Numeroase au fost, în Constantinopole, palatele care au păstrat urme ale istoriei noastre. Printre ele s-au aflat Fortăreața Edicule (cu cele şapte turnuri), unde au fost uciși Constantin Brâncoveanu și fiii săi, vechea casă a Cantacuzinilor, Palatul Ipsilanti din Tarabya, care a găzduit mai târziu reşedinţa de vară a Ambasadei Franței, sau Vlah Serai și Bogdan Serai, palatele gospodarilor Munteniei și, respectiv, ai Moldovei.
Vom descoperi astăzi povestea fascinantă a celui din urmă. Bogdan Serai era locul unde domnitorii locuiau ori de câte ori mergeau în capitala Imperiului Otoman, a devenit reședința tuturor solilor domneşti şi mai târziu a beizadelelor, care erau ținute de sultani drept garanți pentru devotamentul părinților față de Poartă. Dimitrie Cantemir scria în “Istoria Imperiului Otoman. Creșterea și scăderea lui” (traducere de Ios. Hodosiu, 1876 – 1878): „Logofătul Tăutu a edificat în Constantinopole un palat care până în ziua de astăzi se numește Bogdan Serai, adică Palatul Moldaviei, în care este și o biserică dedicată Sfântului Nicolae”.
Clădirea se afla în Cartierul Fanar, în mahalaua Kitab – Xamîn, pe unul din dealurile stâncoase ale Constantinopolului, în apropiere de Cornul de Aur, la 20 de minute de mers pe jos de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol.
Un studiu publicat în anul 1905 de Maria Bengescu (o femeie de o strălucitoare inteligență, pasionată de artă și istorie, al cărui nume este astăzi necunoscut publicului românesc) arăta: „Acest palat, acum dispărut, era situat în valea ce se întinde între al cincilea şi al şaselea deal al orașului, dar din el nu au mai rămas în zilele noastre decât ruinele unei bisericuţe cu o navă unică, a cărei absidă poligonală încântă privirea artistului prin eleganţa dimensiunilor sale bine potrivite”.
Cu 28 de ani înainte, Bogdan Serai-ul mai păstra câteva picturi zugrăvite în frescă. Arheologul grec Alexandros Paspatis, care le-a descris în anul 1877, deplângea, cu următoarele cuvinte, starea de dărăpănare în care se afla clădirea:
Mare păcat, scria cercetătorul, că ctitorii (fundatorii) acestei biserici, moldovenii, au fost atât de nepăsători faţă cu această casă de rugăciune şi nu s-au îngrijit mai mult de ea, lăsând-o să ajungă a fi un depozit de gunoaie…
Maria Bengescu observa și ea cu tristețe: „De la 1877 încoace, câte stricăciuni au mai atins acest monument! Frescele au dispărut cu totul; pietrele singure ar şti să ne povestească despre o istorie care a fost a noastră; pietrele singure ar putea cineva să le întrebe despre trecutul lor, în umbra grădinii cu pomi roditori care a acoperit în iarba-i deasă gunoaiele de care vorbeşte Paspatis în faţa unei privelişti din cele mai frumoase din lume.
Acolo domneşte o singurătate absolută, un bivolar cu bivolii săi sunt singurii oaspeţi ai acelei biserici pe lespezile căreia domnitorii moldoveni s-au închinat şi poate adeseori au pregătit destinele ţării lor. La ce epocă fost-a clădit acest edificiu? Care fost-a gândul ce i-a dat naştere? Care este arta care l-a înfiinţat?
Aici ne izbim, la Paspati, de o contrazicere stranie, observa autoarea. După ce atribuie moldovenilor întemeierea acestei biserici, emite părerea că ea ar fi singura rămăşiţă (şi pentru aceasta foarte preţioasă) din acele paraclisuri care sunt adesea
menţionate în descrierea vechilor locuinţe ale patricianilor bizantini.
Ruina care ne preocupă ce este ea în realitate? Un supravieţuitor, unic în felul lui, al unei clădiri din vechiul Bizanţ grecesc sau un martor mai recent al concesiunilor acordate de Poarta Otomană Moldovei supuse şi a dreptului acesteia din urmă de a-şi face o biserică pe locul hărăzit ei de sultan?
Putem să explicăm aceste păreri contradictorii ale lui Paspatis împăcându-le prin presupunerea următoare: Domnitorul moldovean care a încheiat tratatul de supunere a putut foarte lesne clădi o capelă, un paraclis nou, pe locul unei alte bisericuţe mai vechi, care se află desigur în casele despre care a vorbit pe larg capelanul ambasadei împărăteşti germane, Stephan Gerlach.
