşti uneori bogat, eşti uneori fericit… Teatrul îţi oferă iluzii „din picioare”, dar cu condiţia să-ţi pui capul la contribuţie… În aceeaşi măsură teatrul te obligă, te constrânge la convieţuire, la conlucrarea cu ceilalţi…

— Consideri asta o constringere?

— Depinde. Depinde cine sunt „ceilalţi”. Uneori aerul devine mai pur când intră unii, alteori…

— Şi generaţia ta? Faimoasa „promoţie ’64“?

— Căutăm să ne eliberăm de toate constrângerile jucând teatru. Şi în acelaşi timp ne constrângem la loc prin propriile noastre moşteniri, deprinderi, educaţie… Generaţia mea — cei de 30 de ani, — e atentă la nivelul senzaţiilor pe care le poate radia scena. Aş spune că e o generaţie de filieră armonică cu generaţia lui Bălţăţeanu, Botta, Mihai Popescu…

Ion Caramitru

— În ce sens? Ca gândire, ca stil de joc?

— Ca exprimare. Desigur suntem atenţi la teatrul de caractere, la compoziţie, la tot ce ne-a trasat Stanislavski, dar cred că suntem mai receptivi la reflexul stărilor neaşteptate, la clipele de descoperire, de surpriză lăuntrică… Vreau să spun că ne obsedează ideea trecerii timpului. E un gând rece, melancolic.

— La cine te referi?

—Comicul lui Marin Moraru, cinismul lui Dinică e trist… E un comic care se desfăşoară în zonele unor conştiinţe răscolite de întrebări, şi de neputinţa de a le rezolva… Aşa e şi Ogăşanu sau Nicky Wolcz…

— Şi comicul tău? (Tace. O tristeţe permanentă îi stăruie în ochi.) Doar ai jucat comedie! În Candida şi mai recent Mincinosul. (Tace.) Insist, cum e comicul lui Ion Caramitru?

— Ai observat în interviul domnului Botta, pe care l-aţi publicat, cantitatea imensă de cuvinte pe care le rosteşte, scuzându-şi neputinţa de a da un răspuns? E un calvar să răspunzi public la întrebări pe care nu ţi le rosteşti. (…)

— Să ne reîntoarcem la Botta…

— Emil Botta este conştiinţa cea mai vie a Teatrului. Faci ce faci şi tot la el revii cu gândul. Trena lui spirituală însoţeşte mai tot ce s-a făcut bun pe scenă — chiar şi fără prezenţa lui.

— Botta este o excepţie, nu o regulă în teatrul nostru.

— Mai există spirite înrudite cu el, au apărut! Nicky Wolcz, de pildă, e un mare gânditor de teatru. Wolcz realizează prin gest ce face Botta prin cuvânt. Jocul lui are consistenţa unui film mut.

—Cred că şi Ion Caramitru este un spirit înrudit cu Botta. (Tace.) Ai călătorit mult. Ai văzut mult teatru. Ce crezi despre noile forme, despre alungarea literaturii din spectacol, ba chiar a cuvântului?

— Nivelul teatrului românesc atinge nivelul teatrului mondial de bună calitate acolo unde spectacolul apare ca reflexul unor realităţi şi necesităţi sociale. Căutările noastre sunt comune cu ale altora, doar modalităţile de expresie diferă. Poate că teatrul occidental se diversifică în prea multe modalităţi… Teatrul american mi se pare cel mai interesant. Trupele de „şoc” simt nevoia să se depărteze de cultură, de civilizaţie, prin redescoperirea stărilor fundamentale, prin căutarea originii gestului care a dus la teatru. Căutările lui Peter Brook — vorbeam cu Andrei Şerban — demonstrează nevoia eliberării din închisoarea cuvîntului, de subordonarea prin cuvânt. Limbajul este numai un cifru. Conştiinţa este mult mai bogată… Teatrul mare, major, tinde să se elibereze de constrângerea verbului, tinde către perfecţiunea imaginii. (…)

*** Fragmente dintr-un interviu realizat de Mira Iosif și publicat în Revista Teatrul, 1 iulie 1972

Surse foto:

Cinema, 1964, 1967, 1971, 1979

DS TW
No comments

leave a comment