HomeOameni care au intrat în istorieHollywood clasicEmmanuelle Riva, discreta doamnă a filmului francez

Emmanuelle Riva, discreta doamnă a filmului francez

DS TW

Emmanuelle Riva, pe numele său real Paulette Germaine Riva, s-a născut pe 24 februarie 1927 la Cheniménil, în Franța, și a fost fiica unei croitorese, Jeanne Fernande, și a italianului René Alfred Riva.

Fetița era pasionată de actorie și a fost distribuită în adolescență în mai multe roluri minore, de figurantă, în diverse piese la teatrul din localitatea natală, dar, pentru a se întreține, a lucrat timp de mulți ani într-un atelier de croitorie. La un moment dat, tânăra a văzut o reclamă într-un ziar local și a decis să se înscrie la o școală de actorie.

La vârsta de 26 de ani, în ciuda obiecțiilor familiei, s-a mutat la Paris pentru a urma cursurile respective, în 1954 a fost distribuită în primul ei rol pe o scenă mare, într-o producție a trupei Arms and the Man a lui George Bernard Shaw, iar în 1957 și-a făcut debutul în televiziune în serialul “Énigmes de l’histoire”.

În 1959, Emmanuelle a primit unul dintre rolurile principale din pelicula “Hiroshima, dragostea mea”, producție realizată de regizorul Alain Resnais după un scenariu de Marguerite Duras. Personajul ei, o actriță franceză care are o aventură cu un arhitect japonez la Hiroshima, a fost deosebit de apreciat de critici și astfel tânăra a fost nominalizată la premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță străină în 1960.

În 1970. scriitoarea Silvia Kerim a realizat pentru revista Flacăra un interviu cu actrița franceză:

“Emmanuelle Riva la ea acasă, adică în rue de la Harpe, 37, etajul 4, cum urci pe o scară veche, din lemn tocit și sări peste “o treaptă de care se împiedică toată lumea” — arată cu totul altfel. Nu știu, încă, dacă era mai bine s-o văd doar pe ecrane — mari sau mici — și să mă pot, astfel, gândi la ea ca la un om care a învins. Pornisem spre ea (într-un Citroen alb, mic, condus de Arlette Dave, regizoarea spectacolului radiofonic “Domnişoara Nastasia”, rol care-i plăcuse enorm Emmanuellei Riva şi în care avusese un remarcabil succes), încărcată cu informaţiile de rigoare. Ştiam, adică, unde şi când se născuse (undeva în Vosgi, acum 38 de ani), că jucase teatru (“Profesiunea doamnei Warren”, “Dialogul Carmelitelor”, “Întoarcerea”, “Eroul şi soldatul”), că aproape fiecare apariţie a ei pe câte o scenă pariziană echivalase cu un eveniment. Ştiam de “Hiroshima”, de “Leon Morin prêtre”, de “Thérèse Desqueyroux”, ştiam de “Kapo” şi de “Climate”, ştiam că în ultimul timp jucase — alături de Maurice Ronet şi Sylva Koscina, — într-un film al lui Michel Worms — “La modification” — realizat după romanul lui Michel Bator. Dar mai ştiam că acceptase să joace şi în filme care nu ar fi meritat-o (“L’Homme de Désir”, scenariu, adaptare, dialoguri: Dominique Delouche). Ştiam despre unele abdicări recente de la exigenţa cu care-şi aşteaptă şi alege rolurile din teatru şi din film, dar nu doream să aflu dacă şi în viaţa de fiecare zi a Emmanuellei Riva se petrecuse vreo “modificare”. N-am aflat nici acum.

Ştiu doar că, de câte ori mă gândesc la acea înserare de început de vară, înăbuşitoare, la acea odaie lunguiaţă, când mă gândesc la mobilele fragile, la bibelourile rare, la şalurile, la mărgelele, la pernele de mătase de pe canapeaua neînchipuit de joasă, la cărţile şi amintirile îngrămădite de o femeie parcă din totdeauna şi pentru totdeauna singură, când îmi apare cu surâsul ei puţin crispat, cu buclele blonde — perucă ? — uşor răvăşite, cu poncho-ul de mătase palidă, aruncat peste umerii înguşti, când îmi vin în minte toate astea, am chef, deodată, să-i scriu — deşi aud că e în Turcia acum — şi s-o întreb ce mai face. Locuinţa aceea din cartierul Saint Michel părea chilia unei fiinţe desprinse de lume, de tot ceea ce reprezintă mişcare. Şi totuşi, îmi spune că detestă tot ce e înţepenit, detestă acea tendinţă a oamenilor, în general, acea silinţă a oamenilor de teatru şi de cinema, mai ales, de a “condamna” actorii, de a-i ţintui, de a-i înţepeni o dată pentru totdeauna în tiparul aceleiaşi categorii de roluri.

