HomeRăzboaie și revoluțiiAl Doilea Război MondialCrâmpeie din viața lui B. Fundoianu, poetul ieșean gazat la Auschwitz

Crâmpeie din viața lui B. Fundoianu, poetul ieșean gazat la Auschwitz

Fundoianu

“A fost odată, ca în poveste, un debutant îndrăzneţ de critică literară, B. Fundoianu, şi mai încoace un poet, Benjamin Fondane, strămutat din Bucureşti la Paris şi devenit francez. N-aş putea să afirm în cifre la sută cât a putut să elimine el din sine şi cât a fost în stare să câştige el din sensibilitatea cu totul particulară a spiritului patriei de adopţie, ca să însemne ceva în marea ei literatură.

Am citit o singură bucată semnată Fondane, publicată recent în primul număr al unei reviste, France Roumanie, redactat de nume franţuzeşti şi româneşti, cu titlul, dacă-l citez exact,”Complainte de l’Emigie”, titlu aproape echivalent, cum am zice noi, şi poate că şi cum am scrie, la urma urmei, “Jălania Pribeagului”, încercare, vreau să precizez, izbutită de a strămuta o simţire naţională în spaţiul limbii franceze, socotind şi pe Moréas, poetul cel mai identificat cu graiul dintre Mediterana şi Canal, titlul poeziei lui Fondane e un argument şi o mărturisire…

Cred cu putinţă ca scriitorul, foarte rafinat şi care suferea în taină, dar vizibil, de tremurul echipajului sufletesc, plutind pe suprafeţe inegal agitate, să se fi simţit în raport cu pământul continuu căutat pentru a-şi planta pe viaţă arborele lui, din ramurile căruia să poată contempla static universul, ca o corabie în călătorie prin faţa aspectelor, tulburate de nostalgii contradictorii, în pantă şi orizontale, ale continentului înconjurat.

E punctul de tragedie al omului dezrădăcinat şi Fundoianu îşi pierduse rădăcina de două ori, fiind, din nefericire pentru complexiunea lui sufletească inoportunistă, necomercială şi de o demnitate dureroasă, Evreu. Problema Evreului susceptibil şi delicat nu-i de acea simplicitate elementară care-i face pe unii de un neam cu el servili şi pe alţii fanatici de a stăpâni. Evreul adevărat, fără corcituri de intelect, e profetic, pe linia morală a lui Iisus din Nazaret şi de o seamă cu el în ceea ce priveşte inadaptabilitatea. În societatea lui religioasă, şi Christ ar fi trimis din cartierul Mitropoliei la lagăr şi Isaia alungat din Dudeşti cu pietre. Niciunul, nici celălalt nu ştie să fie un şiret sau un samsar al bunei credinţe. Am cunoscut recent un exemplar admirabil al acestei individualităţi mesianice, pe profesorul Brenkel din Iaşi, care preocupat de o patrie pentru poporul lui, a întreprins o anchetă între personagiile cu oarecare faimă.

Pentru a renunţa la o limbă, rămasă cu suferinţa ei în tine, adoptând o altă limbă, învăţată întâi în carte şi experimentată apoi la izvoarele naţionale, nu e imposibil. Îţi dărâmi casa de-acasă şi ţi-o reconstruieşti într-altă parte cu o parte din vechile materiale, ajustate. Dar cuibul rândunelelor, spart, rămâne în reminiscenţă, cu câinele bătăturii, cu mâţa vetrei, cu salcâmul de peste cerdac; toate astea nu se mai refac şi nici încăperile rezidite nu mai sunt aceleaşi, de vreme ce nici tu nu mai eşti acelaşi, încorporat într-un alt echilibru. Şi totul e complicat cu cea mai complicată inaderenţă, limba franceză.

Am avut şi eu de luptat — îmi permit o confidenţă, concludentă în specie — cu trebuinţa de a mă fixa în interiorul acestei limbi de heruvimi. Plecasem din ţară ca să nu mă mai întorc şi ani de zile am rămas nehotărât între limba mea şi o limbă care nu putea să fie nicidecum a mea. Dacă m-aş fi lăsat îmbătat de elogiile primite pentru felul cum mi se asocia condeiul cu limba, poate că aş fi fost azi un scriitor cotat artificial la bursa literară din Paris. Dar era prea mult angrenată în reverie conştiinţa. Mi se părea că pe de o parte jefui şi pe de alta reneg — şi m-am întors acasă, unde mă aştepta tot atâta dragoste cât şi necaz.

