HomeEroii României moderneElvira Popesco, viața adoratei

Elvira Popesco, viața adoratei

DS TW

Elvira Popescu s-a născut pe 10 mai 1894 la București și a fost fiica unui comerciant prosper din Colentina care a încurajat pasiunea copilei pentru teatru, oferindu-i tot sprijinul pentru cariera artistică. Viitoarea actriță a absolvit cu brio Conservatorul de Artă Dramatică, unde a fost eleva Aristizzei Romanescu și a Luciei Sturza Bulandra, apoi a devenit angajată a Teatrului Național, primind încă de la începutul carierei sale roluri principale. După debutul din 1910, în rolul Ileana Cosânzeana din „Înşir’te mărgărite“ de Victor Eftimiu, tânăra a jucat o vreme la Excelsior, apoi a fost una dintre fondatoarele Teatrului Mic.

 

În 1912, Elvira a fost distribuită în primul film românesc, „Independenţa României“, în rolul unei ţărăncuţe. În această perioadă s-a căsătorit cu actorul Aurel Athanasescu cu care a avut o fiică, Tatiana Cornelia, născută pe 16 martie 1914, dar a divorţat apoi de soțul ei pentru a se recăsători cu ministrul de Finanţe, liberalul Ion Manolescu-Strunga. În 1923 frumoasa actriță a plecat într-un turneu la Paris cu piesa „Patima roşie“ şi s-a stabilit aici, încercând să cucerească publicul francez.

Louis Verneuil, un celebru autor de vodeviluri, a scris special pentru ea numeroase piese de teatru și a avut un rol decisiv în viața și cariera talentatei Elvirei. El a fost cel care a angajat-o în 1923 la Theatre De la Michodière din Paris – printr-o întâmplare, pentru că protagonista titulară din piesa “Ma Cousine de Varsovie” era bolnavă, iar românca, deși nu stăpânea încă perfect limba franceză, a avut un succes uriaș.

Aproape imediat, “L’accent d’Elvira Popesco” a devenit cunoscut în lumea artistică pariziană și criticii de teatru au elogiat-o in corpore, fapt care era foarte rar întâlnit în Franța, supranumindu-o “Reine du Boulevard”, “Notre Dame du Théâtre” sau “Monstre Sacre”.

În 1924, aflată într-o vizită la București, a stat de vorbă cu gazetarii revistei Rampa:

“Elvira Popesco soseşte marţi, soseşte joi, soseşte vineri!… Nu a sosit decât sâmbătă seară și, abia debarcată din «sleeping»-ul care o adusese de pe malurile Senei, unde a cunoscut beţia celui mai glorios triumf, Elvira Popesco a apărut la Înviere, la Biserica Kreţulescu.

Nu am avut norocul şi buna inspiraţie să fiu în noaptea Învierii în curtea bisericei Kreţulescu, aşa că abia a doua zi de Paşti, în după amiaza caldă şi radioasă care mâna spre Hipodrom şiruri nesfârşite de trăsuri, tramcaruri, auto-uri şi autobuze încărcate cu burghezi gătiţi de sărbătoare, am sunat la portarul somptuoasei locuinţe în care Elvira Popescu a revenit pentru puţine zile, în căutarea liniştei şi odihnei…

Câteva clipe de aşteptare… Zgomote de uşi trântite… Un scârţâit de cheie în broască şi o subretă deschide.

— Coniţa? Nu e acasă, dar se întoarce numaidecât… Dacă doriţi s-o aşteptaţi…

Fireşte că doresc!… Urc câteva trepte și pătrund în minunatul hall pe pereţii căruia atârnă, grele și sumbre, covoarele persane care de altfel îneacă odaia acoperind parchetul, alunecând pe divanuri, agățându-se pe scări şi cedând ici colo câte un locşor tablourilor, multe şi preţioase…

Din două vase înalte, crengi de liliac îmbălsămează atmosfera hallului, luminat de două-trei veilleuze tupilate cu mult gust în acest decor de feerie orientală…

Abia când ochii mi se obișnuiesc cu întunericul observ că nu sunt singur… Artişti şi scriitori, prieteni şi rude ale Elvirei, o aşteaptă şi dânşii…

Ion Minulescu e într-o vervă teribilă.

— Dragul meu, dintre cei care au încercat să pastişeze pe Iuliu Cesar, numai Elvira a reuşit. Şi încă de două ori. Odată, fiindcă a cucerit Gallia, şi a doua oară, fiindcă poate spune, ea şi Cesar: Veni, Vidi, Vici!

