HomeVizionariiPictori și sculptoriNicolae Grigorescu în amintirea duioasă a celor care l-au cunoscut

Nicolae Grigorescu în amintirea duioasă a celor care l-au cunoscut

Nicolae Grigorescu
DS TW

N. PETRAȘCU
L-am cunoscut pe Nicolae Grigorescu încă de pe vremea când eram elev la Belle-Arte. Colegul meu, Strâmbulescu, îl ajuta să-şi verniseze tablourile şi eu îl însoţeam din când în când. Grigorescu mă simpatiza, îi arătam lucrările mele şi întotdeauna îmi făcea o critică foarte sinceră şi obiectivă. Nicolae Grigorescu m-a recomandat lui Spiru Haret, care pe atunci era ministru al instrucţiunii publice, şi astfel am obţinut o bursă de studii în străinătate. Am plecat la Munchen şi apoi la Paris, dar mă întorceam vara acasă şi mă duceam la mănăstirea Agapia, unde venea şi Grigorescu împreună cu Vlahuţă, care avea acolo o soră maică.

Grigorescu îmi cerea întotdeauna să-i arăt ce am lucrat şi îmi dădea sfaturi folositoare. Îmi amintesc că în vara aceea, la Agapia, i-a plăcut mai ales un tablou al meu intitulat «După ploaie la Agapia», pe care l-a cumpărat apoi Delavrancea pentru Primăria Carptalei. Grigorescu i-a vorbit şi lui Vlahuţă despre mine şi am observat că, după aceea, poetul mă preţuia mai mult.

carturesti.ro

În ultima parte a vieţii sale, Grigorescu a trăit retras la Câmpina. Acolo, în singurătatea atât de iubită de el, vorbea cu însufleţire de farmecul naturii. Când ştia că-i eşti prieten, Grigorescu dădea sfaturi multe şi bune…
– Când ai acoperit pânza complet, spunea Grigorescu, şi simți că eşti mulţumit, las-o, n-o mai relua, că o strici. Câte tablouri n-am stricat eu în viaţa mea voind să le fac mai bune…
sau
– Ieșeam să mă plimb şi vedeam o privelişte încântătoare, mă uitam la ceas ca la aceeași oră să revin a doua zi. Veneam cu tot ce-mi trebuia, dar nu mai era ce văzusem ieri sau nu mai eram eu cel de ieri. Deci, iubitul meu, nu lăsa lucrul de azi pe mâine…

Dotat cu o inteligentă vie, cu o sensibilitate delicată, cu mult gust şi rafinament în alegerea subiectelor, cu un simţ profund al valorilor, pictor şi poet în puterea cuvântului, opera răsfrânge personalitatea unui talent real şi Nicolae Grigorescu va fi întotdeauna considerat ca unul din cei mai de seamă maeştrii ai picturii române. Căci Grigorescu a fost un fel de om-minune care, prin marele său talent, a dat mişcării artistice şi picturii româneşti prestigiul necesar.

Nicolae Grigorescu

KIMON LOGHI
L-am cunoscut pe N. Grigorescu pe vremea când eram la şcoala de Belle-Arte. Era cam prin anul 1890-1891. Având nevoie de cineva care să-l ajute, a venit pe la şcoală, şi nu ştiu cum s-a făcut că a ales doi elevi, pe colegul Strâmbu şi pe mine. Ne-a chemat la el acasă. Stătea pe atunci deasupra unei cârciumi care se găsea în colţul pe care-l făcea strada Batiştei cu strada Gogu Cantacuzino.

Ne-a chemat ca să dăm vernil tablourilor lui, deoarece se pregătea pentru o expoziţie. Ne-am dus timizi, dar cu multă admiraţie pentru celebrul maestru şi am început să admirăm tablourile care erau pe pereţi, pe scaune sau chiar pe jos. Am rămas surprinşi de două lighiane cu albuş de ou, în care a pus puțin zahăr pisat şi ne-a arătat cum să batem albuşul cu o lingură de lemn ca să facă spumă ca aceea pentru prăjituri. Miraţi, l-am întrebat ce este acest amestec şi la ce se întrebuinţează. Maestrul ne-a răspuns că este vernil. A luat un penel, l-a muiat în spuma aceea şi a început să dea peste tablouri.

fashiondays.ro

Văzând însă că noi tot nu eram dumiriţi, ne-a spus:
– Măi băieţi, vernisarea cu albuş de ou are avantajul că deschide tabloul, îl unifică şi-l face să păstreze câtva timp culoarea. Când vernilul s-a învechit, îl speli şi dai din nou cu vernil proaspăt…

Eu şi astăzi întrebuinţez metoda maestrului nostru pentru tablourile deschise. Câtva timp mai târziu, eu am plecat în Germania, la München, pentru a-mi completa studiile şi mai târziu a venit şi Strâmbu. După vreo doi ani de zile, ne-am pomenit la München cu Grigorescu. A venit să ne caute la Academie şi ne-a poftit să luăm dejunul împreună. Era plin de sfaturi şi de grijă pentru noi, cei tineri. Ne-a spus că a venit la München pentru o zi numai, fiind în trecere spre Paris, unde pleca să cumpere pensule şi culori. Este un amănunt care mi-a rămas, deoarece m-a impresionat faptul că cineva pleacă de la Bucureşti până la Paris numai ca să-şi cumpere pensule şi culori.

Când ne-am întors în tară, după ce-am terminat studiile, îl întâlneam foarte des pe Grigorescu în casa lui Alexandru Vlahuţă. La una din expoziţiile lui Grigorescu organizate de Vlahuţă la Ateneu, am cumpărat un tablou cu suma de… 150 lei. Mai târziu, am plecat în străinătate, unde mă găseam şi când a murit… Eu îl consider pe Nicolae Grigorescu cel mai mare şi autentic artist al României.

GR. TRANCU-IAȘI

Sunt câteva decenii de când la Iaşi trăia maica Elisabeta Boldur Costache, care a fost prietenă cu Grigorescu din vremea în care marele artist a pictat Mănăstirea Agapia. Maica Elisabeta locuia vis-a-vis de Mitropolie, într-o căsuţă la întretăierea străzii Ştefan cel Mare cu actuala stradă Mârzescu. Eram copil mic şi mergeam pe la Maica Elisabeta, «Măicuţa» ,cum îi spuneam noi. Acolo era portretul lui Grigorescu, făcut de el. Acest portret se găseşte astăzi la Galaţi, la familia Macri, care se înrudea cu Maica Elisabeta şi căreia i-au revenit moşiile din Tutova şi Fălciu, proprietăţile Maicii Elisabeta Boldur Costache.
Mi-aduc aminte că Grigorescu a trecut prin Iaşi şi a venit în vizită la vechea sa prietenă al cărei chip în tinereţe îl pictase pe zidurile Mănăstirii Agapia. L-am văzut în momentul când a venit la măicuţa, s-a urcat pe scări şi s-a întâlnit cu ea. Aşa l-am cunoscut pe Grigorescu.

Nicolae Grigorescu

FR. STORCK
L-am cunoscut pe Nicolae Grigorescu la München, acum vreo 40 de ani, când eram student. În trecere spre Paris, Grigorescu s-a oprit la München ca să vadă noul tablou «Paradisul pierdut» pe care F. von Stuck îl expusese într-o galerie publică. Grigorescu a găsit că nudurile din acel tablou seamănă cu cele pictate de Rubens, și comentariul său a fost o adevarată lecţie de pictură. L-am văzut apoi pe N. Grigorescu în ţară, la expoziţiile pe care le-a deschis la Ateneu. Grigorescu era un om foarte discret, foarte tăcut şi timid chiar. Niciodată nu se ocupa el singur cu vânzarea tablourilor sale. Era ca un musafir în propriile sale expoziţii. Avea o mândrie a artistului conştient de valoarea sa şi simţind că e oarecum deplasat între oamenii care îl înconjoară.

Prin anul 1903 sau 1904, societatea de binefacere Tibișoiul a organizat la Teatrul Național un spectacol cu tablouri vivante după operele lui Grigorescu, însărcinându-mă cu aranjrea lor. Eu am făcut decorurile și doamnele si domnișoarele din înalta societate bucureșteană au întruchipat personagiile din tablourile lui Grigorescu. Spectacolul acesta a avut un mare succes, care dovedea cât de preţuit era Grigorescu.

