Buftea
luni, 5 /18 septembrie 1916
Aş vrea să fiu eu rege — poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre, dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara. Nando nu-şi dă seama câtă putere are, niciodată nu şi-a dat seama – aş vrea să-i insuflu sufletul meu! Dar ce m-aş face apoi fără sufletul meu, care mă face să sper şi să cred şi să mă încred în ciuda a tot ce se întâmplă? Ah! Dar ieri am simţit că au nevoie de un cap, de un conducător, de un spirit — îmi amintesc că am mai simţit o dată asta, pe vremea holerei, în 1913. Toţi îşi pierduseră capul şi, în loc să încerce să facă ceva, şi-au mai pierdut şi cumpătul şi s-au mulţumit să se acuze între ei în loc să se pună pe lucru ca să îndrepte lucrurile.
Pe atunci mi se îngăduia să ajut. I-am adunat şi i-am rânduit, dar acum? Ce poate face o femeie în războiul modern? Nu mai sunt vremurile eroice ale Ioanei d’Arc. O! dar dacă aş fi eu la conducere, nu aş sta ocului să oftez! Iar dacă m-aş înfuria, ar fi o furie cu scop – i-aş pune în mişcare cu frica. Aş culca la pământ toate minciunile, aş… oh! dar ce uşor e să spui ce ai face când nu te va chema nimeni s-o faci! Totuşi, lucrurile nu se fac cum ar trebui – aş vrea să nu fie nevoie s-o spun.
Buftea
luni, 7 /20 septembrie 1916
Zi frumoasă, aerul proaspăt, limpede, delicios, înviorător. Primele veşti, aduse de Barbu înainte de micul dejun, sunt destul de bune — al doilea rând de veşti, aduse de Ballif după micul dejun, tot bune, deie Domnul să fie în continuare bune. Soldaţii noştri luptă cu sârg — ruşii şi-au început atacul ca să-i sprijine, mă rog pentru ei, mă rog pentru ei tot timpul, ca să le dea Dumnezeu curajul şi puterea de care au nevoie. Luptele acestea sunt de o importanţă enormă pentru noi! importanţă materială, dar şi morală.
Vreme minunată de toamnă, cum e cu putinţă ca oamenii să se ucidă unii pe alţii sub chipul unui soare atât de splendid? Şi totuşi se omoară cu miile, în lumea întreagă, iar morţii s-au înmulţit de când am intrat în război – acum sunt ucişi şi ai noştri. Ciudată nebunie, într-adevăr — de ce a trebuit să se ajungă aici? Azi-dimineaţă, în timp ce treceam prin spitalul Colţea, mi-a venit din nou în minte gândul acesta, văzând atâţia suferinzi şi atâţia alţii care se străduiau să le aline durerea, să peticească ororile sfârtecate de gloanţe şi şrapnele în carnea omenească! Ce nebunie! să asmuţi om pe om, să trimiţi oameni sănătoşi şi întregi ca să se întoarcă, câteva zile mai târziu, sfâşiaţi în bucăţi, cu braţe şi picioare care nu vor mai fi niciodată tefere, sau cu degete smulse şi ochii aruncaţi din cap, ce nebunie, ce nebunie! şi totuşi, deocamdată, nu i- am văzut decât pe cei cu răni mai uşoare – cei care au fost cel mai grav răniţi nu sunt în Bucureşti, unde sunt? Aş vrea să-i caut. Cei mai mulţi dintre cei cu răni grave (mă înfiorez când mă gândesc) au rămas pe câmpul de luptă. Ştiu că, atunci când inamicul înaintează, iar armata noastră se retrage, nu se poate evita, dar cât de îngrozitor! Unul, care era în stare să stea în capul oaselor în pat, s-a uitat bine la mine, apoi a spus foarte simplu: „Acum, că v-am văzut, nu mă mai doare nimic”. Un compliment din partea unui om foarte simplu.
