Tudor Greceanu, aviatorul de elită aruncat în pușcăriile comuniste

Tudor Greceanu s-a născut pe 13 mai 1917 și a fost fiul inginerului Scarlat Greceanu și al Alexandrinei. La scurt timp după venirea pe lume a copilului, familia s-a mutat în comuna Topliceni din Râmnicu Vâlcea, unde Tudor a urmat școala primară, iar în 1928 a fost înscris la internatul unui liceu din Iași.

A urmat apoi școala de aviație și a fost încadrat la garnizoana din Iași, iar în 1940 s-a înscris la cursurile aprofundate ale Școlii de aviație de vânătoare din Buzău: “În 1940, la terminarea școlii de piloți de vânătoare, eram singurul dintre colegii mei care obținuse șapte brevete. În afara brevetului de pilot de război pe care îl obținusem la școala militară, dețineam brevetul de pilot de vânătoare, brevetul de instructor de zbor, brevetul de pilot de bimotoare, brevetul de înaltă acrobație, brevetul de zbor de noapte, brevetul de zbor fără vizibilitate”.

Trimis pe front la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, tânărul ofițer a participat la luptele de la Stalingrad fiind decorat, pentru meritele sale, cu Ordinul Mihai Viteazul. Aviatorul a fost trimis după aceea pe frontul de vest, până în Cehoslovacia, revenind în țară ca erou de război: “Nu mi-am pierdut niciodată vreun coechipier, n-am pierdut niciodată vreun avion de sub protecție și n-am rupt niciodată nici măcar vreun cauciuc. Avionul nu l-am lăsat niciodată, atunci când l-am solicitat, mi-a răspus ca un prieten. Eram îndrăgostit de el și mi se rupea inima ori de câte ori am fost nevoit să sar cu parașuta și să abandonez unul”.

După ce puterea politică a fost preluată de comuniști, Tudor Greceanu a fost dat afară din armată și în 1949 a fost arestat de securitate, fiind acuzat că a trimis o scrisoare în Occident. “Locuiam pe strada Washington, pe atunci Rozelor, în apartamentul doamnei Racoviță. Într-o seară pe la ora zece, a sunat telefonul și o voce de femeie a întrebat de mine. Am răspuns la telefon și mi-a spus: “Fiți atent, sunteți pe lista viitoarelor arestări”. “Cine sunteți?”, am întrebat. “Asta nu pot să vă spun, ceea ce vă pot spune este că eu pentru asta sunt aici”, și mi-a închis telefonul. Bineînțeles că nu puteam face nimic, pentru că orice aș fi făcut eu, s-ar fi răsfrânt împotriva gazdei mele. La 4 aprilie m-am pomenit cu șapte inși în camera în care dormeam. Un locotenent, iar ceilalți erau subofițeri, toți îmbrăcați civil. Nu știu cum au intrat în casă, pentru că n-au sunat. A început o percheziție, adică devastarea întregii locuințe. Au aruncat pe jos cărțile din bibliotecă, au golit sertarele. Eram înspăimântat pentru că erau în bibliotecă o mulțime de cărți care figurau pe listele cărților interzise.

Când am văzut aceste cărți în mâna ofițerului, am înțepenit. A aruncat cărțile cu dispreț, neavând habar despre ce era vorba. Ei veniseră să caute arme, documente, fotografii. După vreo două ore de percheziție (au luat și carnetul de telefon al doamnei Racoviță, să vadă dacă nu e vreo adresă subversivă acolo), mi-au spus să mă îmbrac pentru că trebuie să merg cu ei. I-am întrebat ce să-mi iau cu mine. Mi-au răspuns că nu trebuie să iau nimic, fiind vorba doar de un interogatoriu de rutină. Eu știam despre ce fel de interogatoriu era vorba, așa încât mi-am luat două pachete de țigări și i-am lăsat ceasul de mână și o cruciuliță Cocăi Racoviță”.

Aviatorul a fost dus în beciul Ministerului de Interne, în celula numărul 12, fiind anchetat inițial cu privire la misiunile pe care le avusese, în calitatea sa de aviator militar, la Stalingrad, câte avioane a doborât, ce victorii a avut, în ce localități a fost și cine a mai fost cu el. Indirect, era suspectat de activitatea din timpul războiului împotriva URSS: “Ce-ai căutat în Uniunea Sovietică, n-ai știut că este un război nedrept împotriva pașnicelor popoare sovietice?”, a fost una dintre întrebările care i s-au pus în primele ore ale interogatoriului.

