Destinul lui Nicolae Grigorescu. Cele doua mari iubiri ale pictorului

Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru din Dâmbovița, fiind cel de-al șaselea din cei șapte copii ai familiei, dar există date documentare pentru doar patru dintre ei: Nicolae, care a devenit pictor, Gheorghe, zugrav de biserici, Elena, croitoreasă și Maria, care s-a măritat în anul 1844, la doar 13 ani, și a murit destul de tânără. Tatăl a fost, după unii biografi, notar în satul Pitaru și apoi îngrijitor al conacului boieresc al lui Filip Lenș, unde familia Grigorescu locuia.

În 1843, când Ion Grigorescu a murit, soția sa, Ruxandra, împreună cu copiii, s-au mutat la București, în grădina lui Filip Lenș din Clopotari, apoi la o rudă, Popa Volbură din mahalaua Cărămidarilor.

Fratele cel mare, Gheorghe, și-a făcut ucenicia în atelierul lui Anton Chladek, pentru a deveni zugrav de biserici, iar Nicolae (Nicu) a intrat ca ucenic în același atelier. Avea vârsta de 10 ani la acel moment, dar se pare că înainte fusese ajutor pe la mai mulți meșteri zugravi, la Gheorghe Puiu din Olari, apoi la fratele acestuia, Dragomir, și după aceea la Naie Pantelimonescu, care era un pictor de biserici renumit în epocă.

După doi ani, tânărul a părăsit atelierul lui Anton Chladek și a început să lucreze acasă iconițe pe care le vindea apoi pe la târguri. Lucrările sale de la biserica din Băicoi, realizate în anul 1853, sunt considerate cele mai vechi opere semnate ale artistului.

Au urmat icoanele de la Mănăstirea Căldărușani și icoana Sfântului Spiridon, comandată de corporația băcăuanilor, conform cercetărilor criticului George Oprescu. În ziua de 5 ianuarie 1856, Grigorescu s-a adresat domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei cu rugămintea de a-i oferi sprijin pentru a face studii în străinătate. Petiția sa, așa numita jalbă, a fost însoțită de o pictură intitulată “Mihai scăpând stindardul”.

Din solicitarea pe care a semnat-o nu se înțelegea însă foarte clar ce anume dorea de la domnitor, iar acesta a bănuit că tânărul voia să urmeze o școală secundară în domeniu, așa că a trimis tabloul la Eforia Școalelor și a precizat că petentul trebuie ajutat să învețe o limbă străină și să-și completeze „învățăturile regulate ale picturii” și de-abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate.

Eforia a transmis în data de 24 ianuarie 1856 o adresă la Colegiul Sfântul Sava profesorilor Antonin Roques, Constantin Lecca și Limburg, prin care le cerea să se conformeze dispozițiilor domnitorului și să-l primească pe tânăr la cursuri.

Fiind ocupat cu lucrările de la Căldărușani și mai apoi cu cele de la Zamfira, se pare că Grigorescu nu ar fi urmat totuși orele de la Sfântul Sava. Pe 7 septembrie 1856, i-a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin zonă, o nouă petiție mult mai clară. Rezultatul a fost același, o apostilă adresată Eforiei Școalelor, așa că artistul a continuat să picteze la Zamfira, de unde primea 500 de galbeni, aproape dublu față de indemnizația anuală a unui bursier.

În iulie 1857, Eforia Școalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui pictor care urma să facă un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secție de grafică. La terminarea studiilor, concurentul trebuia să revină la București, pentru a deveni profesor de desen la gimnaziul capitalei.

Concursul a devenit public în ziua de 7 septembrie 1857 și urma să se desfășoare în perioada 25 – 30 septembrie. Nicolae Grigorescu s-a înscris și a participat la examen, avându-l contracandidat pe Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare și elev particular al pictorului Gheorghe Tattarescu. Cum condițiile erau special create pentru ca acesta din urmă să obțină primul loc, Stăncescu a câștigat bursa pentru Italia, probabil și din cauza faptului că Grigorescu nu era încă pictor de șevalet, aceasta fiind o condiție esențială a competiției. În acel moment a înțeles că nu va ajunge niciodată la studii în străinătate ca bursier al statului român.

Întâmplarea a făcut să-l întâlnească în acea perioadă pe călugărul Isaia Piersiceanu, iar stăreția Mănăstirii Agapia i-a transmis propunerea de a zugrăvi biserica. Pe când pictorul lucra la Agapia, unul dintre vizitatorii mănăstirii a fost Mihail Kogălniceanu care, văzându-i lucrările, a hotărât să-i ofere o bursă în străinătate fără să se mai organizeze vreun concurs sau să i se pretindă vreo diplomă de studii secundare.

Tânărul a primit o adresă publicată în Monitorul Oficial, prin care i se aduceau elogii pentru opera de la Agapia, felicitări pentru școala de pictură pe care o înființase pentru călugărițele mănăstirii și posibilitatea de a cere o subvenție anuală pentru a urma cursuri la Paris. Datorită intervenției lui Mihail Kogălniceanu, cuantumul bursei era de 260 de galbeni, suma fiind prevăzută în bugetul Moldovei pentru anul 1862, astfel că, în toamna lui 1861, Nicolae Grigorescu a plecat spre Paris, îmbarcându-se pe un vapor în portul Galați spre a ajunge inițial la Viena.

