Cum a devenit Emil Racoviță profesor la Cluj (din amintirile lui Onisifor Ghibu)

Povestea fondării Institutului de Speologie din Cluj și a venirii marelui cercetător Emil Racoviță în țară este un exemplu aproape unic de inspirație strălucită în România ultimului secol. Evenimentul i se datorează lui Onisifor Ghibu, unul din fondatorii istoriei pedagogiei românești, cel care a insistat cu perseverență ca savantul român care locuia în 1920 la Paris să se alăture Universității clujene.

“Ne-am tot bătut capul să găsim un om potrivit, dar nu ne puteam opri asupra nimănui. La un moment dat, aflându-mă în Bucureşti la o şedinţă a Academiei — unde tocmai fusesem ales membru corespondent — m-am adresat preşedintelui înaltei instituţii într-o convorbire între patru ochi, arătându-i situaţia de la această catedră şi ce doream noi să facem. Nu ne putea dânsul recomanda pe cineva?

— Dragul meu, n-am pe cine vă recomanda, /…/. Ar fi, ce e drept, un român de mare valoare /…/ dar e la Paris, unde e subdirector al Institutului de biologie, personalitate de mare reputaţie în lumea ştiinţifică şi cu strânse legături în această lume — e speologul Emil Racoviţă. Dar eu nu cred că ar veni la Cluj. Are acolo o situaţie atât de bună, e însurat cu o franţuzoaică, are copii — nu cred că ar accepta o astfel de schimbare.

Eu n-auzisem până atunci de Racoviţă, dar recomandarea lui P. Poni era suficientă pentru a-mi da speranţă că am putea eventual găsi soluţia bună la care ne tot gândeam.

În discuţiile Comisiunii toţi spuneau că asistentul de la Iaşi, Ion Scriban, este un tânăr serios şi de viitor, cu toate că până atunci avusese numai lucrări modeste. Eu am informat Comisia că aflasem de la P. Poni despre Emil Racoviţă şi că ar trebui să-i propunem acestuia să vină la Cluj. S-a acceptat ideea şi comisarul general Sextil Puşcariu, care conducea lucrările Comisiunii universitare, a făcut, chiar în aceeaşi zi, o scrisoare frumoasă care i-a fost trimisă la Paris. Racoviţă a răspuns imediat, mulţumind pentru invitaţie şi comunicând că nu poate veni; el nu era profesor, ci cercetător ştiinţific, şi încă într-un domeniu limitat al biologiei, în speologie, îşi avea acolo un rost al său, pe care nu-l putea părăsi.

Puşcariu a prezentat scrisoarea în Comisiune, care a luat cunoştinţă de cuprinsul ei. Comentariile erau cam de genul acesta: „Era de aşteptat. Nici eu n-aş fi primit, să fi fost în locul lui. Nu-ţi părăseşti o situaţie splendidă la Paris ca să vii în Clujul, care nici măcar nu e recunoscut ca făcând parte din statul român (tratatul de la Trianon s-a semnat abia cu o jumătate de an mai târziu). Cine lasă pasărea din mână pentru cea de pe gard?“

S-a propus deci, în Comisiune, să se ia act de răspunsul primit și să se treacă la următorul punct al ordinei de zi. Eu am intervenit:

— Eu zic să nu luăm act de scrisoarea lui Racoviţă, ci să-i scriem din nou, cam în sensul următor: nu te obligăm să fii profesor la catedră, dacă d-ta crezi că nu eşti pentru asta. Te facem titularul catedrei de biologie, unde vei avea libertatea să lucrezi cum vei crede d-ta de cuviinţă. Vei avea asistenţi, vei avea un şef de lucrări, un conferenţiar, dar titularul vei fi d-ta. E o datorie naţională a d-tale ca acum, în acest ceas de cumpănă, să vii să pui umărul la rezolvarea acestei importante probleme pe care numai d-ta o vei putea salva. Să-i spunem că îi vom face tot ce va dori el, tot ce ne va cere, dar să vină.

Toţi au fost de părerea că nu mai este cazul să-i scriem a doua oară; nu avea sens să-l pisezi pe om când acesta a scris clar că îşi are acolo socotelile lui şi că nu vine. Şi Puşcariu s-a raliat acestei păreri, spunând că nu vrea să se expună ridicolului.

— Atunci am să mă expun eu și am să-i fac o scrisoare oficială, din partea Resortului. Nu-l amestec pe ministru (căci Branisce n-ar fi făcut treaba asta), ci am să-i scriu eu.

Şi i-am scris o scrisoare pe care mai târziu Racoviţă a publicat-o şi despre care am amintit în alte locuri.

