La începutul secolului trecut era la mare modă prin cafenelele bucureștene “marghilomanul” (cu varianta “marghilomana”), o cafea cu rom sau vinars creată, conform unor legende, cu ocazia unei vânători la care ar fi participat politicianul Alexandru Marghiloman, senator, ministru de Externe și fost premier al României, germanofil convins în timpul Primului Război Mondial.
Conform poveștii, Marghiloman, care era un mare băutor de cafea, i-a comandat în timpul unei vânători valetului său o cafea tare, valetul nu a găsit apă și a făcut cafeaua cu vinars.
Realitatea este însă puțin diferită. Marghilomanul cu pricina îl are ca naș pe Mihail Marghiloman, fost prefect în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, și a fost inventat fie în timpul unei vânători, fie în timpul unei petreceri fastuoase la restaurantul Hotelului Hugues, aflat spre sfârșitul secolului XIX în Piața Teatrului Național. Localul a fost deținut inițial de francezul Donat Hugues, apoi de nepotul lui, Bapistin Mars Hugues, și, din 10 mai 1887, de celebrul Iordache Ionescu. Rețeta originală era următoarea: la foc mic, într-un ibric de aramă se pun la fiert 100 ml. de rom sau vinars și două lingurițe de zahăr. Când amestecul dă în clocot, se adaugă trei lingurițe de cafea, apoi se acoperă 2-3 minute.
Istoria paternității delicioasei băuturi, care a fost confirmată și de Constantin Bacalbașa, a fost relatată de memorialistul A. Dumbrăveanu în ziarul Rampa din 1931:
“Zilele trecute s-a stins din viaţă colonelul Alexandru Marghiloman, pare-mi-se ultimul dintre Marghilomanii de spiţă masculină. A avut un sfârşit tragic (s-a sinucis înghițind 20 de pastile de Veronal, relatau gazetele din ianuarie 1931), aşa cum i-au fost şi anii de după război… Figură tot atât de populară, la un moment dat, ca şi a cneazului Moruzzi, colonelul Marghiloman evoca în Bucureştii de astăzi vremuri fericite care se depărtează în negura de unde nu se vor mai întoarce niciodată. Nu era frate cu Alexandru Marghiloman, omul politic şi de lume, cum s-a crezut, ci văr. Era, în schimb, rudă de aproape cu ceva care a rămas viu până în zilele noastre şi care tinde să rămână şi după noi… Era rudă de sânge cu marghilomanul pe care-l sorbim la cafenea, pe care l-au cântat poeţii şi-l slăveşte Capşa…
Viaţa romanţată a marghilomanului e scurtă, atât de scurtă încât încape într-o singură pagină de calendar. Ori, când Alexandru Marghiloman, colonelul, era dus la groapă de nedespărţiţii prieteni, viaţa romanţată a licorii aromate şi-a trăit clipe împrospătoare de aducere aminte…
Colonelul Marghiloman era pe atunci tânăr. Un tânăr de familie, o figură de aristocrat sacru bucureştean, elegant, monden şi plin de vervă. Iar tatăl său era Mihail Marghiloman, prefect de poliţie, prieten cu toată pătura de sus a României de atunci… Prefect şi fiu, erau cei mai buni prieteni. Mihail Marghiloman îşi purta vârsta cu o distincţie şi o tinereţe pe care n-o putea egala nici fiul. Din această pricină, li se spunea la amândoi fraţii…
O moştenire dintre cele mai invidiate îi lăsa Mihail Marghiloman fiului său: un temperament veşnic în erupţie, o tinereţe care nu voia să se sfârşească niciodată, şi un dor năstruşnic de viaţă intensă. Atât de intensă încât îşi iniţia fiul în tainele celor mai frumoase nopţi pe care le-au trăit Bucureştii vremurilor patriarhale… Nu arareori, în cluburi, în saloane, în localurile cu vogă ale epocii, Mihail Marghiloman, arhicunoscut în toate straturile sociale, apărea la braţul unui tânăr ce-i semăna leit şi făcea prezentările:
– Doamna…, cea mai frumoasă fiinţă pe care o întâlneşti în Bucureşti, şi d. Alexandru Marghiloman…
– O rudă?
– Nu. Chiar fiul meu.
Astfel, Mihail Marghiloman şi-a introdus fiul… Mai târziu, îl întâlnim pe Alexandru Marghiloman bătătorind acelaşi drum parfumat al saloanelor şi localurilor bucureştene…Şi-au venit zile când pe amândoi îi despărţea o baricadă implacabilă: vârsta…
– Fost-ai, lele, când ai fost…
O singură dată s-au mai întâlnit cei doi oameni de lume. Era în seara când s-a născut marghilomanul. Locul naşterii: Cafe Hugues… Data precisă rămâne să fie stabilită de istorici. Tată şi fiu s-au întâlnit împreună cu aceiaşi prieteni şi în jurul aceleiaşi mese… Cupele au răsunat atunci mai mult ca niciodată.
Şampania a curs fără milă şi a fost o veselie sănătoasă… Un chef în toată legea lui, cu toate riturile oficiate într-o epocă în care lumea nu era grăbită şi nici preocupată de grijile vieţii…
După miezul nopţii, Mihail Marghiloman a comandat pentru toţi comeseni:
– Cafea!…
Alexandru Marghiloman, înfierbântat, de o veselie fără seamăn, s-a ridicat în picioare şi s-a adresat părintelui:
– Cafea? E stupid…
Mihail s-a recules o clipă, s-a gândit:
– Stupid? Ai dreptate… Garcon!… Să mi se aducă aici ibric, cafea, zahăr şi rom…
Comesenii s-au uitat unii la alţii. Dar chelnerul a trebuit să se execute şi a adus tot ce i s-a cerut… Pe o maşină cu spirt, Marghiloman a preparat tacticos licoarea neagră şi-a avut grija să toarne, odată cu cafeaua şi zahărul, romul de autentică marcă franceză…
Chefliii și-au făcut semn cu coatele. Când li s-au oferit ceștile, s-au codit. Iar când au început să soarbă, au rămas surprinși…
– Ce-i ăsta?
Alexandru a replicat în locul tatălui său:
– Ăsta? Ăsta e… marghilomanul!”