După moartea sa, familia marelui artist mi-a cerut să facă troiţa din piatră de la Câmpulung, care împodobește mormântul lui N. Grigorescu. Am avut întotdeauna o mare admiraţie pentru Nicolae Grigorescu, pe care-1 consider ca cel mai mare colorist din pictura română. Am făcut și o plachetă turnată în bronz cu figura lui Grigorescu, exprimându-mi astfel sentimentul pe care-l aveam pentru cel mai mare și mai autentic artist român.

Nicolae Grigorescu

AL. TZIGARA-SAMURCAȘ

Modest şi tăcut, aproape sfios faţă de necunoscuţi, a trăit numai în lumea visurilor sale, departe de zgomotul şi vanitatea lumească. La Câmpina, unde se retrăsese după întoarcerea din Franţa, era în mediul său preferat. Adeseori cutreiera lumea largă pentru a se reîntoarce însă cu un mai mare dor de ţara sa, pe care o iubea mai presus de toate. Mi-a fost îngăduit să vizitez acum, în urmă, atelierul său de la Câmpina. O simplă casă ţărănească, cu un cerdac de jur împrejur, cu tavan de lemn şi pereţii spoiţi. În jurul său, aceeaşi simplicitate ca şi în sufletul lui. Pe fereastra cea largă a atelierului se văd dealurile înverzite din nenumăratele lui tablouri. Pereţii sunt tapisaţi cu operele lui. Printre foarte multe din epoca din urmă se găsesc însă destule şi din vremurile de adevărată mărire a artistului. În mijlocul unui zid privirea e pironită de un tablou mare, neisprăvit: atelierul pictorului la Paris. E o simfonie de culori cum rar se întâlneşte şi cum nu se poate descrie. Bucata aceasta numai ar ajunge pentru a clasa pe Grigorescu între cei mai coloriști ai zilelor noastre.
Grigorescu a eternizat sub cel mai frumos al ei aspect România veacului nostru. Lui îi revine locul de cinste între fruntaşii neamului românesc. Fie-i recunoştinţa noastră eternă ca şi gloria lui!

Nicolae Grigorescu

ISER

Nu l-am cunoscut personal pe Nicolae Grigorescu, deși, pe când eram elev de liceu, îl vedeam uneori în gara Ploieşti şi, când deschidea vreo expoziţie, mă duceam special la Bucureşti ca s-o văd. În 1906, cu prilejul Expoziţiei din Parcul Carol, «Tinerimea Artistică» şi-a deschis un salon excepţional, la care am expus şi eu. Lui Grigorescu i se rezervase sala cea mai importantă. N-a fot însă mulțumit de felul cum s-au aranjat tablourile şi îmi amintesc că s-a dus în oraş şi şi-a adus alte pânze. În 1907, l-am întâlnit la Sinaia pe Vlahuţă, care mi-a spus că Nicolae Grigorescu a murit. Cum eram şi gazetar pe vremea aceea, am telefonat imediat trista ştire «Adevărului». Nicolae Grigorescu a fost unul din cei mai mari pictori români. Cred că mai târziu se va vorbi de o epocă Grigorescu în istoria picturii române. Influenţa sa a fost extraordinară nu numai asupra anumitor pictori, ci şi asupra întregii noastre vieţi plastice.

Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu a fost de o sinceritate deplină. A pictat ce a avut în el, ceea ce a simţit şi trăit. A fost un premergător pentru că a adus, cel dintâi, o pictură personală, proprie. Astăzi nu putem cunoaşte cu adevărat opera lui Grigorescu, pentru că o bună parte din tablourile sale au rămas la Moscova, iar altă parte e răspândită prin colecţiile particulare. Cred că există şi foarte multe tablouri de Grigorescu necunoscute, uitate prin casele acelora care nici nu ştiu ce opere de artă au. Se impune crearea unui muzeu Grigorescu în care să fie reunite cât mai multe din operele acestui mare artist. Pinacoteca din București, instalată în câteva săli improprii, posedă câteva tablouri de Grigorescu, pe care însă nu le pune în valoare deoarece nu sunt bine expuse. La Cluj, Virgil Cioflec a izbutit să strângă vreo 20 de pânze de Grigorescu. Toate acestea ar trebui reunite într-un muzeu N. Grigorescu, în care publicul să-şi poată face educaţia artistică, iar pictorii mai tineri să poată profita de lecţia acestui mare artist.