— În cinematograf e chiar mai rău, îmi spune ea. Pentru că imaginea produce un asemenea şoc asupra publicului, ea are o asemenea putere de convingere, încât atunci când oamenii îşi formează o anume idee despre un actor sau despre o actriţă, ei nu mai vor să renunţe la ea în ruptul capului. De aceea pot fi văzute adesea actriţe care de la începutul şi până la sfârşitul carierei lor apar pieptănate în acelaşi fel, poartă cam acelaşi gen de pălării şi nu renunţă cu nici un chip la mereu aceeaşi culoare a părului, de teamă ca spectatorii să nu le piardă din vedere. Eu nu sunt deloc adepta acestei atitudini. Nu o fac anume, dar mi se întâmplă foarte adesea să nu fiu recunoscută pe stradă. Este modul meu de a afirma că trăiesc, că mă mişc, că sunt mobilă, că mă schimb, rămânând, în același timp, profund fidelă mie însămi.

— Și totuși, aproape toată lumea, când spune Emmanuelle Riva, spune “Hiroshima, mon amour”.

— “Hiroshima” a fost un film mare, și acest lucru nu mi se datorează, desigur, mie, ci, mai ales, celor doi autori: Alain Resnais și Duras. Marele succes al filmului este rezultatul binecuvântatei întâlniri a acestui cuplu de creatori. Din fericire, se mai petrec în viață asemenea întâlniri miraculoase.

Îi spun că aș vrea să aflu cum a colaborat cu Marguerite Duras.

— N-aș putea spune că am colaborat la scrierea scenariului cu Marguerite Duras. Ea a lucrat mult, enorm de mult, cu Alain Resnais, Resnais sugerându-i ceea ce dorea să exprime în plus scenariul, iar ea, Marguerite Duras, la rândul ei, răspunzând acestor solicitări. Apoi, noi, actorii, am colaborat în sensul că nu ne-a mai rămas decât să trăim povestirea. Bineînțeles, Duras m-a urmărit cu ochiul ei atent, adăugând personajului, prin sugestiile pe care mi le făcea în timpul filmărilor, date în plus faţă de cele din scenariu. Date, care, după părerea scriitoarei, erau în biografia posibilă a fetei ce păream eu a fi. E drept că mie-mi place mult mai mult să mi se sugereze date ale fiinţei care aş putea să fiu. Cred că ar putea, într-adevăr, să fie un personaj înzestrat cu multe biografii posibile.

Ar vrea să joace Audiberti, Eugen Ionescu, Billetdoux. Ar vrea să joace mult, ar vrea să i se ceară mult. Mult mai mult decât i se cere în ultima vreme. (“N-am mai jucat pe nici o scenă, de doi ani, nimic!”) I se pare că, în lumea ei, în lumea actorilor de teatru şi de film francez, “roata norocului” se învârte încet, distribuind “şansa” în felii egale, cam din 5 în 5 ani. Poate de a crea Emmanuelle Riva, care se declară a fi o fiinţă foarte, foarte veselă, nu e de loc optimistă. Deloc. Poate pentru că acum Emmanuelle se află la mijlocul acelui răstimp “din 5 în 5 ani”, e plecată mai mult în vacanţă, la Trouville (are acolo un “pied à terre”), ori în Turcia”.

*** Silvia Kerim, România literară, iulie-septembrie 1970

 

Emmanuelle Riva a fost distribuită în filmul “Kapò” din 1960 al lui Gillo Pontecorvo, doi ani mai târziu în „Thérèse Desqueyroux”, în “Riscurile meseriei” în 1967, iar în 1993 în “Trei culori: albastru”, dar în tot acest timp și-a continuat cariera în teatru, apărând în zeci de piese.

Rolul din filmul „Iubire” din 2012, regizat de Michael Haneke, cel al unei profesoare de muzică în vârstă care suferă un accident vasculat cerebral și este îngrijită cu mult devotament de soțul ei (actorul Jean-Louis Trintignant), i-a adus prestigiosul premiu BAFTA pentru cea mai bună actriță într-un rol principal în 2013 și o nominalizare la Premiul Oscar.

Actrița a avut o viață privată deosebit de discretă, nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii. Se știe că a avut un partener de lungă durată și a locuit timp de cincizeci de ani într-un apartament situat la etajul al patrulea într-un imobil din Cartierul Latin din Paris.

Emmanuelle Riva a încetat din viață pe 27 ianuarie 2017, cu patru săptămâni înainte de a împlini 90 de ani, și a fost înmormântată în cimitirul Charonne, având, așa cum și-a dorit, o ceremonie funerară la fel de discretă cum a fost întreaga sa viață.

DS TW
No comments

leave a comment