“Dincolo de Ploieşti, spre Vălenii de Munte, cam la 15 km. depărtare, răscrucea drumului deschide un cot strejuit deoparte şi de alta de case: satul Zamfira. Un sat voios, de curată aşezare românească, pare că anume e făcut să slujească de minunat portal mănăstirii cu acelaşi nume, care se înalţă la capătul drumului, pe lunca din stânga Teleajănului, de unde începe marginea altui sat, ceva mai trist, Lipăneştii.
Mănăstirea Zamfira este una din cele mai frumoase şi mai interesante sfinte lăcaşuri, o mănăstire a cărei biserică este în întregime pictată de marele nostru Nicolae Grigorescu şi căreia, mai târziu, o mână stângace i-a stricat, ici şi colo, câte ceva.
Este una din marile realizări ale nemuritorului Grigorescu din tinereţe, pe vremea când i se spunea „tânărul zugrav Nicu”.
Mănăstirea este ctitoria jupânesei Zamfira, soţia lui Manuil Apostol, omul de încredere al Brâncovanului. O mănăstire demnă de văzut nu numai pentru drumeţii bucureşteni care, în goana automobilului, s-ar putea opri câteva clipe la o palmă de loc de Ploieşti, dar chiar pentru drept-credincioşii de pretutindeni care pot admira o podoabă a mănăstirilor noastre.
La această mănăstire am fost și eu într-o zi, ispitit să cunosc ctitoria „jupânesei Zamfira”.
— Am auzit, maică, de la o femeie din sat, că numai d-ta știi ce s-a făcut cu „sculele zugravului Nicu”, cel care a zugrăvit biserica…
Bătrâna maică privi în depărtare, peste grădina cu cireșii înfloriți; își frecă apoi tâmplele ca și când ar fi vrut să-și ajute fuiorul amintirilor.
— Da, îmi reamintesc. Erau într-un pod până mai anii trecuți. Dar ce s-au făcut, Dumnezeu știe. Poate maica Serafina, sau maica Emilia să ştie ceva…
Cuvioasa maică, bună, blândă şi îndatoritoare, ca mai toate maicele Zamfirei, mă conduse la Stăreţie. „Vatra mănăstirii”, un teren imens, rotund, mărginit cu vechi chilii de un alb imaculat, adăposteşte biserica cea nouă a lui Nicu, zugravul, destul de impunătoare în faţa chilioarelor care au mai păstrat ceva din graţiile trecutului.
În cercul care împrejmueşte vatra, urmele incendiului de acum opt-noua ani care a mistuit arhondăria şi atelierele de ţesut au lăsat goluri, ca locurile unor dinţi căzuţi într-o gură uriaşă… În faţa bisericii, o fântână pe care un meşter priceput a îmbrăcat-o într-o frumoasă podoabă de lemn, cu motive bisericeşti. Stareţia — o scundă şi arhaică construcţie — respiră în linişte, sub un pom, toată frumuseţea gândurilor bune, ale bătrânilor de altă dată, — „oamenii aceia simplii” care au ridicat-o simplă şi curată, ca şi sufletul lor… Un cerdac odihnitor aşteaptă şi acum în lungile nopţi din veghe umbra pioasei jupâniţe Zamfira, care binecuvântează această minunată „Grădină a Maicii Domnului”…
Stareţa, maica Teodroa Teodorescu, femeie de o rară distincţie, ne primeşte cu acel spirit de largă ospitalitate care caracterizează mănăstirile noastre… În camera de lucru a stareţiei, un tablou înrămat păstrează o broderie bisericească în fir, o minunată operă de artă.
— Opera măicuţelor dv.?
— Opera lor, pe vremea când aveam şi noi ateliere. Ni le-a mistuit focul. Sunt opt ani de atunci. Un foc năpraznic. Ne trudim de atunci să reclădim, dar avem atât de puţine mijloace…
Maica Serafima Creţeanu, casiera mănăstirei, interveni:
— Chiar biserica cu zugrăveli scumpe are nevoe de reparaţii… Cel puţin, geamurile turlei, ca să nu năpădească ploaia…
În timpul convorbirii, două maici, la o masă, rânduiau socoteli: maica Emilia Ştefănescu, „econoama” mănăstirii, o bună gospodină, şi maica Nectaria, o femeie vioaie, energică — secretara “Zamfirei”… Convorbirea alunecă repede asupra picturilor lui Grigorescu, care fac podoaba acestei frumoase mănăstiri… Maica Nectaria Antonescu interveni, ceva mai comunicativă decât celelalte, cu un vădit dar de povestitoare.