N-aş putea să cred că Benjamin Pondane, pe care l-am cunoscut mult, a putut să se simtă împăcat. Moartea lui a fost fioroasă, asasinat într-o carceră cu gaze. Îmi vine să cred că în momentul morţii prin asfixie şi-a adus aminte şi de mine, fiind una din înverşunatele lui preferinţe literare. În timpurile de crâncenă adversitate împotriva iritantului meu condei, pornită din Academie şi universităţi şi patronată de toate marile competenţe ale clipelor fugace, el, Fundoianu, a militat, fără să ne fi văzut la faţă, cu tenacitate şi exagerat, pentru acceptarea unui poet nou în lirica unui anotimp propice leşinării şi regimului anemic de floare de tei cu zaharină. Diabetul artistic literar şi tuberculoza aripilor trebuiau să constitue, dictatorial, ultima şi definitiva formulă a expresiei scrise româneşti.

Nu le-am numărat, dar aş putea să jur că 40 de articole, cu care şi-a compromis poziţia literară, au fost semnate de nefericitul B. Fundoianu.

Îmi demonstra şi mie, care, după ce i-am strâns mâinile, îl ascultam ca un adversar, dar ca un adversar surâzător, ceea ce nu puteam în ruptul capului să admit de voie bună, că versurile mele echivalau cu o descălecare. Când i se părea că nu-l iau deajuns în serios, Fundoianu devenea agresiv, în stare să-și ia la bătaie scriitorul pe care-l iubea mai mult, şi cred că ceea ce l-a oprit să-mi ţie piept cu bastonul, refuzând epitetele lui de inimoasă şi de avântată admiraţie până la absurd, n-a fost atât dragostea lui, totuşi incomparabilă, cât aspectul meu fizic, pe atunci atletic. Poetul asasinat cu aburi de otravă avea mai mult pantaloni şi sacou decât carne pe el.

O imensă părere de rău, pentru că uneori n-am fost destul de atent cu suava lui grijă de mine mă crispează şi-mi dă o durere de nelecuit.

Dacă m-aş lăsa dus de pană în nevoia de a mă scăpa de o remuşcare obsedantă, aş scrie pentru sufletul acestui tânăr de har excepţional, toată revista…

*** Tudor Arghezi, Revista Fundaţiilor Regale, octombrie-decembrie 1945

“În 1944 a dispărut poetul B. Fundoianu. A dispărut, ridicat de la Paris, transportat la Auschwitz şi transformat într-un număr: cel tatuat pe braţ. După mărturia unui prieten care l-a întâlnit acolo, a fost supus “tratamentului” aplicat milioanelor de oameni aduşi din toate ungherele Europei peste care se întinsese ordinea nouă.

Cetăţean a două patrii şi a două literaturi, autorul acelui unic volum de poeme, “Privelişti”, şi a acelor preţioase “Imagini şi cărţi din Franţa” constituie în poezia noastră contemporană o prezenţă lirică a cărei valoare nu a fost niciodată îndeajuns de apreciată.

A plecat din România pe la sfârşitul anului 1923. A plecat la Paris. A fost un timp custode la biblioteca lui Remy de Gourmont, unde conserva memoria scăpărătoarei inteligenţe critice.

A făcut teatru, a făcut foamea, și-a apropiat de toate inteligenţele franceze ale timpului, a scris nenumărate versuri, a conceput eseuri.

Când l-au arestat nemţii, ajunsese marele Benjamin Fondane şi lupta în Mişcarea de Rezistenţă.

Reeditarea “Priveliştilor” sale şi un studiu mai larg întreprins de cercetătorii istoriei literaturii ar fi nu numai un act de continuitate a unei memorii, ci o veritabilă restaurare de valori.

*** România Liberă, august 1947

Cumnatul poetului, Paul Daniel, și el scriitor, păstrătorul manuscriselor lui Barbu Fundoianu, povestea în 1979, într-un interviu acordat revistei Steaua:

“— Când şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe B. Fundoianu?