În jurnalul pe care l-a ţinut în cursul unei lungi şederi în Constantinopole, din 1572 până în 1578, Gerlach vorbeşte despre “nişte case, aparţinând unui grec bogat, numit Raoul; acest patrician pribegit în Rusia muri acolo, iar fiul şi moştenitorul lui vându casele părinteşti lui Mihail Cantacuzino, poreclit Şeitanoglu, care, la rândul lui, le dărui domnitorului Moldovei, pentru a-i servi de reşedinţă lui şi agenţilor săi, aceasta cam pe la anul 1512, data probabilă a încheierii tratatului de supunere între Moldova şi Imperiul Otoman”.
27 de ani mai târziu, Marcel Romanescu le oferă cititorilor, în revista Boabe de grâu, mai multe detalii despre fascinantele ruine:
„Câţi dintre vizitatorii români şi-au ostenit paşii prin cartierul Balatului, spre locul stâncos numit Kesme Kaya, spre a vedea vechiul conac al Moldovei, Bogdan Serai, unde beizadelele petreceau ca ostatici, dimpreună cu capuchehaialele ce mărturiseau cu capul lor pentru credinţa Domnilor faţă de Poartă? Luând-o pe strada Salmatomruk şi cotind la dreapta pe uliţa Dragoman, dacă treci de Kefeli Giami, dai ceva mai departe, pe stânga, de grădina ce cuprinde frumoasele ruine.
Locul larg, fără case împrejur, treptele teraselor din pietre vechi şi adesea cioburi de marmoră, câte o lespede prin bălării, dar mai ales priveliştea fără pereche asupra cetăţii şi a Cornului de Aur până la Eyub, toate amintesc o reşedinţă domnească.
Palatul domnesc, clădit probabil din lemn, ca toate locuinţele vremii, afară de zidurile temeliei, a fost mistuit de focul ce a devastat cartierul la 25 iunie 1784. La un veac și jumătate depărtare, locurile au fost schimbate în grădini de zarzavat, iar paraclisul bizantin, ale cărui ziduri se mai văd, a fost profanat. Paraclisul acesta, asupra căruia dl. G. Balş a atras cel dintâi atenţia publicului românesc, era la capătul dinspre Nord-Vest al reşedinţei domneşti şi forma parte integrantă din clădirea ei.
În 1912, când arheologul AIexander van Millingen cerceta locurile şi îşi tipărea lucrarea „Bisericile bizantine din Constantinopol”, a putut să mai observe sus de tot, pe partea exterioară a zidului sud-estic al paraclisului, scobitura bârnei ce susţinea podeaua catului superior al conacului, iar mai jos, în acelaşi zid, o intrare comunicând cu reşedinţa domnească la înălţime egală. Mare parte din substructura palatului era încă vizibilă şi van Millingen admitea că această casă sau o parte din ea va fi fost o străveche locuinţă bizantină.
Profesorul Alexander van Millingen nu şi-a putut stăpâni indignarea că paraclisul fusese transformat într-un grajd de vite. Pe atunci erau încă două etaje şi cercetătorul a făcut studii asupra bolţilor, minunându-se de sfinţii zugrăviţi în tempera. Astăzi etajul superior a dispărut cu desăvârşire, iar cel de jos, în cărămidă goală, abia se mai ţine. (…)
Într-un cuvânt, din clădirea care între 1516 şi 1714 a slujit ca reşedinţă a trimişilor domnilor moldoveni şi, de la Petru Rareş înainte, beizadelelor, n-a mai rămas decât partea cea mai veche, mai bine construită, care, după ce slujise drept criptă bizantină, ajunsese paraclis moldovenesc. Planurile ridicate de van Millingen ar îngădui cu uşurință reclădirea acelei capele istorice, într-un oraş unde colonia română se mulţumeşte să asculte azi slujba grecească”.
*** Marcel Romanescu, „Monumentele românești la Stambul”, Boabe de grâu, iunie 1932
În lucrarea sa de doctorat publicată în 1942, istoricul Aurel H. Golimaș îl creditează pe Ștefan cel Mare cu ridicarea Bogdan Serai-ului:
„Noi credem că neînfricatul Ştefan vodă cel Mare, după înţelegerea lui cu Baiazid al II-lea şi după trimiterea ca ostatec la Poartă în 1498 a lui Alexandru (Sandru), se va fi gândit să caute un edificiu important, o clădire demnă de gloria lui, pe care la nevoie s-o restaureze dacă era pe temelii vechi, spre a deveni astfel un monument de artă în stilul constructorului sucevean, în capitala Ismailitenilor. (…)
Voievodul despre care avem informaţii că a gospodărit, îngrijit, amenajat, Bogdan-Seraiul a fost Petru Vodă Rareş, locuind în el în 1541, când s-a dus la Poartă ca să se desvinovăţească şi să obţină tronul în schimbul haraciului mărit. Petru Şchiopu, acea „matcă fără ac“ a lui Grigore Ureche, a reparat Bogdan-Serai-ul şi a permis chiar Ecumenicului din Constantinopol să locuiască şi el acolo, ceea ce denotă că era o clădire spaţioasă. Duiosul Barnovschi Vodă, în 1633, ducându-se în „peştera leului” ca să-şi recapete domnia pierdută, însoţit de o impunătoare suită, care a indispus pe sultan, a locuit tot în Bogdan-Serai. Movileanul Miron vodă, fiind decapitat, Bogdan-Serai-ul a fost jefuit de tefterdar, ceea ce înseamnă că această casă moldovenească nu era sustrasă legilor teritoriale. Dintr-un raport al Vicebailului Veneţian către Doge, aflăm că şi Moise Movilă a fost locatar al acestei reşedinţe, în 1633. Tot aici, în casa moldovenească, îl găsim cartiruit în ianuarie 1633 și pe Matei Basarab, care probabil voia să evite întâlnirea cu cercurile Munteniei, care-i erau potrivnice la această dată.