În aşteptare, glumele curg, când, deodată, zgomotul unui automobil stopând sforăitor în faţa casei ne face să tresărim… Nepotul d-nei Elvira Popesco, un tânăr şi blond ofiţer de marină, se precipită să deschidă şi… o cascadă cristalină izbucneşte în vestibul:

— Mă aşteaptă? Vai! ce drăguţi!… Am întârziat… Să nu vă supăraţi…

Până să-mi vin în fire, Elvira Popesco a apărut în hall… Pălăriuţa zboară în dreapta… Pardesiul în stânga, și iat-o în faţa noastră, ebluisantă, cu părul într-o delicioasă dezordine, cu o rochiţă scurtă de mătase neagră, cu o centură de metal. Şi râde, într-un râs care-i descoperă dinţii asemuitori şiragurilor de perle superbe pe care le poartă la gât.

— Închipuiţi-vă că-mi reţin bagajele la vamă. Nu vor să-mi dea rochiile, şi nici lingeria…

Şi amuzată de acest episod, în adevăr ridicol, dar în fond supărător, exclamă din nou:

— Am rămas fără o cămaşă! Le-am a spus doar că rămân numai zece zile, că plec la Viena. Degeaba …Dar vai!

— Ce s-a întâmplat?

— Nu vi s-a servit nimic? Liqueur? Cafea? Bomboane?

Şi Elvira Popesco sare sprintenă și zglobie de pe divanul pe care se tolănise, pentru a-şi împlini datoriile de amfitrioană…

După câteva clipe, în faţa păhăruţelor de Cointreau, o întreb:

— Plecaţi la Viena?

— Da! Plec la Viena unde voi juca „Ma cousine de Varsovie”. Louis Vemeuil vine cu trupa dela Paris.

— Pe urmă?

— Între 26 Iunie şi 6 Iulie, jucăm zece spectacole la Londra…

— Pe urmă?

— Pe urmă, nu ştiu. Aş vrea să mă odihnesc, undeva, într-un loc liniștit, pe o plajă mică, în Bretania. Am propuneri de turnee în America de Nord și în Argentina… Aș vrea să le fac la toamnă. Nu știu însă cum mă voi putea aranja, fiindcă am încheiat un contract pe 5 ani cu Louis Verneuil, pentru teatrele din Paris…

— Care teatre?

— La toamnă, voi juca la Antoine şi la Renaissance… La Vaudeville, voi juca o comedie nouă de Louis Verneuil, apoi — tot la Vaudeville — „Education de Prince” de Maurice Donnay şi, la sfârşit, la teatrul Michel, o altă comedie nouă de Verneuil, trei acte şi două persoane…

Potopul acesta de ştiri, mă uluieşte… Abia pot îngâna:

— Dar noi?

— Voi, ce?

— Noi… cum rămânem? La Bucureşti nu mai jucaţi?…

— După ce „Ma cousine de Varsovie” şi-a încheiat triumfala-i serie la Teatrul Michel din Paris şi după turneul la Bruxelles, primul meu gând a fost pentru publicul bucureştean, care mi-e atât de drag, care, cel dintâi, m-a iubit şi m-a încurajat şi căruia voiam să-i depun prinosul succesului meu de la Paris. De aceea am şi scris camarazilor mei de la Teatrul Mic, crezând că vor voi să reia piesele în care am jucat… Mi s-a răspuns că până la sfârșitul stagiunii ordinea spectacolelor e încheiată!

Regret foarte mult că voi trebui să plec iar în străinătate, unde mă cheamă angajamentele, fără a putea relua contactul cu publicul bucureștean, dar vina nu e a mea, ci trebuie căutată în altă parte… Cu acest prilej, ţin să mulţumesc călduros, din toată inima, tuturor acelora care s-au ocupat de mine în lipsa mea, scriind lucruri atât de drăguţe asupra realizărilor mele artistice de la Paris…

— Publicul bucureştean vă va fi recunoscător pentru dragostea ce i-o arătaţi şi va încerca tot regretul de a nu vă vedea jucând, dar… ce părere aveţi despre publicul parizian?

— A fost atât de bun cu mine. M-a primit şi m-a acceptat cu o bunătate care-mi paralizează orice calificativ!

— Am avut desigur emoţii mari la premieră…

— Prea mari, nu.

Şi conversaţia — devenind generală — alunecă pe nesimţite asupra tuturor subiectelor în legătură cu Parisul.

Fireşte, veni vorba şi de succesele românilor în străinătate din ultima vreme.

— A! Mihalescu a avut un succes foarte însemnat, îmi spune doamna Elvira Popesco. A avut curajul să debuteze un Ibsen, la „Théâtre de l’Oeuvre” şi şi-a câştigat dintr-odată simpatiile publicului. Pe de altă parte, ca „metteur-en-scène” se bucură de stima şi admiraţia artiştilor francezi, care apreciază mult spiritul nou pe care-l aduce Mihalescu în interpretare— „Strigoii” a fost un spectacol extrem de aplaudat… De altfel, Luqne-Poe intenţionează să-i lase lui Mihalescu, conducerea teatrului „de l’Oeuvre”.