— În vara anului 1935, la Paris. Cu puţin mai înainte cunoscusem în redacţiile ziarului Adevărul şi revistei Adevărul literar şi Artistic pe sora sa mai mică, Rodica Fundoianu, cu care m-am căsătorit. În acelaşi an am fost invitaţi în capitala Franţei, unde aveam să-mi cunosc noile rude: pe Fundoianu, pe soţia sa, Genevieve, şi pe actriţa Lina Fundoianu-Pascal, sora mai mare a poetului şi soţia regizorului Armand Pascal (care murise cu mai mulţi ani înainte). Poetul locuia atunci pe o străduţă îngustă şi scurtă, rue Rollin, lângă Pantheon, alături de casa în care trăise şi murise filozoful Blaise Pascal. Toate camerele erau mobilate în stil românesc, cu covoare, ştergare, farfurii de ceramică şi tablouri care înfăţişau peisaje din România. În odaia de la stradă, Lina, o femeie foarte îndemânatică şi inventivă, înjghebase un fel de “sufragerie” rustică, cu tejghea, masă şi scaune, care semăna mai degrabă cu o crâşmă ţărănească din cele ce se puteau vedea odinioară prin satele moldoveneşti.

— Când l-aţi cunoscut pe Fundoianu trăia de 12 ani la Paris. Ce activitate publicistică şi literară desfăşura, ce prietenii legase în cercurile artistice ale Franţei, cum era apreciată activitatea lui? Şi, mai ales, ce sentimente nutrea faţă de ţara în care se născuse şi în graiul căreia scrisese primele sale versuri?

— Cam multe întrebări deodată! Dar să le luăm pe rând. În anul când l-am cunoscut, adică — aşa cum aţi precizat — la 12 ani după plecarea lui din ţară, poetul continua să tragă, cum se zice, mâţa de coadă. O ducea destul de greu. Trăia mai mult din împrumuturile făcute la furnizori şi plătite, cu întârzieri, din alte împrumuturi şi din micile subsidii trimise de unele instituţii de cultură din ţară, în schimbul propagandei culturale făcute prin presă în Franţa, sau de la câţiva amici mai cu dare de mână. Dar “baza” existenţei erau tot pachetele cu alimente trimise destul de des poetului de soţia mea, Rodica. O vreme fusese salariat la o societate de asigurare, apoi regizor la studiourile Paramount, iar mai târziu a redactat şi a vorbit jurnalul cinematografic în limba română Fox-Movietone. Dar situaţia lui precară se poate vedea mai limpede din scrisorile trimise rudelor apropiate şi prietenilor din ţară, de al căror sprijin şi “înţelegere” depindea: Ion Minulescu, Claudia Milian, Liviu Rebreanu, Ion Vinea, A. L. Zissu, etc. Iată, dacă socotiţi că pot interesa, câteva scurte fragmente din scrisorile trimise unor amici din ţară:

“Sunt şase luni de când Vinea mi-a scris că îmi va obţine nişte “nervum renun”, pe urmă m-a vestit că a plecat în străinătate…; două săptămâni după aceasta, am aflat că … interesele mele căzuseră în sarcina nu știu cărui neant” (Dintr-o scrisoare adresată de Fundoianu lui Rebreanu, cu data: Paris, 9.X.1929).

Sau altă mărturie:

“Dacă se poate să aducă mama o casâncă de noapte pentru Maria… şi pentru noi cămăşi de noapte, că nimeni din noi nu mai are..” (Lina Fundoianu către sora ei mai mică, 1936).

M-aţi întrebat care erau prietenii lui de acolo. Avea nespus de mulţi. Unii foarte apropiaţi. Să încep cu Brâncuşi, pe care îl vedea aproape zilnic (l-am vizitat şi eu în numeroase rânduri împreună cu soţia mea, în timpul vacanţelor petrecute la Paris, stând cu el la lungi taclale); apoi, cunoscutul filozof Ştefan Lupaşcu, actorii de teatru şi cinematograf Elvira Popescu, Yonnel, Lucas Gridoux, poeţii Claude Sernet, Ilarie Voronca (cu soţia lui, Colomba) şi numeroşi alţi cunoscuţi din ţară. Deseori primea vizita unor prieteni din România, printre care amintesc pe neuitata noastră cântăreaţă Maria Tănase şi pe actorul şi regizorul Sandu Eliad de la gruparea teatrală Insula. Fundoianu îşi făcuse însă şi acolo numeroşi prieteni, mai ales printre scriitori, critici, filozofi, actori, ca de pildă Gide, Sestov, Jules de Gaultier, Jean Cassou, Jean Richard Bloch, Jean Cocteau, Louis Ferdinand Celine, Renard de Jouvenel, bătrînul filozof Levy Вгul, Benedetto Croce — cu care se afla în strânsă corespondență — Jean de Gourmond, fratele lui Remy, Boris de Schoelzer, criticul muzical de la Nouvelle Revue Francaise, şi mulţi alţii.

