Élisabeth Louise Vigée Le Brun a venit pe lume pe 16 aprilie 1755 și a fost fiica coafezei Jeanne Maissin și a pictorului portretist Louis Vigée, de la care a primit primele lecții de artă. La vârsta de cinci ani, fetița a fost trimisă la o mănăstire, unde a rămas până în 1766. Tatăl a murit când ea avea 12 ani, mama s-a recăsătorit cu un bijutier bogat, Jacques-François Le Sèvre, apoi noua familie s-a mutat pe strada Saint-Honoré, aproape de Palatul Regal.
În memoriile sale, Élisabeth scria despre tatăl vitreg: „L-am urât pe acest bărbat, cu atât mai mult cu cât folosea bunurile personale ale tatălui meu, inclusiv hainele lui”.
La vârsta adolescenței, Élisabeth picta deja în mod profesionist, iar după ce studioul ei a fost închis pentru că lucra fără permis, a depus o cerere la Academia Saint-Luc și în 1774 a devenit membră a organizației.
Pe 11 ianuarie 1776, s-a căsătorit cu Jean-Baptiste-Pierre Le Brun, pictor și comerciant de artă, strănepotul lui Charles le Brun, primul director al Academiei Franceze, și a început să-și expună lucrările la Hôtel de Lubert, primind noi contracte pentru portrete.
Pe 12 februarie 1780, a adus pe lume primul copil, o fetiță pe care a numit-o Jeanne Lucie Louise (Julie). Un an mai târziu, în 1781, ea și soțul ei au vizitat Flandra și Țările de Jos, unde au admirat lucrările maeștrilor flamanzi, care au inspirat-o pe tânără să încerce noi tehnici de pictură.
Când artista a devenit celebră, a primit patronajul Mariei Antoaneta, realizând peste 30 de portrete ale reginei și ale familiei acesteia, devenind ulterior membră a Academiei regale de pictură și sculptură în aceeași zi cu rivala ei, Adélaïde Labille-Guiard.
În octombrie 1789, după arestarea familiei regale în timpul Revoluției Franceze, pictorița a fugit din Franța împreună cu fiica ei, iar soțul, care a rămas la Paris, a susținut că artista a plecat în Italia „pentru a se instrui și a se perfecționa”. În perioada absenței de 12 ani din țara natală, a trăit și a lucrat în Italia, Austria, Rusia și Germania.
În timp ce se afla în Italia, Elisabeth Vigée Le Brun a fost primită în Academia din Parma și în Accademia di San Luca din Roma. La Napoli, a pictat portretele Mariei Carolina a Austriei, sora Mariei Antoaneta, și a celor patru copii ai acesteia: Maria Tereza, Francesco, Luisa și Maria Cristina, dar și portrete alegorice ale Emmei Hamilton, iar la Viena a primit sarcina să o înfățișeze pe pânză pe prințesa Maria Josefa Hermengilde von Esterhazy.
În Rusia, unde s-a aflat din 1795 până în 1801, a fost primită în casele nobilimii și a pictat numeroși aristocrați, printre care fostul rege al Poloniei, Stanisław August Poniatowski, și membrii familiei Ecaterinei cea Mare, fiind primită în Academia de Arte Frumoase din Sankt Petersburg. Spre disperarea artistei, fiica ei, Julie, s-a căsătorit în acea perioadă cu Gaétan Bernard Nigris, secretarul directorului Teatrelor Imperiale din Sankt Petersburg.
După o campanie susținută de soțul rămas la Paris și de alți membri ai familiei ca numele ei să fie eliminat de pe lista contrarevoluționarilor, Elisabeth Vigée Le Brun a reușit în cele din urmă să se întoarcă în Franța, în ianuarie 1802.
În ultimii ani ai vieții și-a cumpărat o casă în Louveciennes, Île-de-France, unde a locuit cea mai mare parte din timp. Artista a murit la Paris, pe 30 martie 1842, la vârsta de 86 de ani și a fost înmormântată la Cimetière de Louveciennes, aflat lângă reședința sa, pe piatră sa funerară fiind inscripționate cuvintele: „Ici, enfin, je repose…” (Aici, în sfârșit, mă odihnesc…).
Lucrările pictoritei:
