Dacă se vor prăpădi școlile noastre, pierderea va fi a neamului întreg.
Onisifor Ghibu (Tribuna, 1910)
Născut pe 31 mai 1883 în Săliştea Sibiului, Onisifor Ghibu şi-a petrecut copilăria în satul natal, sub zodia tristelor povestiri ale oierilor peregrini, de la care a dobândit primele cunoştinţe de geografie şi istorie naţională.
După ce a absolvit şcoala primară la Sălişte şi la Sibiu cu rezultate eminente, a frecventat Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, şcoală de mare prestigiu prin care au trecut mai toţi marii intelectuali transilvăneni ai generaţiei sale. În anul 1902, Ghibu a devenit student al Seminarului Andreian din Sibiu, după absolvirea căruia, în 1906, s-a mutat la Bucureşti, pentru aprofundarea studierii istoriei şi teologiei. Înclinaţiile pedagogice i-au îndreptat paşii către Universitatea din Budapesta (1907) şi apoi la Strassbourg (1908), unde a beneficiat de o bursă din partea Ligii Culturale din Bucureşti, acordată la sugestia lui Nicolae Iorga.
Pe 3 decembrie 1909, Onisifor Ghibu, în urma susţinerii disertaţiei “Der moderne Utraquisimus oder der Zweisprachigkeit in der Volks Schule”, a dobândit titlul de doctor în pedagogie şi filosofie al faimoasei Universităţi din Jena.
Întors în Transilvania, la Sibiu, a preluat, cu gânduri mari şi energia-i specifică, Inspectoratul învăţământului primar ortodox din Transilvania (1910) şi Secretariatul secţiei şcolare al Asociației ASTRA (1912).
În paralel, suplinea cursurile de istorie a pedagogiei, psihologie şi didactică la Seminarul Andreian. Până în preajma Primului Război Mondial, Ghibu a trecut din sat în sat, din şcoală în şcoală, a sfătuit şi îndreptat lucruri, semănând peste tot în Transilvania încrederea în viitorul naţional al românilor.
Mărturie stau lucrările editate în acea perioadă: “Cercetări privitoare la situaţia învăţământului nostru primar şi la educaţia popular”, Sibiu, 1911, “Despre educaţie”, Sibiu 1911, “Starea învăţământului în comitatul Hunedoara”, Arad 1913.
În preajma Primului Război Mondial, activitatea profesorului Onisifor Ghibu s-a intensificat. Pe de o parte, și-a continuat preocupările pe tărâmul pedagogiei, concretizate în lucrarea “Din istoria literaturii didactice româneşti” (publicată în Analele Academiei Române, Memoriile secţiei literare, seria II, tom. XXXVIII), pe de alta, pe tărâm naţional, prin influenţarea cercurilor cultural-politice din Bucureşti, unde se afla în refugiu, asupra promovării ideii intrării României în Primul Război Mondial în tabăra aliaţilor, singura soluţie pe care o considera raţională pentru desăvârşirea unităţii naţionale a românilor.
Intrarea României în război pe 15/28 august 1916 a creat o vie satisfacție între românii de pretutindeni, mobilizând toate energiile în scopul înfăptuirii idealului national, iar în primele rânduri s-a aflat și cunoscutul om de cultură Onisifor Ghibu. Numărul inaugural al revistei “Gazeta Ostașilor”, publicație destinată luptătorilor de pe front, editată de guvern, conținea un articol semnat de marele pedagog ce era intitulat “Doamne ajută-ne”. Articolul evidenția continuitatea luptei pentru independență și unitate națională arătând: “de o mie de ani ne-am rugat, am plâns și am murit în așteptarea zilei celei mari, care trebuia să vie odată“.
Era de fapt ziua așteptată de nenumărate generații de înaintași, de întreaga națiune română. Autorul sublinia în continuare caracterul drept al participării României la război, declarând cu tărie: „noi nu vrem să cucerim pămîntul altora, voim să luăm îndărăt pământul nostru, acaparat pe nedrept de străini”.