Ţin să precizez cu acest prilej că Fundoianu a început să colaboreze aproape imediat după sosirea sa în Franţa cu cronici, articole, eseuri, poeme, la cele mai prestigioase publicaţii franceze, din Belgia, Elveţia, iar mai târziu chiar de peste Ocean. (…) După plecarea din ţară, el a continuat să-şi trimită articolele şi poeziile la Contimporanul, Integral — al cărui reprezentant a fost la Paris, împreună cu pictorul Mattis Teutsch, Unu, Bilete de papagal etc. La 23 aprilie 1924 poetul îi scrie, printre altele, lui Aderca:

“…mai am poeme care plâng în sertar; când ai o revistă, vestește-o”.

E vorba de câteva poeme din ciclul “Privelişti”, incluse în volumul cu acelaşi titlu apărut în editura “Cultura Naţională” în 1930. De asemenea, ţin să mai subliniez că Fundoianu îşi exprima deseori dorinţa de a veni în ţară, spre a-şi vedea familia, prietenii. Dar toate rugăminţile şi insistenţele lui au rămas fără ecou.

Nedispunând de banii necesari unei călătorii, sugerează în dese rânduri prietenilor mai apropiaţi să organizeze la Bucureşti câteva simpozioane, conferinţe, şezători etc., la care să-şi dea concursul, pentru a putea face faţă cheltuielilor.

— Fiind şi înrudit cu Fundoianu — prin căsătoria cu sora lui, Rodica — n-aţi vrea să încercaţi, stimate Paul Daniel, o scurtă reconstituire a biografiei sale în care mai stăruie încă destule pete albe?

— E foarte greu de concentrat în câteva fraze viaţa unui om ca Fundoianu!

Fundoianu

— Să renunţăm atunci la “scurta” reconstituire. Încercaţi una mai amplă, mai cuprinzătoare…

— …şi, categoric, mult mai dificilă. Dar voi căuta să fac tot ce sunt în stare. S-a născut în Iaşi, la 14 noiembrie 1898, — ar fi împlinit, în toamna aceasta, 80 de ani, dacă… Tatăl său avea un modest atelier de corsete și, pe cât era de inteligent, pe atât era de lipsit de spirit practic. B. Fundoianu era copilul mijlociu, între două fete: Lina și Rodica. În 1917 tatăl său moare, la 52 de ani, de tifos exantematic, lăsând familia fără nici un sprijin material. Benjamin este silit să se întreţină din meditaţii pentru a-şi putea continua studiile. Nu era un elev prea studios. Dar profesorii săi îl iubeau şi îl preţuiau pentru inteligenţa şi cunoştinţele lui “extraşcolare”. Citea mult, fără alegere. Învăţase bine de timpuriu să citească şi să traducă din limbile franceză şi germană beletristică, ştiinţă, istorie, filozofie etc. Era un copil extrem de precoce şi foarte tenace.

— Datorită talentului său şi, în mare măsură, tenacităţii de care vorbiţi, se pare că încă de tânăr îşi dobândise un loc — şi nu dintre cele mai neluate în seamă — în publicistica literară a primilor ani de după întâiul război mondial. În asemenea împrejurări, apare mai mult decât firească întrebarea: de ce a plecat in Franţa?

— N-a plecat “de bine”, sărmanul. Ştia că nici acolo nu-l aşteaptă câinii cu covrigi în coadă. Într-o scrisoare de care am mai amintit, o mărturiseşte el singur prietenului său, Rebreanu:

“Era de prevăzut de altminteri, îmi aşternusem prost la Bucureşti, de aceea dorm prost” (Paris, 30.1.1924).