Stând, în anii care au urmat, de vorbă cu Racoviţă despre perioada începuturilor universităţii şi despre venirea lui la Cluj, mi-a istorisit unele amănunte din care redau aici câte ceva. După ce a primit scrisoarea mea, care l-a tulburat puternic, şi-a zis: „Uite, domnule, ce fel de oameni sunt ardelenii ăştia! Le spun hotărât că nu mă duc, şi tot nu te lasă în pace: să vii, să vii, să vii! Că îţi facem tot ce vrei! Ce să fac?”

În vremea aceea, primul ministru al României, Al. Vaida Voevod era primul delegat al guvernului român la Conferinţa de pace de la Paris. Racoviţă şi-a spus: Mă duc să vorbesc cu primul ministru, pe care nu îl cunoscuse până atunci. S-a dus la el şi i-a spus că fusese invitat să vină la Cluj, la universitate, că a refuzat şi că acum a primit o nouă scrisoare, de la unul Ghibu. Cine e acest Ghibu? I-a arătat lui Vaida scrisoarea; după ce a citit-o, acesta i-ar fi răspuns: „Domnule Racoviţă, dacă te-ai întâlnit în drum cu Ghibu, trebuie să te întâlneşti în continuare cu el, după socotelile lui. Ghibu e un om stăruitor; dacă şi-a propus un lucru, nu se lasă de el. Aşa că d-ta va trebui să vii la Cluj. Eu sunt de aceeaşi părere cu Ghibu. Trebuie să vii la Cluj!”

Pledând şi Vaida în acelaşi sens, Racoviţă a ieşit buimac de la acea întâlnire. S-a dus acasă şi i-a spus soţiei sale (care era franţuzoaică; copiii lor vorbeau numai franţuzeşte): „Dragă, nu ştiu ce să fac. Ăştia stăruie să mă duc la Cluj, că fac orice pentru mine, creându-mi toate posibilităţile şi imposibilităţile. Fă-mi, te rog, bagajul, căci am să mă duc în persoană la Cluj, să văd cum stau lucrurile la faţa locului”.

Zis şi făcut! A plecat prin decembrie 1919. Universitatea se deschisese între timp de câteva săptămîni. În împrejurările de atunci, circulaţia trenurilor era teribil de defectuoasă. Eram, de fapt, încă în război, trenurile erau neîncălzite şi aveau întârzieri infinite. În astfel de condiţii a plecat omul la drum, ajungând la Cluj într-o seară. A doua zi de dimineaţă m-am pomenit, pe la ora nouă, că bate cineva la uşă. Nu era oră de audienţe. Intră buzna peste mine un om între două vârste, cu barbișon cărunt, cu ochi foarte vioi.

— Bună dimineața — mi se adresă, cu o voce energică.

— Bună dimineața.

— Caut pe domnul Ghibu …

— Eu sunt.

— Dumneata pui lumea pe drumuri, domnule?

Cine-o fi acest om? m-am întrebat. Nu-l mai văzusem niciodată.

— Dar pe cine pun eu pe drumuri?

— Pe mine, domnule!

— Dar cine sunteţi dv.?

— Sunt Emil Racoviţă, de la Paris.

— Ei, bată-vă norocul, domnule Racoviţă! Îmi pare bine că v-am pus pe drumuri.

— Am venit, domnule, să văd ce vreţi cu mine. Ce vreţi, domnule, cu mine?

— Nu vrem nimic altceva decât ceea ce v-am scris: să veniţi aici, la Cluj.

— Ei, la Cluj, dar credeţi dv. că ăsta-i un lucru atât de uşor?

— Haideţi să discutăm despre acest lucru împreună cu ministrul.

Cabinetul lui Branisce era în camera alăturată. Deschid uşa şi-i spun acestuia:

— Domnule ministru, avem astăzi o zi deosebit de interesantă.

— Ce s-a întîmplat?

— E aici domnul Racoviţă de la Paris.

Racoviţă şi-a făcut intrarea la Branisce cu aceleaşi vorbe:

— M-aţi pus pe drumuri, domnule ministru!

— Ei, nu-i nimic, luaţi loc.

— Am venit să văd ce vreţi.

— Păi, v-am spus. Vrem să veniţi aici, să umplem un gol pe care nu-l putem umple cu altcineva. Aveţi o datorie, atât ca patriot cât şi ca om de ştiinţă. Noi vă dăm posibilităţi pe care poate că la Paris nu le aveţi, adică vă dăm aici tot ce vreţi. La Paris poate că nu vi s-a dat tot ce aţi fi vrut. Spuneţi-ne numai ce vreţi şi noi vă dăm totul.