Într-un articol care a văzut lumina tiparului în numărul doi al aceleiași gazete, marele patriot se adresa soldatului de pe front, a cărei credință că luptă pentru idealul sfânt al unității naționale considera că trebuie întărită. Elogiind înaintarea armatei române în teritoriul intracarpatic, Onisifor Ghibu aducea un adevărat imn de slavă Ardealului: „Sfânt pămînt al făgăduinței, Ardeal iubit!
Pe plaiurile tale s-a zămislit neamul nostru, din cuprinsul tău au pornit descălecătorii de țară, din școlile tale au plecat redeșteptătorii neamului nostru întreg!“
Semnatarul articolului evoca în continuare faptele de vitejie ale înaintașilor în bătăliile de pe pământul transilvan purtate de marii voievozi români la Șelimbăr, Mirăslău, Blaj, Alba Iulia, Ciceu, Cetatea de Baltă, glorificând munții care sunt „cuiburi de vulturi“, locul unde se ascundeau românii în momente de mare primejdie, apele, pământul care ascunde aur și pietre scumpe, precum și sufletul românului bun, larg, generos. Ghibu se adresa în continuare soldatului român: „Fiecare lovitură a ta e un act de dreptate, să știi că fiecare picătură de sânge românesc care va stropi pământul Transilvaniei e la fel de sfântă ca sângele martirilor creștini“.
În paralel, Onisifor Ghibu a acționat pentru organizarea corpului voluntarilor dintre refugiații ardeleni – bucovineni aflați în România și prizonierii români, foști soldați în armata austro-ungară care se găseau în Rusia. Profesorul a adresat, împreună cu Vasile Lucaciu, Octavian C. Tăslăoanu, Ioan I. Nistor, Vasile C. Osvadă, Iorgu Toma și Dimitrie Marmeliuc, un memoriu guvernului român, în care cerea formarea de regimente de voluntari ardeleni, bucovineni, demonstrând cu argumente convingătoare valoarea morală, politică și militară a creării acestor unități.
După Unirea din 1918, profesorul a publicat lucrările sale de maturitate: “Portrete pedagogice”, Bucureşti, 1927, “Contribuţii la istoria poeziei noastre, populare şi culte”, 1934, “Un vechi focar de educaţie naţională”, Asociaţiunea „Astra”,Cluj, 1939, “Un reprezentant rustic al spiritualităţii româneşti de la mijlocul sec.XIX: Picu Pătruţ din Sălişte”, Bucureşti, 1940, “Prolegomena la o educaţieromânească”, 1941. Biografii săi notează 1.152 de titluri (articole, dări de seamă, lucrări) şi 92 de periodice în care i-a fost prezentă semnătura.
Onisifor Ghibu a fost şi un mare spirit organizatoric. În calitate de secretar general al Resortului de instrucţiune din Consiliul Dirigent, a preluat şi reorganizat pe baze naţionale Universitatea din Cluj. Datorită neobositei activităţi ştiinţifice, Onisifor Ghibu a fost numit titularul catedrei de pedagogiei a Universalităţii Clujene şi promovat membru corespondent al Academiei Române (1919).
Dascălul patriot a avut prietenii trainice cu numeroşi scriitori, printre care Octavian Goga, Şt. O. Iosif, Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu, Ilarie Chendi şi chiar Titu Maiorescu sau I. L. Caragiale, pe care i-a cunoscut personal, fie ca student, pe primul, fie prin prietenia cu Goga, pe al doilea.
Profesorul a fost dat afară de la universitatea pe care o crease în 1945, apoi a fost trimis la închisoare pentru “acțiuni împotriva regimului democratic al RPR” (1956-1958), săvârșindu-și anii de detenție la Sibiu, Văcărești și Făgăraș.
Veturia Ghibu, soția cărturarului, o distinsă pianistă și promotoare a cântecului românesc, apropiată de George Dima și George Enescu, s-a stins un an mai târziu, pe 2 octombrie 1959, la Sibiu.
Marele pedagog Onisifor Ghibu a încetat din viață la Sibiu, în ziua de 31 octombrie 1972, lăsând mii de pagini în manuscris, lucrări consacrate lui Gheorghe Lazăr şi zugravului popular Picu Pătruț din satul său natal, Săliştea.