În pofida muncii sale istovitoare, la Bucureşti el nu reuşise să-şi rânduiască o existenţă sigură, îşi muta destul de des domiciliile în cartiere din cele mai îndepărtate ale Capitalei. Scria şi publica şase-şapte foiletoane pe săptămână la diverse publicaţii ale vremii. În 1922 a pus bazele grupării teatrale de avangardă Insula; în repertoriu figurau vreo 12 piese româneşti şi străine, dintre cele mai bune, din care doar câteva au putut fi jucate, — teatrul fiind silit să-şi închidă curând porţile din cauza lipsurilor materiale şi, mai ales, a unor cabale, începuseră mişcările antisemite. Iată, citez numai un ecou din presă. Contimporanul din 30 decembrie 1922 afirma, printre altele, despre Legenda Funigeilor:

“Deşi montat pe o scenă improvizată într-una din sălile de la “Maison d’Art”, având o scenografie ce se bazează pe câţiva metri de pânză şi pe câteva fâşii de lumină, spectacolul e salutat ca preludiul unei izbânde”. Adânc mâhnit că nu izbutise să-şi realizeze acest mare vis, atacat vehement de presa antisemită, Fundoianu se hotărăşte să plece la Paris”.

*** Revista Steaua, 1978

Despre viața sa pariziană ne vorbește chiar poetul, într-un interviu publicat în 1930 în “Rampa”:

Întors dintr-o călătorie în Argentina, unde a ţinut un ciclu de conferinţe. B. Fundoianu, binecunoscut în cercurile publicistice bucureştene, luptă cu năvala curioşilor să afle cât mai multe amănunte în jurul acestei interesante călătorii.

Nevrând să fiu mai prejos în curiozitate, am vizitat in cuibul artistic din rue Mouge şi l-am supus interogatorului. Prima întrebare fu, se înțelege, în legătură cu plecarea sa din ţară.

— Am plecat din ţară acum şase ani — ne răspunde Fundoianu — după crearea „Insulei” şi eşecul ei, nu moral, ci material; dar e acelaş lucru.

— Nu ştiu dacă e o indiscreţie întrebarea, de ce aţi plecat?

— Iată o chestiune la care poate voi putea răspunde într-o zi. Un dublu proces între scriitor şi cultură, între individ şi naţiune a hotărât de destinul meu. Nu e vorba, fireşte, nici de vreo ranchiună personală, nici mai puţin de ispita marei capitale şi farsa celebrităţii. Am plecat după „Insula” cu cei doi colaboratori ai mei, Armand Pascal şi Lina Fundoianu Pascal, soră-mea. Lupta noastră în trei cu o soartă nemiloasă nu interesează pe nimeni; buletinul nostru a înştiinţat pe toata lumea că lupta aici pierdut-o, că am rămas numai doi.

Nădejdea noastră era, într-o zi, să reîncepem aici munca de la „Insula” cu alte forţe, cu altă tehnică, cu altă orientare.

În tot cazul „insula“ a fost opera materială, musculară, a lui Pascal. Fără intuiţia, inteligenţa lui tehnică, temperamentul lui aprins, jocul lui de actor şi marea prietenie, frăţie, care ne lega, munca mea ar fi rămas pur teoretică, sterilă.

Fundoianu

— Ce aţi făcut în timpul celor şase ani de când v-aţi expatriat?

— Nimic important, cu voinţă. Luptă anonimă, surdă. Abia acum un an am debutat în franţuzeşte cu un volum de cine – poeme ilustrat de marele pictor şi cineast Mau Rey. Marea presă a fost mult prea binevoitoare cu mine, supărător de amabilă: o anumită agresivitate e semn viu că o operă conţine în substanţa ei, ceva mai mult decât rudimente abile din arta de a plăcea. Apoi am început să scriu „Cronica Ideii” la revista „Europe”, iar acum pregătesc, o carte: „Trei conferinţe pentru surzi”.

— Ce a prilejuit plecarea dvs. în Argentina?

— Am fost invitat de societatea “Amigos del Arte” din Buenos Aires să ţin o serie de conferinţe despre Cinematograful pur sau absolut — despre cine-poem, într-un cuvânt. Am luat cu mine diverse filme şi fracţii de filme, pe care le-am proectat după conferinţe: “Entracte”, de René Clair, „Un chien audalon“ de Brumer, „La coquille et le Clergymann“ de Germaine Dulac, „Le cabaret epyleptique“ de amicul meu, compatriotul nostru, Henri Gad.

Prima sa conferinţă a apărut tradusă într-o mare revistă „Sintesis”, iar alte articole au fost traduse în diverse reviste. Revista „Sintesis” spune, vorbind despre B. Fondane: „un scriitor francez de origine românească”.