Era, într-adevăr, tot се-şi putea visa un om de ştiinţă, şi noi ştiam bine acest lucru.

— Ei, bată-vă să vă bată, domnule! Eu nu m-am gândit niciodată să mă mut de la Paris, dar, ca orice cercetător, am şi eu castelele mele spaniole, care de obicei sunt însă de carton. Le faci minunate, pentru ca apoi să se năruie. Dacă ar fi într-adevăr să vin la Cluj, apoi aş veni cu o condiţie pe care însă nu mi-aţi putea-o îndeplini, v-o spun de la început. Aş vrea să fac un institut de speologie. Speologia e o ştiinţă pe care eu am fixat-o ca atare şi în care am lucrat foarte mult. Dar nu există nicăieri în lume, nici în Franţa, nici în America, nici în Germania, nici în Anglia un institut de speologie. Asta ar fi un lux. Dacă mi-aţi face un astfel de institut, cu asta m-aş împăca.

— Vi-l facem, domnule Racoviţă!

— Vă fac atenţi, domnilor, că ar fi o copilărie din partea mea să vă îndemn să faceţi un astfel de institut, care este un institut de lux. Ţara asta nouă n-are posibilităţi să facă lux. Luxul şi-l permit cei bogaţi, care n-au făcut până acuma, nici ei, un astfel de institut, căci costă enorm. Fiindcă ceea ce aş vrea să fac eu costă milioane peste milioane, pe care nu aveţi de unde le scoate.

— Domnule Racoviţă, noi vă facem institutul. Noi suntem o ţară nouă, dar suntem destul de bogaţi pentru a ne permite ca după o mie de ani de stare pe loc să facem un pas din acesta uriaş înainte.

— Curioşi oameni sunteţi, domnilor! Dacă e vorba de aşa ceva, trebuie să vă spun că, înainte de a pleca de la Paris, am făcut un fel de proiect pentru un astfel de institut. Vă las proiectul acesta să-l citiţi, şi după aceea să stăm din nou de vorbă.

Şi i-a înmânat lui Branisce un manuscris de câteva pagini. Cu asta a plecat, stabilind împreună să revină după două zile.

După plecarea lui, ne-am uitat unul la altul și am început să citim proiectul pe care ni-l lăsase. Începea prin a arăta ce este speologia. Nici noi nu știam până atunci mai îndeaproape ce este. Scrisese tot ce trebuia pentru ca un profan să înțeleagă despre ce e vorba. După aceea, felul cum își închipuia el că trebuie să fie institutul, ce cheltuieli necesită, cum să fie organizat — tot ce i s-a părut necesar pentru o informare de prim studiu.

— Ce zici de asta — mă întrebă Branisce după ce terminarăm cititul documentului.

— Să ne mai gândim puțin — răspunsei eu.

— Măi Ghibule, eu zic să nu ne mai gândim deloc. După o mie de ani am ajuns şi noi să putem fi stăpâni pe o situaţie pe care unii din noi n-au visat-o niciodată. Eu zic aşa: Racoviţă este specialistul unic în lume al acestei ştiinţe. N-o să ne amestecăm noi în ceea ce spune el, pentru a ne da cu părerea dacă e bine sau nu e bine. Sunt de părere să-i primim proiectul, fără nici o discuţie, şi să-l numim imediat profesor. Ce zici?

Ne înţelegeam de minune cu Branisce. Evident că am fost de acord.

— Atunci mergem mâine şi prezentăm direct propunerea Consiliului Dirigent. Sunt convins că o va aproba cu entuziasm.

Aşa s-a şi întâmplat. A doua zi, Consiliul Dirigent a aprobat proiectul lui Racoviţă în întregime, şi l-a numit pe acesta profesor la catedra de biologie, cu libertatea de a face ce ştie, ce vrea, fără niciun amestec din partea nimănui.

Ziua următoare, conform celor stabilite, Racoviţă s-a prezentat la Resort.

— Ei, се-aţi zis de proiect?

— Foarte bine am zis, domnule Racoviţă. Dar mai întâi daţi-ne voie să vă felicităm în calitatea dv. de profesor la catedra de biologie a Universităţii din Cluj.

Racoviţă s-a uitat la noi lung, parcă nu-i venea a crede.

— Cum?

— V-am numit profesor titular începând cu ziua de — mi se pare — 1 decembrie. Apoi, vă informăm că proiectul dv. a fost aprobat în întregime.