Deocamdată nu-i pot convinge să mă lase să mă duc. A intra acum în Transilvania e ca şi cum aş vrea să iau în stăpânire prea devreme ţinuturile care într-o zi, cu voia Domnului, vor fi ale noastre, dar în care e mai bine să nu pun piciorul înainte de vreme – sunt foarte superstiţioasă în privinţa aceasta: dacă merg, trebuie s-o fac în cel mai mare secret şi doar ca să îngrijesc de răniţi. Nici de cealaltă parte, pe frontul bulgar, nu mă lasă încă să mă duc, fiindcă nu e deloc sigur dacă balanţa va înclina în favoarea noastră sau dimpotrivă! Aşa că stau aici, legată de mâini şi de picioare, mă gândesc la suferinţa cea multă şi nu pot face nimic. Nu că m-aş închipui în stare să fac prea multe – dar aş vrea să fiu printre ei, aş vrea să ştie că nu i-am părăsit la ceas de suferinţă.
Buftea
sâmbătă, 10/23 septembrie 1916
Am plecat la spital devreme, pe o vreme foarte rece – un vânt teribil. I-am luat cu mine pe Ballif şi Nicky. Am trebăluit prin spital. Nu sunt soră de caritate, munca mea e doar să liniştesc şi să încurajez — cred că aş fi putut ajunge soră medicală, dar, fiind regină, cred că e mai bine să nu mă las absorbită de un singur lucru, iar meseria aceasta ajunge să te cuprindă cu totul. E nevoie de mine peste tot, pentru tot felul de lucruri şi oameni. în continuare vizitez spitalele celelalte. Mă cer toţi din toate părţile, aşa că trebuie să fiu gata oricând să răspund la chemările tuturor. Acum toate merg bine şi ordonat în spitalul meu, doar că nu toate paturile sunt ocupate, aşa că deocamdată avem prea multe doamne. Dar păstrăm buna rânduială, liniştea şi tăcerea. Sper să dureze. Fetele mele, grăsunele, ajută şi ele destul de mult şi arată bine, fiecare în felul ei, în uniforma de soră. Uniforma aceasta îţi dă un aer foarte curat şi ordonat – doar că nu se potriveşte deloc cu sulemenelile! Cu cât mai simplu e împodobită femeia, cu atât mai frumos arată ca soră de caritate.
Buftea
marţi, 13 / 26 septembrie1916
Am plecat devreme la spital, în oraş. Nici nu ajunsesem bine, că a început din nou alarma de avioane. Din nou, cerul albastru era plin de bombe şi explozii, din nou, moartea ne potopea din văzduh. Am văzut ceva ca o pasăre albă ca zăpada, sus, sus de tot în aer, ceva cu aripi întinse larg, care semăna cu simbolul clasic al Duhului Sfânt – iar din pata aceea albă aproape imperceptibilă, în formă de porumbel, din acel „Taube” s-a aruncat moarte şi nenorocire asupra locuitorilor nevinovaţi care umblau pe străzi!
Au căzut bombe pe la Cotroceni, nu eram acolo, dar mai târziu, mergând să luăm prânzul, am găsit un biet cal întins pe drum, cu picioarele sfârtecate. Acum, la primul semn, toţi poliţiştii se pun pe fluierat, iar cine poate se adăposteşte, fiindcă întotdeauna aruncă bombele în mijlocul mulţimilor, ca să moară cât mai mulţi dintr-odată. Mult de muncă la spital azi, mulţi răniţi noi — dar cel mai rău e bietul soldat adus ieri. Dimineaţă părea să se simtă ceva mai bine, dar spre seară au apărut semne de septicemie şi se discută că ar fi bine să i se taie piciorul, dacă se poate. Oribil! Şi totuşi e atât de curajos, nu se plânge deloc şi e recunoscător pentru tot ce facem pentru el.
Buftea
luni, 19 septembrie / 2 octombrie 1916
Ideea mea despre rolul femeii în vreme de război e că trebuie să ţină capul sus întotdeauna şi trebuie să arate cu atât mai mult calm şi hotărâre cu cât primejdia e mai mare. Bărbaţii luptă, îşi jertfesc sângele — femeile trebuie să le arate feţe zâmbitoare şi să le spună vorbe de încurajare. Spiritul e totul. O nenorocire întâmpinată cu curaj e pe jumătate învinsă, „viaţa se teme de cei curajoşi” – aşa să fie!
Extrase din volumul: Maria, Regina României, Jurnal de război 1916 – 1917, Editura Humanitas