— Ziarele franţuzeşti v-au numit un ambasador al cinematografului francez. Călătoria dvs. avea un scop de propagandă.

— Nu. Nimic nu-mi repugnă mai mult decât aşa zisa operă de propagandă. Am fost chemat să vorbesc cum vreau, despre ce vreau şi tocmai libertatea aceasta o preţuiesc mai mult decât orice. Altfel, propaganda m-ar fi obligat de dragul unei pâini şi a unei dezerţiuni ruşinoase să întrebuinţez cu majuscule cuvintele: „Patrie, Franţa, Civilizaţie”, să trişez asupra semnificaţiei pe care vroiam s-o caut într-o anumită activitate intelectuală, prin care fiecare sparge o uşă sau o fereastră, unde poate, ca să arunce o privire, măcar una, în necunoscutul esenţial.

— În afară de Cinema, despre ce aţi mai vorbit?

— Despre mişcarea „Dada” şi la Facultatea de filozofie despre filozoful rus Leon Şeslov sau lupta împotriva evidenţelor.

— Fără îndoială că aţi avut succes?

— Nu ştiu. Gazetele au vorbit. Interviewuri, traduceri, invitaţii, etc. Dacă asta se cheamă succes… Scandal însă, da. Pentru întâia oară în Buenos Aires, cineva aducea cu el ceva din spiritul revoluţionar european. În cinema, în artă, în filozofie. Praf de dinamită şi tot e ceva. Am întâlnit oameni tineri, capabili de visuri neretuşate, cu buzunarele încă goale, cu evoluţia încă nefixată, necristalizată. Dacă am făcut ceva pentru ei, dacă i-am scos din casă şi i-am pus în şosea, nu mi-ar părea rău deloc.

— De ce nu veniţi în ţară cu aceleaşi filme? Cu aceleaşi intenţii?

— Fiindcă nu mă cheamă nimeni, deşi voiajul e mai puţin lung şi mai puţin scump.

— Nădăjduesc că mai păstraţi ceva pentru literatura românească.

— Iubesc acum ca şi pe vremuri, pe cei câţiva prieteni: Galaction, Minulescu, Claudia Millian, pe tinerii mei prieteni Brunea, Călugăru, Voronca, Roll, Vinea. Dacă aş fi rămas în ţară, aş fi cu ei la „Integral”, la „Unu”…

— Aţi tradus din literatura românească în franţuzeşte?

— Nu. E un vis al meu de demult să traduc „Sărmanul Dionis”. Dar n-am timp, nici mijloace de a fabrica timp. Am tradus cartea lui Zissu „Spovedania unui candelabru”, dar am spus în prefaţă că e vorba de o carte în timp, nu în spaţiu. Am încercat cu ea un fel de rămăşag. Acel de a nemulţumi pe toată lumea şi chiar pe autor, pe care ideea unei traduceri în Europa îl intimida. Am păstrat din traducerea aceasta amintiri extreme şi dacă n-aş fi făcut-o într-una din cele mai triste epoci din viaţa mea, aş putea spune agreabile. Contactul zilnic cu un spirit de primul ordin…

— Dar în româneşte nu mai scrieți?

— Voi reîncepe în ziua când editorii bucureşteni vor fi tipărit diversele mele volume neapărute: “Imagini şi scriitori români”, “Caietele unui inactual”, “Probleme vesele”, “Ferestre spre Europa”, “Dialoguri”, un studiu despre esteticianul englez Walter Pater, o piesă, “Festinul lui Baltazar”, şi un volum de poeme, „Privelişti”.

Dar pe semne că tânăra generaţie mă cere mai puţin decât cealaltă.

— E între opera dvs, în româneşte şi cea de acum continuitate?

— Cam tot atâta rudenie câtă între un defunct bogat şi un colateral care ii ignoră, dar îl moşteneşte. Legătura e de pură convenţie. Nu sunt decât un colateral al scriitorului B. Fundoianu, pe care am primit să-l moştenesc fără beneficiu de inventar. Aşa că am moştenit găuri, datorii, lipsuri şi câteva înjurături pe săptămână, pe care prietenii mi le trimit din când în când la Paris. Ele îmi procură singurele mele plăceri reale”.