Suedezul Conrad Iacob Hiltebrand, în trecerea lui prin Constantinopol în 1657, povesteşte că agenţii Moldovei nu mai locuiau în vechiul Bogdan Serai, deoarece clădirea fusese pusă la dispoziţia agentului suedez Paul Strasburg încă din 1634. Această evacuare din Bogdan-Serai trebuie pusă în legătură cu tragicul sfârşit al lui Barnovschi Vodă, acuzat de hainie, înaltă trădare (…)
Bogdan Serai-ul, în vremea lui Constantin Cantemir, a trecut din nou în posesia Moldovei. Antioh Cantemir, fiul răzeşului din Fălciu, a stat acolo ca ostatec „tot cu cheltuiala ţării“ timp de trei ani, iar Dimitrie Cantemir a însemnat în a sa „Historia incrementorum atque decrementorum Aulae othomanicae” că această clădire se numea tot Bogdan-Serai în perioada în care el se afla în capitala Imperiului Otoman…”
În epoca fanarioţilor, sediul capuchehăilor a fost lăsat în părăsire, probabil pentru că Înalta Poartă era ceva mai indulgentă și nu mai cerea domnilor să își trimită fiii ca zălog pentru respectarea promisiunilor sau pentru că mai toţi agenţii permanenţi se recrutau dintre localnici şi aceştia aveau casele lor în Constantinopole.
În 1774, stolnicul Dumitrache, şeful delegaţiei moldovene şi muntene, ducându-se la Poartă, nu a locuit în Bogdan-Serai, ci în „Stavro-Domu“, la
azdă, şi apoi 15 zile „la Diplo-Fanar“, deoarece niciunul dintre palatele oficiale româneşti nu mai puteau fi locuibile.
Casa domnitorilor moldoveni, care fusese abandonată multă vreme şi rămăsese nepăzită, a ars în ziua de 25 iunie 1784, din cauza unui incendiu ce s-a întins de la locuinţele vecine şi ulterior nu s-a mai rezidit. În 1799, Bogdan Serai-ul a fost vândut unui anume Ahmed Aga pentru suma de 6000 de lei de către administrația vacufurilor, iar grădina a fost parcelată și astfel s-a spulberat orice încercare de restaurare a vechii reședințe.
Așa cum am aflat din articolul lui Marcel Romanescu, în anii ‘30 etajul a fost demolat. Parterul a fost acoperit cu materiale improvizate, rămășițele Bogdan Serai-ul fiind o vreme folosite ca locuință temporară pentru oamenii fără adăpost sau magazie în care vecinii își depozitau vechiturile.
Ulterior aici s-a aflat un magazin de anvelope, iar astăzi, pentru că administrația locală a curățat zona și a decis să creeze mai multe spații verzi, ruinele legendare au fost integrate în parcul Draman, construit în 2022 pentru copiii din cartier.
Galerie foto - Ruinele Bogdan Serai (sursa: fatih.bel.tr)
Am cerut, pentru documentarea acestui articol, informații Primăriei din Fatih și am obținut imagini din timpul lucrărilor de amenajare a parcului, reușind să identificăm cu precizie locul. Din fericire, vestigiile sunt protejate de un gard metalic și există și o mențiune despre povestea fascinantă a zidurilor care au găzduit, cu 500 de ani în urmă, domnitorii Moldovei în capitala Imperiului Otoman.
Surse:
Maria Bengescu, Bogdan-Serai. Ruinele unei biserici Moldoveneşti în Constantinopole, Literatură și artă română, 1905
Marcel Romanescu, „Monumentele românești la Stambul”, Boabe de grâu, iunie 1932
Aurel H. Golimaș, Despre Capuchehăile Moldovei şi Poruncile Porţii către Moldova până la 1829, teză de doctorat, Iași, 1943
Primăria districtului Fatih, Istanbul – https://www.fatih.bel.tr