Sunt sigur că dacă s-ar face un asemenea muzeu, numeroşi particulari și-ar dona tablourile de Grigorescu pe care le dețin… E trist că nu există nici măcar un catalog complet al artei lui Grigorescu și că s-a făcut atât de puțin până acum pentru cunoașterea adevărată a acestui mare artist, care împreună cu Andreescu înseamnă un drum nou în plastica românească. Ar trebui, de asemenea, înființată «Societatea amicilor lui Grigorescu», cu scopul de a coordona toate eforturile pentru reunirea si punerea în valoare a operei grigoresciene.

Nicolae Grigorescu
Nicolae Grigorescu

MARIUS BUNESCU
Normal ar fi fost ca la vârsta când am cunoscut întâi pe Grigorescu să fi fost entuziasmat de el, iar la bătrânețe să-l neg. Lucrul se întâmplă curent, iar buricul pământului n-are vârstă. În ceea ce mă privește, mărturisesc că s-a întâmplat tocmai contrariul. Și, cu toate că din timpuri inemoriabile aud necontenit că aș fi un om de omenie şi câteodată chiar «cum se cade», la vârsta mea primară n-am fost încântat de Grigorescu. Poate eram şi eu pe atunci încrezut ca alţi tineri, sau poate mai curând nu pricepeam destul. De altfel, pe Grigorescu l-am cunoscut întâi din fotografii, la München. Şi când nu poţi vedea culoarea unui tablou, emotivitatea lui, întregul lui conținut deci, el îţi rămâne străin. Aşa se face că din fotografiile ce nici nu erau destul de reuşite, Grigorescu nu m-a impresionat plăcut. Vedeam nişte ţărănci lungi ca un fus, în culori deschise, profilându-se contrastând pe fonduri închise, academice. Câte o fată şuie cu doniţa de apă, ori cu furca în brâu, singură în tot tabloul, izolată în spaţiu, ca şi cum ar fi fost tăiată dintr-o pictură definitivă şi lipită pe o schiţă vagă, de dimensiuni prea mari, ar fi vrut câteodată să aibă aer de compoziţie. Când mai era pe alături şi câte un pom, apoi el se suia până în stavilele cerului.

Iar dacă era vorba de Primăvară, o mulţime de pete mai mari ori mai mici păreau să cadă în chip de petale peste figura trântită în iarbă, fără corp, or peste alta ce ar fi vrut să șadă de vreo muchie de grădină.

Mai târziu lucrurile însă s-au schimbat. Ca să pot înţelege cât de mare pictor e Grigorescu, a trebuit să învăţ eu însumi foarte mult. Iar satisfacţia pe care o am azi în faţa tablourilor sale – nu celor de serie, bineînţeles – e dintre cele mai mari şi mai curate. Pentru vremea sa, Grigorescu nu putea să evite un romantism «de plai» ce străbate din toate cutele lui sufleteşti. Iar pictura şi poezia au anumite legături şi merg până la unele graniţe aproape mână în mână. Cred că noi nu cunoaştem încă suficient pe Grigorescu.

Nicolae Grigorescu

C. CUTZESCU STORCK

O coincidenţă curioasă face ca soţul meu, sculptorul Storck, să fi ridicat troiţa de pe mormântul lui Grigorescu, acum vreo 30 de ani, la Câmpina, iar eu, în calitate de preşedinte a Sindicatului Artelor Frumoase, să înalţ acum o troiţă în satul în care s-a născut marele pictor, cinstind astfel centenarul său. Pe Grigorescu nu l-am cunoscut îndeaproape. Când m-am întors în țară, după studiile făcute la München şi la Paris, eram îmbibată de arta maeștrilor care-mi deschiseseră primul drum în cariera mea, iar Grigorescu se afla tocmai în «epoca albă» așa că, la început, m-a lăsat rece ca expresie artistică, dar m-a interesat prin motivele naționale folosite în tablourile sale. Mai târziu, farmecul culorii lui Grigorescu era cucerit. Când i-am văzut lucrările de la Barbizon, care puteau sta cu cinste alături de cele mai bune realizări ale școlii franceze de la Fontainebleau, am început să-l cunosc cu adevărat pe Nicolae Grigorescu și am fost cucerită de lirismul, de intimitatea și de farmecul coloristic al acestui mare artist.

 

Surse:

Rampa, 1938

Convorbiri Literare, 1907

DS TW
No comments

leave a comment