*** Rampa, februarie 1930, Un avangardist român la Paris. De vorbă cu B. Fundoianu (Sarina Cassvan)

Fundoianu
Armand Pascal, cumnatul lui B. Fundoianu

Actorul Armand Pascal, soțul Linei și cumnatul lui Barbu Fundoianu, a murit la doar 28 de ani la Paris, din cauza tuberculozei. Sandu Eliad scria în acel moment: “Nu ridicaţi umerii nedumeriţi. Că nu l-aţi cunoscut nu e din vina nevredniciei lui, ci dimpotrivă, cei cu adevărat înzestraţi cu har ales n-au vreme să alerge după succesul zgomotos şi grăbit. A lor e mergerea ocolită şi frământată pe căi încă neumblate, spre ţinte încă nedezvăluite. Prietenul meu a fost (scriu a fost și gîndul nu se poate cuprinde în hotarul searbăd al cuvântului) a fost unul din cei înzestraţi şi osândiţi. Osândit prin excepţie şi morţii timpurii, alţii, din lutul lui, sunt, mai blajin, osândiţi numai veşnicei frământări.

Dar el trebuia să moară zorit! Viaţa l-a ucis! Viaţa care îi trăia prea repede în vine, prea delirantă în ochi, prea răscolitoare în minte, prea mistuitoare în trup.

O formulă diagnosticată denumea această risipă ftizie.

Viaţa lui? Rejețită poveste de învins.

La 18 ani absolventul „Academei Stoenescu”.

La 19 ani bursier la Paris al unui om care nu e numai bancher.

La aceeaşi vârstă, elevul lui Coppeau.

La 21 de ani, întemeietorul Teatrului “Insula”.

La 23 de ani se reîntoarce în vâltoarea Parisului teatral.

Cinci ani întregi e când ucenicul şi ajutorul lui Jaques Hebertot, când al lui Jouvet, când al lui Gaston Batty şi apoi director de scenă pe picioare proprii la nu ştiu care teatru de pe vreun bulevard.

Între timp dă o mână de ajutor lui Herbier la înscenarea unui film şi mai joacă în altele când crede că printr-asta poate învăţa ceva nou.

Înfometat de mirajul mai frumosului decât frumos, nu-şi găseşte astâmpăr şi tovărăşie. Caută teorii cum copiii păpuşile după ce le-au descoperit mecanismele. (…) Iar suflete Armand Pascal avea zeci: avea suflet de copil şi suflet de bărbat, suflet de păpuşă şi suflet de sfârlează, suflet de iepure şi suflet de pasăre, suflet de cioban şi suflet de cărturar.

Desigur că nu l-aţi auzit spunând “lecţia de şcoală”. (…) Nu l-aţi văzut trăind caracteristicile mişcări ale vreunui animal, nu l-aţi văzut şi nu l-aţi auzit; spre paguba voastră, mă credeţi, fiindcă Armand Pascal era actor cum nu sunt “artiştii” pe cari îi cunoaşteţi, era chintesenţa actorului care cuprinde în fiinţa lui o lume de fiinţe.

Astăzi nimeni nu va mai trăi viaţa iepurelui, a păpuşii, a păsării, viaţa copilului şi viaţa moşneagului, viaţa învăţatului şi viaţa ciobanului. (…) Nimeni nu va fi proaspăt ca iarba după ploaie, fiindcă a murit Armand Pascal. A murit la 28 de ani”.

*** Rampa, martie 1929, Armand Pascal, un articol scris de Sandu Eliad

Fundoianu

“Barbu Fundoianu a fost denunțat, se pare, de portarul casei din rue Rollin numărul şase, însă s-a vorbit și despre un denunţ adresat Gestapo-un de către un vecin, ori de către un confrate. “Ridicarea” de la domiciliu a fost descrisă de Dorothea Morgenstern: “Pe la orele 11 noaptea, în uşa noastră s-au auzit bătăi. “Poliţia!” N-am deschis. Vreo cinci minute am rămas nemişcaţi, fără să deschidem. Cei de la poliţie au strigat: “Ştim că sunteţi aici şi, dacă nu deschideţi, vă spargem uşa”. Atunci ne-am decis să deschidem, fiindcă ştiau că suntem înăuntru şi cu siguranţă nu s-ar fi dat înapoi s-o spargă. Am deschis uşa, în dreptul ei, doi bărbaţi, unul cu un revolver în mână. Soţul meu, Henri, şi cu mine am înălţat braţele. Micuţul Jackie zăcea alături, având febră. Eu am leşinat pentru câteva clipe…Atunci, soţul meu şi-a luat rucsacul, în timp ce Henri (de 9 ani – n.n.) era gata îmbrăcat de plecare. Își ţinea bocceluţa în spinare…”

