Eminescu în Viena, amintirile academicianului Theodor Stefanelli

Eminescu, cât timp a petrecut la Viena, arăta de regulă foarte bine și era pe deplin sănătos. Prin pielița curată a feței sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în față și se închideau pe jumătate când râdea. Și râdea adesea, cu o naivitate de copil, de făcea să râdă și pe ceilalți din societatea sa, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatic, de ți se lipea de inimă.

Traiul lui Eminescu era cât se poate de simplu. Nu am cunoscut un om cu mai puține pretenții ca dânsul. Când avea bani, mânca bine, iar când paralele erau pe sfârșite, se mulțumea cu puțin, fără să putem presupune că cauza acestei frugalități ar fi lipsa de bani.

Cafeaua cu lapte ce o lua dimineața acasă o plătea cu abonament cu 3 florini pe lună, iar mâncarea de amiază și-o asigura numai atunci prin abonament când noi, colegii lui, prinzând de veste că a primit bani de acasă, în sileam la aceasta. În toamna anului 1869 și în decursul anului 1870 lua masa de regulă la restaurantul Moretti din cartierul Landstrasse, unde mâncau cei mai mulți bucovineni.

Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau o halbă de bere, era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre și fuma mult.

Cafeneaua ce o cerceta Eminescu mai ades era cafeneaus Troidl de la Wollzeile (o stradelă cochetă, aflată în apropierea Catedralei Sf. Ștefan, chiar în centrul Vienei). Aici se adunau după-amiază foarte mulți studenți români și discutau, se sfătuiau și-și împărtășeau noutățile din patrie. Aici lua Eminescu după-amiaza cafeaua cu lapte sau o cafea neagră, citea gazetele și asculta cu multă atenție discuțiile tinerilor și știrile din țară. În această cafenea avea Eminescu și un avantaj, pentru că chelnerul Jean îi dădea, până la o sumă oarecare, cafea și chiar tutun pe credit.

blankCe-i drept, îi dădeau pe credit și birtașii și chelnerii, dacă era oaspete regulat al birtului, dar, orișicum, aceste griji materiale produceau în Eminescu depresiuni psihice, îl făceau tăcut, indispus și nervos. În astfel de împrejurări dispărea veșnicul său zâmbet de pe buze, iar suferința sa era liniștită, era un fel de resignațiune și melancolie, căreia îi dădea expresie printr-un oftat adânc și printr-o unică vorbă mai grea ce am auzit-o din gura lui, adică: “tu-i neamul nevoii”.

Pe acele vremuri, traiul în Viena nu era scump și Eminescu plătea, cum am spus, pentru cafeaua de dimineață 3 florini, iar locuința îl costea 7-8 florini pe lună (este vorba despre o cameră mare și luminoasă din Dianagasse), pe când mâncarea de amiază în abonament îl costa cel mult 14 florini lunar, fără băutură.

Sursa: Amintiri despre Eminescu, Theodor Stefanelli, Bucuresti, 1914

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *