Elvira Godeanu s-a născut pe 13 mai 1904 la București și a fost fiica Iosefinei Visner și a lui Constantin Godeanu. Tatăl viitoarei actriței avea, când a întâlnit-o pe delicata Iosefina, 26 de ani, era student la Medicină Veterinară și gazetar la ziarul Epoca, s-a îndrăgostit la prima vedere și a acceptat să se căsătorească cu tânăra din Târgu Jiu, dar în scurt timp a părăsit-o.
“Fericirea a fost scurtă. Tata era o fire pasională, un bărbat frumos, înalt, cu părul ondulat, un gen de Leonard cu mare seducție. Îi plăcea viața boemă, iubea femeile, băutura, petrecerile. Mama a fost sacrificată lângă el pentru că aceste vicii nu l-au părăsit niciodată”, va mărturisi mai târziu artista.
După un an și jumătate, cu un copil nou-născut în brațe, Iosefina Visner a revenit în orașul natal, fiind primită de familie după aventura nefericită de la București: “Disperată, mama a încercat să se spânzure în podul casei, dar bunicul a urmărit-o și a smuls-o în ultima clipå din ștreang. Era un șoc prea puternic pentru ea. Nimic nu o mai atrăgea, se însingurase de lume, avea cumplite crize de melancolie. Nu a mai vrut să audă de o altă căsătorie, deși surorile ei doreau să o mărite. Tot restul vieții a trăit ca o sfântă, nu a mai existat niciun alt bărbat pentru ea. Și acum simt o strângere de inimă, când îmi amintesc cum o găseam cu ochii în lacrimi, lângă fotografia lui tata, care se afla pe maså, în camera noastră. Când eram copil, tot timpul sărutam aceastå poză, o mângâiam și îl așteptam. «Când vine tata, vreau să-l văd!». Mi se spuneau tot felul de minciuni:
Tata o să vie… dar n-a venit. Eu nu l-am văzut pe tata niciodatå în carne și oase. Când m-am făcut mare și mi-am dat seama de felul nemilos în care s-a purtat cu noi, am rupt fotografia. L-am urât cumplit. Am fost, într-un fel, un copil orfan. Am trăit hăituită de această absență.”
Elvira și mama ei au locuit în următorii ani în casa unei mătuși, fetița a urmat Școala primară de fete din Târgu Jiu, apoi cele două s-au mutat la Caracal, unde Iosefina a devenit secretară a unui pension particular, iar copila a urmat cursurile instituției respective.
Îndrăgostită de teatru încă din copilărie, artista povestea: “Aveam 12-13 ani, venisem cu mama în București pentru câteva zile și, trecând pe lângă clădirea Teatrului Național, am zis: «Mamă, uite, aici o să joc și eu». Mama a râs: «Ei, o så joci!» În școală luam parte la toate sărbătorile, spuneam versuri și cântam. Îmi plăcea să cânt. Iubeam muzica foarte mult și voiam chiar să devin cântăreață. Cu ținta asta am venit mai târziu la București.”
La începutul anilor ‘20 adolescenta a decis să se înscrie la concurs la Conservator, așa că, împreună cu mama, s-a mutat la București locuind, pe rând, în locuința unei rude materne, apoi într-o casă închiriată lângă Cișmigiu. În 1924, Elvira Godeanu a devenit studentă la clasa profesorului Constantin Nottara, apoi la clasa doamnei Maria Filotti și în aceeași perioadă a făcut, ca toți colegii ei, figurație la Teatrul Național. A lucrat un timp, după absolvire, la Compania Mișu Fotino (tatăl actorului Mișu Matei Fotino), apoi Lucia Sturza Bulandra i-a propus să
intre în compania ei, dar tânăra actriță a preferat să semneze un contract cu Teatrul Național pentru stagiunea 1927 – 1928.
În toamna lui 1927, Elvira Godeanu a jucat pentru prima dată într-un film, producția regizorului Jean Georgescu, “Maiorul Mura”, după un scenariu de Ioan Timuș, a cărui premieră a avut loc în martie 1928. A urmat, în același an, filmul “Povara”, în regia lui Jean Mihail, film care a avut premiera în noiembrie la Cinema Capitol. În 1930, Elvira Godeanu a fost distribuită în filmul “Ciuleandra”, primul film sonor în limba română, o coproducție româno-germană, subvenționată de autoritățile de la București.