— Dacă zugrăvelile marelui Grigorescu vă interesează atât de mult, le-ati putea vedea. Apoi aţi putea scrie pentru cei care nu cunosc această comoară, lucruri interesante.
— Desigur. De aceea am şi venit: să le văd… Dar m-ar interesa și ceea ce se stie din bătrâni despre “zugravul Nicu”. D-ta ești de mult în mănăstire?
— De mică copilă. Maica Marina, care m-a crescut, vorbea adesea de “tânărul zugrav” adus de părintele Eftimie, stareţul schitului Ghighiu. Spunea că „tânărul Nicu” — marele Grigorescu de mai târziu — înainte de a uimi pe alţii cu ceea ce realizase aici, la Zamfir rămăse uimit el însuși… Şedea ore întregi privind chipurile fără asemănare ale sfinţilor pe care i-a realizat cu o profunzime, o frumuseţe şi o interpretare unică în istoria artei noastre bisericeşti. Când l-a pictat pe sfântul Nicolae, a ţinut „post negru” şi multă vreme, sub impresia acestei icoane a trăit o mistică adâncă…
— Aveţi şi alte tablouri de Grigorescu?
— Numai în biserică. Aci avem, însă, alte tablouri despre care ni se spune că ar avea o valoare deosebită.
Maica Nectaria ne arată, apoi, tablourile din sala de primire a stareţiei. Doi egumeni, de o frumoasă factură şi de o robustă expresivitate pictaţi de Tattarescu. Apoi o minunată copie după „Cina cea de taină”. Este un dar al Regelui Carol I…
— Regele Carol I, adaugă Maica Nectaria, vizitând mănăstirea noastră, a rămas încântat de frumuseţea şi liniştea de aci. „Nicăieri—a spus marele şi înţeleptul Rege — n-am găsit liniştea şi mulţumirea de aci”. Drept aducere aminte, a poruncit pictorului care a zugrăvit palatul Pelişor să plece în Italia şi să copieze “Cina cea de taină”, după originalul de la Vatican. Aceasta este copia pe care o vedeţi şi care, după spusa cunoscătorilor, pare a fi neterminată. De altfel, mulţi scriitori şi cărturari care şi-au găsit în mănăstirea noastră liniştea deplină au stat vreme îndelungată, mărturisind o adâncă mulţumire sufletească. Poate de aceea i s-a şi spus „mănăstirea păcii”.
— Parcă i se spune şi „Grădina Maicii Domnului”!
— Numai pentru noi, maicele, slujitoarele Domnului…
— Şi pentru ce n-ar putea fi şi pentru noi, ceilalţi credincioşi?
— Pentru că viaţa noastră sufletească este cu totul diferită de a dv. Este o viaţă de completă renunţare la bunurile, bucuriile şi frământările de la care nu ne putem abate: „iartă, uită şi te închină”.
Am plecat cu Maica Nectaria, căreia Dumnezeu i-a hărăzit între alte daruri şi pe acel al povestirii să vizităm mănăstirea.
Lângă locaşul care adăposteşte comoara „zugravului Nicu” sunt câteva morminte. Două maici rânduiau florile, iar o a treia citea o rugăciune.
— Sunt mormintele familiei Iorga, ne lămuri una din maici. Sunt în grija noastră și ne sunt scumpe. Unul al Zulniei Iorga este scump tuturor românilor, pentru că Zulnia a dăruit neamului românesc pe cel mai mare cărturar şi pe cel mai bun român, profesorul Nicolae Iorga.
Maica Emilia veni să ne poftească să vizitam mai întâi chiliile maicilor şi minunatele lor ţesături şi broderii. Muncă de albine.
În drum spre chilii, Maica Nectaria reluă firul, pentru câteva clipe întrerupt. Vorbi destul de impresionant despre „lumea noastră” şi „lumea lor”, despre zbuciumul sufletului omenesc, despre alinarea pe care o găsesc “cei biciuiţi de vânturi şi furtuni” şi despre multe câte se împletesc între cele două lumi…
— Aveţi desigur, multe amintiri. Unele, desigur, interesante… Cunoaşteţi cazuri de „suflete” care au încercat să îmbrăţişeze viaţa monahală şi n-au putut birui îndemnurile vieţii laice?
Maica Nectarie rămase gânditoare. Mă privi cu un aer de uşoară dojana — poate pentru încercarea de a iscodi împletiturile şi întâmplările dintre cele două lumi… Apoi, cu bunătatea caracteristică acestor slujitoare ale Domnului răspunse:
— Cunosc destule. Am crescut doar în mănăstire. Îţi voi povesti una, din care vei putea vedea că chiar cele care nu pot rămâne în mijlocul nostru din slăbiciuni ale sufletului păstrează totuşi amintirea vieţii noastre.
Eram pe atunci “soră”. Mă numeam sora Lămâiţa. Într-o zi maica Marina care mă creştea în acea sfântă mănăstire, mă dădu în primirea altei surori cu mult mai mari, sora Dorina.
O fată frumoasă cum nu mai văzusem până atunci, cu ochii mari şi catifelaţii, ochi mari de căprioară, cu trupul mlădios şi vocea argintie.
Sora Dorina, în pragul vieţii, fusese lovită de furtuni. O mare durere sufletească o îndreptase spre mănăstire. Era studentă la drept, în Bucureşti. Din primele zile mă apropie într-atât încât nu făceam un pas fără dânsa.
La rugăciuni sau în lungile ceasuri de veghe, sora Dorina se cufunda în lumea gândurilor atât de adânc, încât părea mai curând o statuie de ceara decât făptura unei maici.
O tristeţe fără margini învăluia albul imaculat al feţei, şi deseori pleca cu ochii plini de lacrămi.
— Soră Dorină, spune-mi ce durere omenească îţi frământă sufletul?
Şi sora Dorina, cu ochii mari, mă privea cu compătimire: ce poate înţelege un copil din furtunile vieţii?
— Soră Dorină, dacă te-ai desprins de lumea plină de păcate, de ce te mai gândeşti la ea?
Şi sora cu ochii de căprioară, mari şi catifelaţi, mângâindu-mi obrajii lăcrima:
— Lămâiţo, nu încerca să deslegi ceea ce nu poţi înţelege… Când vei fi mai mare…
Încetul cu încetul sora Dorina se cufundă în viaţa de rugăciuni a mănăstirii, îngrijea florile pe care le iubea cu pasiune, iubea slujbele pe care le îndeplinea cu sfinţenie şi, în afară de melancolia care o copleşea din ce în ce mai mult, nimic nu părea să tulbure sufletul răvăşit de furtună.
Odată, după utrenie, a plâns cu hohote…
A început într-un târziu să-mi povestească ceva din zbuciumul care-i frământă încă sufletul, dar n-am prea putut înţelege. Ştiu doar că pomenea mereu de „nopţile de la „Zamfira”.
— Sunt, Lămâiţă, atât de frumoase, atât de liniştite încât te pot ucide…
Atunci am putut înţelege tulburarea Dorinei, în nopţile cu lună plină… Era, desigur, o strânsă legătură între adâncul liniştit al nopţii, farmecul lunii şi sufletul Dorinei.
Aci, la Zamfira, vara şi toamna nopţile sunt într-adevăr dumnezeeşti. Dar nu prea înţelegeam, în vremea aceea, cum poate ucide frumuseţea nopţilor din mănăstire…
Înfricoşată de zbuciumul Dorinei, i-am povestit maicei Marina.
— Nu-i nimic, copila mea. Viaţa de linişte, de reculegere şi de închinăciune îi va tămădui, încetul cu încetul, rana.
— Ce poate răni de moarte sufletul nostru, maică Marina?
Bătrâna maică pe care şi acum o văd înaintea ochilor cu faţa-i aspră de penitenţă mă privi compătimitor.
— Păcatele. Din ziua aceea un sentiment de nesfârşită şi neînţeleasă compătimire mă apropie şi mai mult de sufletul Dorinei.
Încercam să râd, ceea ce era împotriva regulilor pe care le învăţasem; să vorbesc ceva mai mult decât trebuie şi să povestesc lucruri care i-ar fi putut risipi cel puţin în parte tristeţea bietei noastre surori.
Dar într-o zi…
Captiva păsărică, Dorina, „sora cu ochi de catifea neagră, cu trup de trestie şi mers de căprioară” zbură…
Am alergat în luncă, în pădurea vecină, in satul apropiat, căutând-o zadarnic. Dorina dispăruse. S-au întristat maicile, surorile, stareţa, dar mai mult decât toate, eu, căci îmi era dragă ca lumina ochilor.