— Ce vorbiţi, domnilor? Dumneavoastră sunteţi oameni serioşi? Dar cum vă luaţi oare după cai verzi pe pereţi? Să faceţi un lucru pe care nu l-a făcut până acum nicio ţară din lume? Vă fac atenţi să nu vă jucaţi cu astfel de promisiuni! Şi-apoi, eu am făcut acest proiect mai mult în glumă, am plecat de la Paris gândindu-mă ca omul plecat să se bage slugă — dă, Doamne, să nu găsesc stăpân! Ca să nu vin cu mina goală, v-am pus înainte aceste însemnări ale unui visător, convins fiind însă că veţi fi atât de înţelepţi să le apreciaţi la valoarea lor adevărată.

— Domnule Racoviţă — îi răspunse Branisce —, în chestiunile noastre vă rugăm să ne lăsaţi să judecăm noi. Noi suntem cei răspunzători pentru pasul pe care-l facem, şi noi ne dăm seama că acest lucru este necesar şi posibil. Dumneavoastră sunteţi profesor la noi şi intraţi în disciplina universitară, ca toţi ceilalţi profesori. Vă rugăm să vă aranjaţi lucrurile în aşa fel încât să vă mutaţi cât mai curând la Cluj!

A mai încercat el să ne explice, dar până la urmă a văzut că lucrul e serios, nu e deloc glumă.

— Ei, comedia dracului! Domnilor, dacă e aşa, trebuie să vă spun că proiectul pe care vi l-am prezentat nu a fost studiat destul de îndeaproape; l-am întocmit, aşa, ca la prima vedere, aşa că nu se poate rămâne la el. Mi-e oarecum jenă acum că am venit la o chestiune atât de importantă cu un proiect improvizat. Daţi-mi, vă rog, hârtia înapoi şi în 48 de ore vă aduc proiectul într-o redactare mai potrivită.

Omul ne făcuse cea mai bună impresie, aşa că nu-l puteam socoti în stare să uzeze de şiretlicuri pentru a ne scoate înapoi hârtia şi a pleca din nou la Paris. Ne-am gândit, de altfel, că dacă ar avea o astfel de intenţie, tot nu l-am putea opri. I-am dat deci hârtia înapoi, rămânând ca peste două zile să vină cu proiectul definitiv.

Într-adevăr, în ziua stabilită s-a prezentat cu proiectul pus la punct până în cele mai mici amănunte. Căci Racoviţă era un om nu numai meticulos, ci ultrameticulos. Făcuse acolo o mulţime de însemnări.

— Cheltuielile s-au dublat de alaltăieri până azi. Să vă văd acum ce faceţi! Să văd pe unde va scoate cămaşa Consiliul Dirigent! Vă rog să prezentaţi programul în noua lui formă, după care vom sta din nou de vorbă.

Cu toată „surpriza” pe care ne-o făcuse, care ar fi speriat pe mulţi alţii, Branisce i-a replicat imediat:

— Domnule Racoviţă, noi nu hotărâm de două ori un lucru. Noi am hotărât întâi că vă facem profesor la universitatea noastră, şi apoi că facem institutul propus de dv. Ce formă daţi dv. proiectului, asta pe noi nu ne priveşte. Dacă socotiţi că este mai bun proiectul din urmă, noi îl socotim valabil pe acesta, fără a-l mai prezenta Consiliului Dirigent. El este deja aprobat şi va apare în timpul cel mai scurt în Monitorul Oficial, după care vom face un contract, valabil pentru toate vremurile, ca să fiţi şi dv. sigur şi să fim şi noi siguri că totul va merge cum trebuie.

Nu-i venea să creadă ce-i auzeau urechile.

— Se întâmplă ceva foarte interesant, domnii mei. Eu astfel de funcţionari de stat n-am mai văzut şi nici n-am crezut că există; să rezolvaţi într-o clipă lucruri atât de mari!

— Noi aşa lucrăm, domnule Racoviţă.

— Dacă aşa stau lucrurile, nu mai pot da înapoi din ceea ce aţi stabilit dv. Am să mă duc imediat în oraş să caut o casă pe care s-o cumpăr, căci dacă vin la Cluj, nu vin numai pentru câtăva vreme. Aici îmi voi petrece viaţa şi aici am să mor.

Şi-a cumpărat o casă foarte bună şi după câteva săptămâni s-a mutat la Cluj, unde a devenit unul din stâlpii de mare valoare ai universităţii.

*** Onisifor Ghibu, „Din amintirile unui pedagog militant”, fragment publicat în revista Steaua, 1979

Puteți citi și:

Emil Racoviță, marele savant român care a fondat biospeologia