În acel moment nu a ridicat însă nicio sumă aferentă bursei ce-i fusese acordată de stat, dar i s-a oferit un avans din fondul economiilor și un pașaport gratuit. De la Viena, pictorul a plecat la Paris, unde s-a cazat la un hotel din Piața Corneille, apoi în Cartierul Latin.

Informațiile despre studiile pe care Nicolae Grigorescu le-a făcut în Franța sunt puține și pline de incertitudini. După unii biografi, a lucrat câteva luni în atelierul pictorului Sébastien Cornu, soțul celebrei scriitoare Hortense Cornu, prietenă a lui Napoleon al III-lea, iar după alții, în atelierul lui Charles Gleyre. Părerile au fost împărțite și vis-a-vis de studiile pe care le-ar fi făcut la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris.

În catalogul expoziției Salonului Oficial din anul 1868, Grigorescu apărea ca fiind elev al lui Sébastien Cornu, iar în această perioadă a realizat o serie de copii după vechii maeștri ai picturii, fapt dovedit de numeroasele sale vizite la Muzeul Luvru, apoi a avut un stagiu la Barbizon, unde a dus probabil o viață boemă. Nicolae Grigorescu a făcut în această perioadă trei drumuri spre România, întorcându-se acasă în anii 1864, 1867 și 1869.

Situația lui financiară nu se îmbunătățise, cu toate că i se aprobase o suplimentare a bursei, iar în 11 august 1866, pictorul nu primise cei 550 de franci care i se promiseseră, așa cum rezultă dintr-o scrisoare pe care a trimis-o Ministerului educației. Cum perioada de pregătire se apropia de final, în anul 1866, într-o altă scrisoare adresată ministerului, Grigorescu și-a exprimat dorința pentru prelungirea studiilor în Franța. Răspunsul autorităților a fost negativ.

Ajuns la București, Grigorescu a făcut noi demersuri pentru continuarea bursei și, ca urmare, ministerul i-a prelungit stagiul, dar nu pentru studii la Paris, ci în Italia, prelungirea fiind însă condiționată de trimiterea în țară a unor copii după marii maeștri. În septembrie 1867 pictorul era încă în România, pentru că nu primise banii pentru deplasarea în Italia. În scurt timp a plecat în Franța, la Marlotte, nu departe de Barbizon. În primăvara anului 1869 perioada de prelungire a expirat și formarea sa profesională era considerată practic încheiată.

În anii 1873-1874 a făcut călătorii în Italia, la Roma, Napoli, Pompei, în Grecia și la Viena, iar în 1877 a fost chemat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, în timpul Războiului Ruso-Turc. Din 1879 până în 1890, Grigorescu a lucrat la Paris, în Bretania și la Vitré. Revenit în țară, a deschis mai multe expoziții personale la Ateneul Român (între anii 1891 și 1904), din 1890 s-a stabilit la Câmpina, iar în 1899 a fost numit membru de onoare al Academiei Române.

Una dintre cele mai mari iubiri ale pictorului din perioada sa de tinerețe a fost soprana Carlotta Leria, pe care o cunoscuse pe timpul studiilor la Școala de la Barbizon. Ea este figura feminină care apare în tablourile “Interior de atelier”, “În grădină”, “Pe malul mării” și “La mare”, a fost cumnata istoricului V.A. Urechia, făcuse studii de canto la Paris și a devenit mai târziu profesoară de muzică.

În ultimii ani ai vieții, Nicolae Grigorescu a trăit împreună cu Maria Dáncs (Dancu sau Danciu), model al picturilor sale târzii, născută în familia lui Dáncs Gábor și Ördög Zsuzsánna din Chiuruș, Covasna. Cuplul a avut un fiu, numit Gheorghe.

Conform unor informații ale contemporanilor, pictorul s-ar fi căsătorit cu Maria în ultima zi a vieții sale. Criticul George Oprescu a menționat faptul că Grigorescu a vrut să legitimizeze relația cu femeia și l-a citat pe doctorul Constantin Istrati ca fiind cel care a susținut că mariajul s-ar fi realizat pe 21 iulie 1907. Datele au fost însă contrazise de scriitorul Nicolae Petrașcu, care a precizat că evenimentul ar fi fost amânat pentru a doua zi, când a fost, însă, prea târziu. Oprescu a susținut apoi ipoteza lui Petrașcu, aducând în susținerea spuselor sale textul testamentului întocmit de Nicolae Grigorescu.

Petrașcu povestea: „C-o zi înainte de a se pierde, Grigorescu trimise să cheme la el pe doctorul Istrati de acasă și să-l roage cu glas aproape stins: «Să-l cunune cu femeia cu care trăia de 18 ani». Doctorul Istrati i-a promis, dar mai întâi să se facă bine. Grigorescu însă a doua zi, la 21 iulie 1907, și-a închis ochii. Întins în atelier într-un sicriu modest, stătea nepăsător acum, în mijlocul tablourilor sale de pe pereți. Până să vie preotul, am vrut să văd camerele în care trăise el. În ușa celei din urmă, am găsit pe mama copilului lui, îmbrăcată în negru, stând tristă… O întrebai de ultimele momente ale lui Grigorescu și ea îmi răspunse câteva cuvinte cu buzele tremurând. Brună, cu trăsăturile regulate, cu părul castaniu închis, adus puțin pe frunte, cu ochii negri, cu mâinile mici, îmi aminti de unele din figurile lui din tablouri și îndeosebi de țărăncuța din Primăvara”.