Mai întâi au fost vestitele hanuri pomenite de toți cronicarii și călătorii străini care au trecut prin București, apoi au apărut cârciumile și birturile, cunoscute mai cu seamă din prima jumătate a al XIX-lea, și, în fine, restaurantele, începând cu cel al lui Iordache.
Începuturile restaurantului Iordache din Strada Covaci numărul 3 îl aflăm la 1859, când un întreprinzător numit Constantin Ionescu a devenit cunoscut în lumea bucureșteană datorită modestului și neîncăpătorului său birt care avea cele mai bune mâncăruri și cele mai căutate vinuri din Capitală.
Un nepot al acestui Ionescu, numit Iordache, asociat la întreprindere, a devenit moștenitor și, din 1875, stăpân unic al restaurantului care a fost cunoscut zeci de ani cu firma „La Iordache”.
În 1889, Iordache, cu specialitățile sale, a fost ales să reprezinte România la Expoziția Universală de la Paris, unde a deschis un restaurant care s-a bucurat de mare succes.
Un an mai târziu, localul lui Iordache din strada Covaci a fost renovat și mărit, devenind nu numai cel mai bun, dar și cel mai elegant restaurant din București, la el «trăgând», cum se spunea, toți vizitatorii străini în trecere prin Capitală.
În 7 februarie 1903, ziarul Adevărul anunța la rubrica Fapt divers:
„Iordache Ionescu, proprietarul cunoscutului restaurant din str. Covaci și marele comerciant din Capitală, a încetat din viață ieri dimineață. Iordache Ionescu suferise in ultimul timp de o boală care, cu toată cura urmată astă-vară la Carlsbad, nu l-a cruțat. Defunctul era în vârstă de aproape 60 de ani, avea în Capitală mai multe proprietăți mari și lasă în urmă-i mai mulți copii”.
O zi mai târziu, publicistul Emil D. Fagure i-a închinat în aceeași publicație un omagiu emoționant datorită căruia aflăm multe amănunte interesante despre fascinantul personaj:
“A murit Iordache din Covaci! Cu dânsul dispare mai mult decât un om și jumătate; dispare o întreagă epocă din viața veselă a Bucureștilor, viața de pe vremea când era belșug în țară, de pe când oamenii erau mai cheflii, mai amorezați și mai cu dor de trai; studiau mai puțin poate, dar trăiau mai mult și mai ales mai bine.
Iordache din Covaci era stăpânul acelui olimp cu ambrozie și nectar, în care stomacul filozof inspira minții și inimei atâtea idei de geniu și atâtea sentimente frumoase. După o masă, un dejun, sau după un dejun prelungit până după masă și viceversa, cel ce mâncase la Iordache era mulțumit și de sine, și de lume și de viață, dar mai ales de Iordache!
Iată de ce moartea unui asemenea dispensator ele fericire pământească e cu drept cuvânt plânsă de toată lumea.
„La Rogojina“
Sunt patruzeci de ani de-atunci. Bucureștii aveau altă fizionomie și topografică, și morală. În Covaci se opreau trăsuri boierești, în dreptul unei cârciumioare sărăcăcioase: „La Rogojină“. Era „restaurantul“ celebrului Iordache.
Fiu de țăran din comuna Ciochina, jud. Ialomița, Iordache era ciracul lui unchiu-său, Constantin Ionescu, cu care se întovărășise. Mititeii, „la renumiții mititei“, și patricienii inventați de ei au produs cât nu produc multe invențiuni grandioase în ziua de azi. Invențiunea se adresa stomacului, care e mai accesibil ca mintea și… mistuie mai bine ideile nou care–l privesc!
Azi țara întreagă a adoptat invențiunea, tot la Iordache însă au rămas adevărații mititei „renumiți“! Ca orice restaurator celebru, și Iordache era în legătură cu politica și literatura, cu cea veselă în special. Cântărețul lui Iordache era faimosul și popularul satiric Nae Orășanu. Din colaborația lui cu Iordache au ieșit poreclele hazlii ale comandelor restaurantului „La Rogojina“.
Numai ce auzeai glasul lui Iordache: …Cinci junimiști și doi diplomați, serviți la hipocrit! Două idei, două procese verbale, o republicană și două pricini! Ceva torpile!
Ați înțeles? Nu tocmai, desigur. E nevoie să vă deschid nițel dicționarul acestui argou al lui Iordache și Orășanui. Mititeii fuseseră botezați „junimiști“, fiindcă erau cam mici junimiștii pe vremuri și-i mistuiau liberalii! Patricienii, mai solizi și mai gravi, fuseseră porecliți „diplomați“. „Hipocrit“ i se zicea talerului de lemn, fiindcă e cu două fețe! Țuicii i s-a zis „idee“, fiindcă, țuiculind, le cam veneau idei oamenilor.
Ocalei de vin i se zicea „proces-verbal“, fiindcă bând o oca de vin putea să devină lucrurile cu…. „proces-verbal“ la secție! La o jumătate de oca se zicea „o republicană“, fiindcă era o măsură cam pentru calici, care sunt totdeauna nemulțumiții societății, revoluționarii cărora li se zicea „republicani“!