S-a făcut seară. Deodată, acordurile unui shimmy răsună: e un „Phano-kid”, un fonograf în miniatură. Perechile alunecă pe parchetul încăperii vecine, în care lumina amurgului își revarsă razele purpurii prin imensele ferestre…

Elvira Popesco deschide balul neaşteptat şi tot dânsa îl închide după un sfert de oră…

„Phono-Kid”-ul îngâna acum un vals dureros, suspinat de o balalaică. Ascultăm toţi, în tăcere, înfioraţi… Havana d-lui Minulescu trimite până în draperiile somptuoase ale plafonului rotocoale de fum albastru…

Şi în cadrul acela oriental, în înserarea aceea plină de reculegere, cu muzica aceea exotică plină de modulaţii sfâşietoare, cu ofiţerul de marină, tânăr şi blond, totul pare o clipă dintr-un roman de Claude Farrére”.

*** Rampa, mai 1924

Actrița a devenit muza dramaturgului Louis Verneuil, cu care a format un cuplu extravagant, scandalurile dintre ei fiind mereu pe prima pagină a ziarelor. Elvira şi Louis își aruncau vorbe grele în public, fie că erau pe stradă, în hoteluri sau în foaierul teatrului. Ea era descrisă ca orbitor de elegantă, purta pene şi smaralde, era întotdeauna impecabilă şi strălucitoare. Publicul a fost fascinat de aparițiile sale, iar ziarele îi urmăreau atât viața privată, cât și cea artistică. În timpul războiului, actrița a plecat in America și în această perioadă relația ei cu Verneuil s-a deteriorat și mai mult. În 1952, dramaturgul s-a sinucis tăindu-şi gâtul în cadă, într-o camera de hotel. Avea 59 ani și presa a scris că motivul sinuciderii a fost iubirea devastatoare pentru Elvira Popesco.

Cariera actriței a durat timp de 65 de ani, dar repertoriul pieselor interpretate de ea a fost relativ restrâns, explicația fiind că toate spectacolele în care era protagonistă țineau afișele ani in șir, fiind extrem de solicitate de public, unele dintre ele depășind 2.000 de spectacole. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a mai jucat în creațiile lui Henry Bernstein, André Roussin și Sacha Guitry.

Colaborările cu cinematografia au fost numeroase între anii 1930 și 1940, printre cele mai reprezentative filme în care a fost distribuită fiind “La Présidente”, “Ils étaient neuf célibataires”, “Austerlitz”, “Plein Soleil”.

Ultimul soţ al Elvirei Popescu a fost baronul Sebastien Foy, care a murit în 1967, lăsându-i o mare avere. Actrița a apărut ultima oară la televiziune în serialul „La Voyante“ în 1972, iar ultimul său spectacol de teatru a fost piesa “La Mamma“, scrisă special pentru ea de André Roussin.

În 1985, artista a părăsit vila somptuoasă pe care i-o lăsase contele Foy la Mezy pentru a se muta într-un apartament în Paris. La o vârstă înaintată, fără să-și fi pierdut farmecul, a continuat să țină un salon deschis în reședința din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară și politică a capitalei Franței. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d’Estaing și mulți alții se numărau printre cei care o priveau și o ascultau fermecați în sufrageria ei.

Elvira Popesco a fost distinsă cu Premiul “Molière” pentru cea mai bună actriță, decernat de Asociația actorilor francezi, și a primit de două ori ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincții ale Franței.

„În primul rând, în fiecare seară eu mă rog în limba română, în limba poporului meu şi ascult mereu muzică românească şi folclor românesc. Eu sunt româncă. Când am venit aici, puteam să mă bucur de cele mai mari plăceri. Dar m-am sacrificat cu totul pentru munca mea ca să nu mă fac de ruşine, să nu se spună ceva neplăcut despre un actor român, pentru că asta am fost la început, o actriță româncă”, mărturisea Elvira Popesco în 1988, într-un interviu publicat în revista Flacăra.

Actrița a încetat din viață pe 11 decembrie 1993, la Paris, fiind înmormântată în Cimitirul Père-Lachaise. Unica ei fiică, Tatiana Athanasescu, s-a căsătorit în 1935 cu contele francez Guillaume Lecointre, de care a divorțat în 1944 și apoi s-a recăsătorit cu Guy Juvet, funcționar la Biroul International al Muncii, cu care a avut o fiică, Antoinette Juvet-Mir, astăzi unica urmașă în viață a Elvirei Popesco.

 

Galerie foto:

No comments

leave a comment