Fundoianu

Poliţiştii îşi transportau prada cu autobuzul, deci mergeau la mai multe adrese şi culegeau oamenii, indiferent de vârsta, hărăziţi prin dispoziţiuni secrete sau publice, deportării. Cei adunaţi sunt duşi, ca infractorii de rând, direct la Prefectura de Poliţie, loc în care – a doua zi de dimineaţă – Stefan Lupasco se va afla, pentru a-şi îndeplini datoria de prieten devotat: “În martie 1944, într-o cămăruţă, la capătul unui lung coridor al Prefecturii de Poliţie din Paris… sub ochii opaci ai unor tineri poliţişti care se plictiseau pe bănci, l-am văzut pentru ultima oară pe Fundoianu. Alături de sora lui, arestată şi ea cu o zi înainte, în acelaşi timp cu el – denunţat ca evreu autorităţilor franceze…” Prietenii săi i-au obţinut eliberarea, dar el n-a vrut să-şi părăsească sora, pe Lina, în voia soartei şi a diabolicului mecanism exterminator”.

*** Mihai Stoian, România literară, aprilie-iunie 1999

Fundoianu

Fritz Klein, un medic transilvănean născut la Codlea, lângă Brașov, care era mâna dreaptă a lui Josif Mengele, a fost, se pare, cel care l-a “selectat” pe Barbu Fundoianu pentru “soluția finală”. Doctorul sas ajunsese pe 15 decembrie 1943 în lagărul de concentrare de la Auschwitz, la început fiind repartizat în secția de femei din Birkenau. Ulterior, a lucrat ca medic în tabăra țiganilor, participând, în același timp, la selecția celor care urmau să fie trimiși în camerele de gazare. Întrebat la procesul din 1945 de Ella Lingens-Reiner cum s-au împăcat obligațiile sale etice de medic cu deciziile criminale pe care le-a luat, Klein a răspuns: „Jurământul lui Hippocrate ne spune să tăiem un apendice cangrenos din corpul uman. Evreii sunt apendicele cangrenos al omenirii. De aceea i-am tăiat”. Klein a fost condamnat la moarte și spânzurat în închisoarea Hamelin pe 13 decembrie 1945.

Despre poetul Barbu Fundoianu aflăm din mărturiile lui André Montagne, supraviețuitor al ororilor: “Ruşii erau la 130 de kilometri, selecţia fusese mai aspră decât oricînd, lagărul trebuia evacuat în pripă, râmâneau vii doar aceia care puteau sâ parcurgă pe picioare un drum cât mai îndelungat. Noi ştiam că ei pleacă la gazare. Fondane o ştia de asemenea.” Ofițerii SS îi minţeau că vor merge cu trenul într-alte lagăre din interiorul Germaniei. “Fondane nu se lăsase înşelat. Dar se arăta a fi curajos, păstrându-şi întreaga demnitate, deplina luciditate. Luni, 2 octombrie, veniră autocamioanele să-i ia, ploua mizer, li se striga numele şi ieşeau din grup unul câte unul, urcându-se în maşini: Îl văd încă pe Fondane ieşind din baracă, trecînd trufaş pe dinaintea S.S.-iştilor, ridicându-şi gulerul hainei pentru a se feri de frig şi ploaie, săltându-se în autocamion… Încărcate peste măsură, demarând în trombă, maşinile iau calea care duce, în zece minute, către sfârşit. Peste două ore, un camion plin, de astă dată, cu boarfe şi încălţări, ne aducea proba: camarazii noştri erau morţi, gazaţi”.

*** La mort de Benjamin Fondane, Les Lettres Françaises, 26 avril 1946, deportes-politiques-auschwitz.fr

Barbu Fundoianu (Benjamin Fondane) a fost ucis în camerele de gazare de la Auschwitz pe 2 octombrie 1944. Sora lui, actrița Lina Fundoianu-Pascal, fusese probabul gazată imediat după deportare.

Surse:

Rampa, 1929, 1930

Revista Fundațiilor Regale, 1945

România liberă, 1947

România literară, 1974, 1994, 2002

No comments

leave a comment