După domniile eroice ale lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș, Moldova a intrat sub umbra dominației otomane și a crizelor politice. Ungaria devenise pașalâc turcesc, Polonia se destrăma, câteva dintre cetățile moldovenești, vechile bastioane întemeiate de Ștefan, fuseseră dărâmate din ordinul otomanilor, iar capitala fusese mutată de la Suceava la Iași, pentru a facilita controlul Înaltei Porți.
În acele vremuri tulburi, în anul 1572, un nou voievod cu nume impunător prelua domnia: Ioan Vodă, cunoscut ca „Armeanul”. Nepot al lui Ștefan cel Mare și fiu al lui Ștefăniță Vodă cel Tânăr, ceea ce îi asigura descendența domnească, era numit astfel după mama sa, care era de origine armeană. Așa cum remarcau cronicarii, „copiii naturali poartă numele după mamă”, iar Ioan Vodă nu a făcut excepție.
La scurt timp după urcarea pe tron, domnitorul a fost atacat de pretendentul Bogdan al IV-lea, care era sprijinit de polonezi, dar a reacționat prompt, „înconjurând cetatea Hotinului cu ajutorul turcilor și moldovenilor” și reușind înfrângerea adversarului. Polonia l-a recunoscut în cele din urmă ca domn și i-a restituit Hotinul, în timp ce Bogdan a fugit, ducând o viață de pribegie.
După acea victorie, voievodul s-a arătat necruțător: boierului Ionașcu Zbierea, care îi fusese fidel lui Bogdan, i-a tăiat capul chiar în ziua de Paște, iar acțiunea i-a adus supranumele “cel Cumplit”. Cronicarul Grigore Ureche consemna: „Pe toți i-a covârșit cu vrăjmășia lui și cu morți groaznice… băgați în foc de vii… Temnițele pline de călugări…”
Domnitorul nu făcea nicio deosebire între boierii înalți și cei simpli, sabia lui nu ierta pe nimeni, dar avea un sprijin de nădejde, țăranii simpli. Când sultanul i-a cerut să plătească un tribut mai mare sau să–i cedeze tronul lui Petru Șchiopul, a răspuns fără menajamente: „Banii pe care mi-i cere îi voi întrebuința spre a ridica oștiri care vor mântui pe poporul meu de stoarcerile cărora este expus!”
Între 1572 și 1574, a încercat să construiască în jurul Moldovei un sistem de alianțe, trimițând soli în Imperiul Habsburgic, în Polonia și în statele italiene. A avut relații strânse cu țarul Ivan al IV-lea cel Groaznic al Rusiei, precum și cu Ștefan Báthory, conducătorul Transilvaniei. După victoria creștinilor împotriva flotei otomane la Lepanto, în 1571, în Europa renăscuse speranța unei coaliții împotriva Semilunii, dar intrigile de curtea otomană, rivalitățile dintre monarhii europeni și interesele divergente au făcut imposibilă formarea unei noi cruciade.
Pe moneda pe care a bătut-o în 1573, Ioan Vodă s-a autointitulat cu mândrie „părintele Moldovei”, semn al rolului său de gospodar și organizator al țării. Domnia i-a fost însă scurtă. O parte a boierimii, ostilă politicii sale de întărire a autorității domnești, împreună cu mai mulți înalți dregători ai Imperiului Otoman, nemulțumiți de politicile economice și de alianțele lui internaționale, au declanșat în 1574 o campanie de proporții pentru a-l înlătura pe „domnul cel răzvrătit” și a restabili dominația asupra Moldovei.
Ioan Vodă și-a strâns oastea, alături de el aflându-se boierimea mică, meșteșugarii și târgoveții, dar mai ales răzeșii moldoveni, cei mai împovărați de biruri și abuzurile dregătorilor Porții. Lor li s-au alăturat cazacii zaporojeni, conduși de hatmanul Svercevski. Cu această oaste puțin numeroasă, Ioan Vodă a repurtat victoria de la Jiliște, din aprilie 1574.
În ziua de 10 iunie 1574, a început marea confruntare de la iezerul Cahulului, în care moldovenii au încercat să oprească transformarea țării în pașalâc. Bătălia a durat aproape cinci zile și s-a încheiat tragic. Trădat de pârcălabul Ieremia, care a trecut cu toată cavaleria moldoveană de partea duşmanului pentru suma de 30.000 de galbeni, domnitorul a reuşit să se retragă, stabilindu-şi tabăra la Roşcani, pe un deal.
Deși era înconjurată de turci, oastea lui ar fi rezistat poate mai mult timp, dar lipsa de apă şi-a spus cuvântul. loan Vodă cel Cumplit a hotărât să se predea, iar turcii i-au promis că-i vor cruţa viaţa şi lui, şi oamenilor săi, şi celor câteva sute de cazaci zaporojeni veniţi să-l ajute.
Condițiile pe care le-a pus au fost redacte de cronicarii epocii: „El a cerut comandantului turc ca „pre cazaci să-i lase neatinşi să se ducă de unde au venit, iar aceleialaltă adunătură (oastea de rând) să-i sloboază voinicii“, iar în ceea ce-l priveşte pe el, ,,să-l ducă viu“ la sultan. Aceste condiţii, acceptate de comandantul turc, n-au fost însă respectate. Ioan Vodă a răspuns timp de patru ore, în limba turcă, acuzațiilor ce i se aduceau. Prefăcându-se jignit de anumite cuvinte ale domnului, comandantul turc Cighaleg-Zade-Iusuf l-a lovit cu hangerul, iar ienicerii s-au repezit asupra lui, l-au târât afară și i-au tăiat capul, înfigându-l într-o țeapă. Trupul i-a fost legat între patru cămile și rupt în bucăţi. Tovarăşii săi de luptă, oştenii moldoveni şi cazaci care au rămas lângă el până în ultima clipă luptând vitejeşte au fost măcelăriţi…” Se spune că musulmanii și-au înmuiat iataganele în sângele voievodului, fiecare vrând să păstreze o picătură, ca un talisman ce le-ar fi dat vitejia și tăria celui ucis.
Urmașii lui Ioan Vodă, numiți sugestiv de Grigore Ureche „domnișori” – Ioan Crețul, Nicoară Potcoavă, Alexandru Potcoavă – au încercat să ducă mai departe lupta pentru libertatea Moldovei, dar la tronul țării a venit Petru Șchiopul, ctitorul Mănăstirii Galata din Iași și primul domnitor de la care ne-au rămas documente în limba română.
Sursa:
Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ionŭ-Vodă cellŭ Cumplitŭ : aventurile, domnia, resbellele, mórtea luĭ, București, 1865