Deja celebră, Elvira l-a cunoscut în 1938 pe inginerul constructor Emil Prager, despre care va mărturisi: “Era un om cult, care iubea teatrul. Era pasionat de muncă, era bun, politicos, generos, pe lângă că era un uriaș în profesia lui. Doamne, cum s-au strâns atâtea calități într-un singur om! El a adus prima macara din România. Când l-am cunoscut în străinătate, am spus uimită: Dumneavoastră sunteți cel cu macaraua de pe Calea Victoriei? Treceam în fiecare zi pe lângă ea în drum spre teatru și n-o observasem, dar aflasem de ea din ziare”.
Elvira Godeanu și Emil Prager s-au căsătorit pe 31 mai 1954, la doi ani după moartea Margaretei, prima soție a inginerului, și au rămas împreună până la moartea lui. Bărbatul era născut în București pe 19 august 1888, în familia unor austrieci originari din Moravia, veniți în România la scurt timp după sosirea regelui Carol I. Prager a absolvit Școala Națională de Drumuri și Poduri, a fost elevul lui Anghel Saligny, de numele såu fiind legate construcții precum Palatul Regal (aripa nouă), Palatul Foișor din Sinaia, Palatul Ministerului de Interne, Academia Militarå, Biblioteca Universitarå din Iași, Spitalul Elias, catedrala din Hunedoara, calea feratå Ploiești-Târgoviște, șosele, blocuri și nenumărate clădiri administrative.
Dedicată trup și suflet teatrului, Elvira Godeanu a jucat în doar patru filme de-a lungul lungii sale cariere. Ultima peliculă în care a fost distribuită frumoasa actriță a fost “O scrisoare pierdută”, producția din 1954 realizată de Sică Alexandrescu și Victor Iliu, în care a jucat rolul Zoei Trahanache.
În 1967, a fost pensionată la doar 63 de ani, vârstă la care mai avea atât de multe de oferit spectatorilor săi: “Am trăit momente dramatice atunci când noi, artiștii Teatrului Național, societarii și mai târziu actorii teatrului am fost pensionați. Vă voi povesti cum. Am fost invitați pe scena Teatrului Comedia de directorul Zaharia Stancu, care cred că nu avea nicio vină aici, era ordin. Se găseau acolo doamna Aura Buzescu, Calboreanu, Băltățeanu, Finteșteanu, Marcel Anghelescu, Antoniu, pe urmă veneam noi, femeile. Eram eu, era Tantzi Cocea, era mi se pare și Jana Popovici. A făcut un mic tur, așa, s-a uitat la noi și a spus: De azi înainte voi nu mai faceți parte din Teatrul Național, veți fi pensionați. Și a început să ne întindă câte un plic la fiecare. Eu am încremenit, ne uitam unii la alții, nu înțelegeam, nu puteam să realizăm… chiar așa, să fim trimiși acasă. Ne-a strâns mâna, a plecat și-am rămas ieșind unul câte unul, abătuți, amărâți, unii s-au și îmbolnăvit, printre care am fost și eu. Și așa a fost această despărțire de Teatrul Național”.
Într-un interviu din 1984 doamna Godeanu își amintea: “Am jucat circa o sută de roluri. Toate m-au bucurat, în toate i-am respectat pe colegi și publicul, în toate – deși uneori n-am jucat pe scena «cea mare» – m-am pătruns de spiritul în care am crescut la Teatrul Național. Pot spune acum, după cinci decenii de teatru, că sunt o actriță a Teatrului Național, o actriță care și-a datorat cariera cultului pentru cuvântul românesc, pentru arta națională a scenei noastre.”