O litră de vin se chema „o pricină“, fiindcă, deh, când n-aveai cu ce bea a doua, căutai… pricină! Ardeilor li se zicea „torpile“, fiindcă erau iuți ca… torpilele!
Ciracii lui Iordache
Cu fota dinainte, Iordache servea el singur „renumiții junimiști“ și „procesele-verbale“! Încetul cu încetul se înconjură de o serie de băieți cărora știa să le inspire dorul de muncă și virtutea de a economisi. Era un stăpân model și de aceea a și scos ciraci-model, ca Tache Rixsescu, Gheorghe Iliescu de la Capu Podului, Enescu și Ionică Andreescu, Niță Ionescu de lângă depozitul tramvaielor din str. Teilor, Ștefan Niculescu, Mișu Filipescu, de la care am și luat aceste date.
Alăturea de restaurant, Iordache cultiva cârciuma și mai ales pivnița, pe care n-o lăsa pe mâna oricuî. Căci… mâncarea era fudulie, băuturica era temeiul. Curând-curând cele mai strașnice vinuri erau ale lui Iordache, și încetul cu încetul se făcu proprietar de vii la Drăgășani, unde a instalat pivnița-model, iar în București, afară de pivnițele din Covaci a făcut, ca depou central, o pivniță-model, pivnița Laptev, la extremitatea Casei Rahovei.
Cine a trecut pe la el și i-a fost drag, vrednic a învățat cum trebuie umblat cu vinurile.
La expoziția din Paris
Acoperit de renume în țară, trebuia să-l consacre și străinătatea și în special capitala Iumii, Parisul. În 1889, guvernul român îi făcu propunerea să meargă la Paris și în pavilionul românesc să arate francezilor și celor veniți de pe întreaga suprafață a globului ce înseamnă bucătărie și pivniță românească.
Se cunoștea energia de inițiativă a lui Iordache și alegerea n-a dat greș. Iordache a plecat la Paris, cu mașinăriile sale pentru tocătură, cu vinurile după el, dar și-a luat și lăutarii, fiindcă avea să le arate că românul nu face masă fără lăutari. De succes… ce să mai vorbim! Parisul nu mai mânca decât „des mititeis“ și sarmale și nu mai asculta decât „les lautaris“!
Rothschilzii, Vanderbilzii și toți nababii nu mai mâncau decât la pavilionul românesc și lăutarii romnni se încetățeniră în Franța!
Firea lui Iordache – Spălătoria
Restaurantul „La Rogojina“ se transformase, bineînțeles, dar pe același loc, într-o clădire cu o sală vastă de marmură, unde în ultimul timp ziariștii inauguraseră dejunurile lunare în comun. Mai târziu adăugase o splendidă terasă de vară și o admirabilă sala de cristal. Starostele restauratorilor români devenise un om de un gust artistic rafinat și făcuse din restaurantul său un local ce ar fi făcut cinste și Parisului.
Firea lui muncitoare l-a dus din succes în succes. Apoi avea acea veselie, vorbă de duh și cinste care disting pe negustorul de elită și fac din vizitator clienți statornici ai casei. Viciile nu se lipeau de Iordache Ionescu.
O dovadă mai mult de energia firii sale a fost și înființarea primei spălătorii în București, str. Isvor, azi închiriată firmei Schmidt. Trebuința de a avea mereu fețe de mese, șervete curate, spălate, l-a condus probabil la ideea înființării unei spălătorii.
Familia și urmașii
O viață de om a muncit fără a ști ce-i oboseală și acum, la vârsta de 59 de ani, continua a se ocupa de afaceri, deși avea un puternic sprijin și vrednic urmaș în vărul său, Elefterie Ionescu, azi consilier comunal.
Capitala l-a apreciat mult pe Iordache Ionescu și l-a ales în mai multe rânduri membru al Camerei de comerț, membru în diferite societăți, etc. Toate expozițiunile străine și din țară l-au medaliat și a fost și decorat.
Din prima însurătoare cu o femeie foarte muncitoare nu i-a rămas decât un băiat care urmează liceul la Brașov, din a doua căsătorie, cu o fată dintr-o familie germană, rămân doi băieți și o fetiță, între 6 și 8 ani. Marfa ce rămâne în prăvălia sa poate fi evaluată la peste 400.000 de lei.
Imobilul său din str. Covaci și alte proprietăți destinate serviciului birtului prețuiesc la un milion, dacă nu mai bine; apoi mai sunt viile de la Drăgășani și o vilă la Sinaia.
Iordache lasă testament în regulă și tovărășia cu vărul său, Elefterie, asigură și viitorul acestei vechi case de încredere! Piața pierde un negustor de frunte, țara pe acela care nu i-a procurat toată viața sa decât plăceri și momente vesele.
Fie-i țărâna ușoară, căci amintirea nu-i va pieri!”
*** Emil D. Fagure, Adevărul, 8 februarie 1903