În cele din urmă, a fost acuzat că ar fi fost membru al organizației “Graiul sângelui”, o grupare clandestină antibolşevică înfiinţată în 1944, condusă de matematicianul Ion Vulcănescu (vărul lui Mircea Vulcănescu), din care aviatorul nu făcuse, de fapt, parte.

Ancheta a continuat în următoarele luni în beciurile Ministerului de Interne: “Degetele mele au fost stâlcite, prinse în tocul ușii. Am fost ținut în anchetă, cu bătăile respective, timp de mai bine de o lună (…) Ancheta consta în schingiuiri fizice și din schingiuri așa-zise biologice – anchetă non-stop. Oră după oră se schimbau anchetatorii, dar tu rămâneai tot acolo. Anchetatorii sperau că undeva te vei contrazice. Din fericire, aveam o memorie foarte bună și nu m-am contrazis niciodată. Am dat cel puțin 60 de declarații în decurs de trei zile, cât am rezistat. O altă formă de tortură era ceea ce ei numeau manej: erai obligat să alergi de jur împrejurul camerei, sub supravegherea milițianului. De îndată ce te opreau, erai bătut și trebuia să continui alergarea. Când îți era cu desăvârșire imposibil să mai alergi, aruncau o găleată cu apă peste tine și erai trimis în celulă. Am rezistat 24 de ore la manej, 24 de ore am alergat”.

Condamnat la opt ani de închisoare, aviatorul a trecut prin mai multe închisori comuniste printre care cele de la Pitești, Jilava, apoi a fost dus la Canal. În 1951 a fost transferat la Aiud, unde Mircea Vulcănescu și Mihai Mărgineanu pregăteau o evadare în masă. Tentativa a avut loc pe 21 decembrie 1952, însă la ea nu au participat decât trei deținuți: aviatorii Tudor Greceanu și Gheorghe Spulbatu și jurnalistul Vasile Șirianu.

În timp ce se întorceau de la fabrica din incinta penitenciarului spre celule, cei trei s-au ascuns după o stivă cu lemne, apoi s-au îndreptat spre uscătoria închisorii, unde se afla tabloul electric. Au intrat în incinta unde se afla un deținut pe nume Ivasciuc, Greceanu a oprit curentul, iar Șirianu și Spulbatu au încercat să-l imobilizeze pe bărbat, însă au fost surprinși de un alt deținut, fostul comandor de marină Marcel Tăutu, care fusese căpitan al portului Brăila și era arestat încă din 1945 pentru atitudine fascistă. În încăierare, Șirianu l-a lovit cu o rangă în cap pe Tăutu, acesta a murit în scurt timp, Ivasciuc a fost ucis și el, apoi cei trei deținuți s-au strecurat pe lângă ziduri și au reușit să ajungă în foișorul penitenciarului. Șirianu și Spulbatu au escaladat zidurile, dar o santinelă a început să tragă și Tudor Greceanu nu a mai reușit să fugă. Nu a fost nimerit de gloanțe, dar s-a dezechilibrat, a căzut și și-a fracturat ambele picioare. Imediat după ce a fost capturat, aviatorul a fost interogat și torturat, fiind ținut timp de două zile cu picioarele lipite de un bloc de gheaţă.

Fostul ziarist Vasile Șirianu a fost prins aproape degerat pe câmp, în apropierea Mureșului, la o zi de la evadare, iar Gheorghe Spulbatu, care reușise să se urce într-un tren și se refugiase la o veche prietenă, a fost trădat de femeie și a fost arestat după alte câteva zile.

Cei trei au fost judecați după o lungă perioadă de tortură și condamnați la moarte pentru crimă și acte de evadare. Șirianu și Spulbatu au fost executați în 1953, dar sentința lui Tudor Greceanu a fost comutată în muncă silnică pe viață, pentru că aviatorul nu a fost găsit vinovat la recurs pentru uciderea celor doi deținuți, fiind acuzat în cele din urmă pentru complicitate la omor și tentativă de evadare.

Greceanu a beneficiat de amnistia generală din 1964, a revenit după eliberare la București și a avut diverse locuri de muncă necalificate, lucrând, în ultimii ani ai activității profesionale, la Institutul de Arhitectură.

Grav bolnav, slăbit după anii grei de detenție, aviatorul Tudor Greceanu a murit la București, pe 29 decembrie 1994, după o lungă suferință, având ambele picioare amputate.