Soțul actriței, inginerul Emil Prager, a murit la vârsta de 97 de ani, pe 1 februarie 1985. Elvira Godeanu, retrasă mult prea devreme din viața artistică, a încetat din viață la vârsta de 87 de ani, pe 3 septembrie 1991, la București. Teatrul din Târgu Jiu îi poartă astăzi numele, iar actorul Armand Calotă, nepotul ei, a înființat în 1997 o fundație în memoria marii artiste.
“Actriță?… Mai puțin decât oricare alta, prin oroarea ei de publicitate, de podoabe, de cancanuri… Dar cu atât mai autentică artistă – prin pasiunea de a-și împlini un cât mai complet destin de femeie, pe scenă ca și în viață. Nu o veți întâlni hoinărind prin baruri, în partide de vagabondaj nocturn. Nu o veți surprinde nici în roluri de personagii anormale, cu pupilele înnoptate de cine știe ce nebulos extaz… Cu aceeași discreție cu care se derobează de la frivolitățile moderne, Elvira Godeanu refuză blufful și cabotinajul. Are privilegiul și osânda de a fi frumoasă – într-o vreme când s’a acreditat legenda că nu pot avea talent într’adevăr decât slutele sau desfiguratele – și are curajul de a-și afirma necontenit suveranitatea acestei grații feminine prin creațiuni artistice în care se destăinuiesc uimitoare facultăți de transfigurare. (…)
Frumoasă, negreșit, așadar interpretă “de drept” ori de câte ori trebuie să răsară la rampă în tunica ei de lumină blondă Elena, fie în “Cassandra”, fie în “Atriză”. Siluetă de dominatoare prestantă, disputată de regizori pentru aparițiile senioriale din “Napoleon”, “Regina Victoria”, “Anna Karenina”, “Evantaiul doamnei Wendermere” sau “Elisabeta, regina Angliei”. Atunci când eroina se numește însă Marea Ducesă Tatiana Petrovna – în “Tovarăși” – temperamental Elvirei Godeanu găsește cuceritoare accente de candoare alături de atitudini princiare. Ce varietate de nuanțe, câtă profundă umanitate și ce vastă claviatură de expresie în acel rol de răsunător triumf – amintiți-vă!…
Subretă și ducesă în aceeași clipă, Elvira Godeanu își confirmă aptitudinile de metamorfoză jucând în aceeași seară și chiar pe aceeași scenă două personagii în două comedii diferite: nicio confuzie în ton, totuși, de la “Candidat și deputat” la “Trei crai de la Răsărit”. Erau personagii deghizate în costume de epocă, la fel cu cele animate în “Șarpele casei”, “O căsnicie” sau “Casa Hervey” (…)
“Casa Hervey”! Vertiginoasă și mult aclamata cavalcadă în care Elvira Godeanu își exaltă uluitor virtuozitatea de metamorfoză, îmbătrânind magic cu o jumătate de veac în trei ore de spectacol, sub privirile încântate ale publicului! Între zvelta amantă din primul tablou și prietena căruntă de la deznodământ, ce măiastră prefacere! Am văzut-o în “Femeia și paiața”, dansând cu agilități de gitană o exuberantă seguidilla, scandată de vibrațiile castagnetelor. (…) Elvira Godeanu muncește stăruitor. Știu acestea autorii și regizorii care o cer stăruitor ca interpretă. Muncă tenace, iată și secretul acestei existențe ferite de fanfarele chermezelor sau de omagiile saloanelor. (…) Nu o incendiază complimentele, șoaptele admirative nu o încântă. Are mai curând o mare curiozitate pentru suflete, pe lângă pasiunea de a scruta sentimentele voalate ale făpturilor obscure. (…) A avut partenerii cei mai străluciți, mereu în prim plan, în primul rând Vraca și Iancovescu. S-a lansat entuziastă în aventura primelor filme românești, cu aceeași pasiune de nou și neprevăzut, cu aceiași curiozitate de a-și anexa noi domenii de expresie”.
Surse:
F.O. Fosian, 87 de artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă, Editura Cultura Poporului
Revista Gong, 1984
Ludmila Patlanjoglu, Elvira…, Adevărul literar și artistic, ianuarie 1995
Ion Cepoi, Elvira Godeanu, O poveste de pe Jiul de Sus, 2011