Am simţit atunci cea dintâi durere în viaţa mea. Ce blestem ispăşea biata mea soră Dorina, pentru ca nici aci să nu-şi poată găsi liniştea?
De atunci nimeni nu mai ştie de soarta Dorinei. În schimb, în fiecare an — vreo douăzeci şi cinci de ani de-a rândul — o mână misterioasă îmi aduce în fiecare primăvară seminţe şi flori albe.
Aceleaşi flori pe care le semănase şi le îngrijise în mănăstire.
Cine ştie cu ce înţeles mi-a purtat de grija florilor, poate ca să-mi facă dovada că în sufletul pe care l-a înghiţit din nou vâltoarea oraşului i-a mai rămas ceva din dragostea pentru acest sfânt lăcaş…
*
Sub cireşii înfloriţi, măicuţele au ieşit la lucru. Este cea dintâi zi călduroasă de primăvară. În bătaia stropilor jucăuşi de soare, chiliile pitite sub cireşi par cutioare proaspăt zugrăvite pentru un decor de teatru.
Zvonul vieţii care renaşte cu cele dintâi bucurii ale primăverii nu schimbă cu nimic liniştea adâncă a mânăstirei. Aceleaşi maici tăcute, aceleaşi chilii în care viaţa pământească a dispărut de mult, aceleaşi gospodarii simple şi curate în care nu auzi cel mai mic zgomot, necum voce omenească…
— Parcă am fi, maică Emilia, într-o mănăstire de călugări din tagma „celora care nu vorbesc”.
— Ba, maicile noastre vorbesc…
— Uite și d-ta la măicuța care a strâns toate găinile la hrană, fără să scoată o vorbă…
Maica Emilia zâmbi.
— Adevărat. Maicile noastre nu “strigă” găinile. Le cheamă printr-un sunet scurt de lingură de lemn. Bate lingura într-o oală…
În timpul convorbirii, veni şi stareţa mânăstirei, maica Teodora.
Superioara ne vorbi de îndeletnicirile maicilor, îndeosebi de arta broderiilor în fir şi pietre, care a făcut pe vremuri faima atelierului de aici.
— Poate că ne-ar bucura şi mai mult reînviind în sfintele noastre mănăstiri îndeletnicirile de altă dată: cultura viermilor de mătase, postavul şi ţesăturile călugăreşti, albinăritul…
— Se lucrează şi acum, dar pe o scară mult mai redusă. Aceste îndeletniciri trebuiesc ajutate, apoi dezvoltarea industriilor… Totuşi, se mai lucrează mohairul, pânzeturi româneşti, borangicul, broderiile şi dantelele de mână şi atâta altele… Dacă ne-am putea reface atelierele distruse de incendiu, am lucra şi mai mult…
Vizitarăm micile ateliere din chiliile maicilor. Străduinţi inimoase, vrednice de laudă.
O maică ne povesteşte de truda de a reface ceea ce războiul şi incendiul au distrus fără milă. Mănăstirea a suferit deopotrivă şi în timpul războiului. Inamicii au transformat-o în adăpost pentru cai.
— Păstraţi, desigur, amintiri dureroase din vremea aceea…
— Destule. Păstrăm şi amintirea unei maici — maica Sofia — pe care am găsit-o ucisă pe malul Teleajenului. Era, pare-mi-se, unguroaică sau nemţoaică, venită nu ştiu de unde în preajma războiului. Îndată după ocupaţie, chiar în prima zi, maica Sofia dispăruse. Era un lucru destul de neînţeles pentru noi, care nu aveam nici un fel de legătură cu lumea laică. Dar se pare că maica Sofia nu era tocmai străină de treburile din afară de vreme ce am găsit-o ucisă de inamici, îmbrăcată într-o manta de soldat…
Maică stareţă ne vorbi apoi de corul mănăstirii, pe care-l conduce maica Serafina.
— Este un cor care păstrează o veche tradiţie. Ştefanache Popescu, profesorul profesorilor de muzică bisericească, a fost cel dintâi care a izbutit să realizeze aici un cor model. Atât de drag i-a fost corul maicilor, încât, în preajma morţii, a cerut „să fie înmormântat la Zamfira, lângă biserică, să audă şi dincolo de mormânt glasul slujitoarelor lui Cristos”. Şi, dorinţa i-a fost împlinită. Lângă biserică, puteţi vedea mormântul maestrului care a pregătit atâţia profesori de muzică bisericească şi care a îngrijit cu atâta dragoste de corul acestei mănăstiri.
*
“Biserica lui Nicu Zugravul” este într-adevăr demnă de văzut. Marele Niculai Grigorescu a înfăptuit adevărate minuni de artă bisericească într-o vreme în care nici vârsta, era doar un copilandru, nici pregătirea, nu plecase încă în străinătate nu îndreptăţeau o realizare de asemenea dimensiuni. Din vremea aceea (1856) se păstrează o scrisoare în care Grigorescu, „tânărul zugrav îşi plânge sărăcia, şi-şi spune dorul lui arzător de a merge la şcoala de pictură de la Roma”.
„Contractul” pe care l-a încheiat Nicu Grigorescu la 16 iulie 1856 cu Eftimie, stareţul schitului Ghighiu, prevede în amănunt toate icoanele şi zugrăvelile, precum şi obligaţiunile tânărului pictor.
“Mă îndatorez ca lucrul de mai sus a-l lucra a la fresc, silindu-mă din cât voi putea a face lucru bun şi sigur, precum şi de a-l isprăvi în soroc de trei luni de zile, iar iconăria tâmplii în patru luni de la săvârşirea bisericii. Pentru care m-am învoit cu galbeni „cinci sute (vreo 16.000 de lei”.
A făcut, precum poate vedea orice drumeţ care se abate pe la această mănăstire, nu numai „lucru bun şi sigur”, dar operă de artă nepieritoare, care ar putea sluji multor pictori bisericeşti de model.
Îndeosebi tâmpla bisericii păstrează icoanele lui de o factură minunată, de un colorit impresionant, de o expresivitate fără asemănare.
Icoana lui Crist, ca şi icoanele celor doi arhangheli ce-l străjuesc, sunt lucrări care depăşesc multe din operile lui Grigorescu din vremea maturităţii.
Se pare că talentul, ajutat de o mare vocaţie şi o profundă şi mistică inspiraţie, a putut hărăzi acestei sfinte mănăstiri opera de artă pe care iubitorii de frumos, îndeosebi admiratorii marelui Grigorescu, ar trebui s-o vadă.
Superioara mănăstirei, care a binevoit să-mi dea diferite explicaţiuni, mi-a lămurit şi motivul pentru care deocamdată nu poate interzice credincioşilor să aprindă lumânări de ceară din comerţ.
— Să mă ierţi, maică Teodora. Dar picturile lui Grigorescu nu sunt ale Zamfirei; sunt ale neamului. De aceea cred că nimeni nu s-ar supăra dacă, pentru a le feri de fum şi stricăciuni, aţi hotărî să se consume numai lumânări de ceară făcute de maici, în mănăstire…
Apoi ferestrele turlei, lipsite de geamuri…
Stareţa păru întrucâtva contrariată de „recomandaţiile” mele.
— Am încercat în ambele chestii să găsesc soluţii. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cred să pot pune în deplină siguranţă operele maestrului.
O fetiţă de 5 – 6 anişori, o minusculă “soră” ne curmă firul convorbirii. Veni să ceară „penitenţa” maicii stareţe, ceea ce determină o anumită formalitate prescrisă de canoane.
Am profitat de răgazul singurătății să cercetez mai deaproape opera nemuritorului Grigorescu.
Am contemplat din nou, acel minunat „Crist” pe care talentul şi mistica inspiraţie a marelui „zugrav Nicu” l-au conceput neasemuit de bun, blând şi mare.
Un Crist de profunzimi nebănuite, aşa cum nu am văzut altul. Am admirat apoi arhanghelii din tâmpla bisericii, aşa cum numai geniul lui Grigorescu i-a putut întruchipa în sublima puritate a unei realizări unice
Aş mai fi rămas multă vreme în admiraţia icoanelor „zugravului Nicu”, unice în tezaurul artei noastre bisericeşti, dacă maica Nectaria, căreia i se spune pe drept cuvânt şi „maica Voie-bună” pentru voia buna pe care o arată tuturor credincioşilor nu m-ar fi îndemnat să văd şi „bisericuţa veche“.
— Bisericuţa „jupânesei Zamfira”, soţia lui Marin Apostol, omul Brâncoveanului, a fost zidită în zilele lui Nicolae Vodă Mavrocordat. Dar jupâneasa de slăvită amintire Zamfira murind, biserica a fost terminată prin străduinţa noră-sei, Smaranda, la 1743. Biserica, fiind însă clădită pe loc umed şi nepotrivit, cu timpul se strică cu totul, ceea ce făcu pe Mitropolitul Nifon să zidească în 1855 o alta, aceasta care adăpostește picturile lui Grigorescu.
— Dar, pare-mi-se, de zidirea bisericei Mitropolitului Nifon se leagă și o legendă…
— Legenda unui stol de porumbei. Se spune că jupâneasa Zamfira, întristată de paragina în care căzuse bisericuța ei, s-a arătat în vis unui bătrân călugăr. Călugărul care a povestit visul mitropolitului a fost însărcinat cu alegerea locului și cu clădirea bisericii. Noaptea următoare, Zamfira s-a arătat din nou în vis, spunând călugărului: du-te la mănăstirea mea dragă. Un stol de porumbei albi îţi va arăta locul unde să reclădeşti biserica…
A doua zi, ajungând pe înserate la mănăstire, călugărul văzu, cu uimire, un stol de porumbei albi aşezaţi pe locul unde se găseşte astăzi biserica. Monahul merse la locul ales de ctitoare şi înfipse o cruce de lemn, loc pe care se ridică mai târziu biserica Mitropolitului Nifon.
Vizitarăm şi „bisericuţa cea mica”, de la intrarea cimitirului. O biserică istorică, ce adăposteşte câteva lucruri bisericeşti destul de vechi şi de interesante.
În drum spre stareţie, reluarăm şirul convorbirii întrerupte. Convorbirea atât de îndrăzneaţă despre „cele două lumi”, lumea „noastră” şi lumea „lor”, două lumi care se aseamănă şi totuşi se deosebesc atât de mult.
— Cum vă spuneam, chiar atunci când cineva părăseşte viaţa monahală, păstrează în suflet ceva din frumuseţea şi poate măreţia vieţii noastre închinate Domnului şi numai Domnului. Vă voi povesti o altă întâmplare petrecută aci, la Zamfira.
Într-o zi, sunt mulţi ani de atunci, o maică aduse o copiliţă frumoasă ca un strop de soare. Un suflet stingher pe lume. Fiica unui ocnaş. Fetiţa crescu în mănăstire fără să ştie ce se petrecuse cu tatăl sau cu mama sa, care murise în împrejurări ciudate. Maicile ascunseseră cu grijă trecutul întunecat al părinţilor, pentru ca biata copilă să nu sufere la umbra amintirii.
Aşa crescu fiica ocnaşului la noi. Se numea sora Elena, cea mai bună, mai blândă şi mai frumoasă dintre surori.
Când se făcu mai mare, un tânăr şi bogat petrolist se îndrăgosti de frumoasa Elena. Maica Zenovia, care o crescuse, consimți s-o logodească cu acel tânăr către care sora manifesta o dragoste ascunsă.
La logodnă participară câteva maici care o cunoșteau de mică copilă.
În timpul logodnei, sora Elena veni în mijlocul maicilor, declarând că refuză să se mai logodească. Plângând, spuse maicilor s-o ducă înapoi la mănăstire.
Sora Elena trăi câtva timp zbuciumul neînchipuit de mare între pornirea inimii şi chemarea sfântului lăcaş. Greu să poată înţelege cineva frământarea unui biet suflet între „cele două lumi”.
În cele din urmă, sora Elena se hotărî să se logodească. Se logodi, se căsători, dar ani de-a rândul ea îşi păstră obiceiul rugăciunilor. Se vestmânta în negru şi îşi petrecea timpul între biserică şi mănăstire. Soţul, înţelegător al sufletului care a mai păstrat în adâncuri frumuseţea vieţii de mănăstire, i-a respectat această pornire.
Sunt mulţi ani de atunci. Dar n-a trecut toamnă sau iarnă fără ca sora Elena să nu vină în mijlocul nostru şi să nu ajute fiecărei maici în parte cu banii pentru lemne sau pentru merinde…
Vine regulat, simţind cea mai mare mulţumire sufletească în mijlocul nostru, al maicilor.
*
Am părăsit „Zamfira” pe înserate. Undeva, în lumea maicilor, umbra jupânesei Zamfira, ctitoarea sfântului lăcaş, părea că binecuvântează şi acum strădania atâtor suflete care se închină şi se roagă Domnului pentru iertarea şi mântuirea noastră, a oamenilor”.
*** reportaj realizat de Ion Tik și publicat în revista Ilustrațiunea Română, mai 1937
