Wilhelm s-a născut pe 27 ianuarie 1859 la Berlin și a fost fiul prințului Frederic Wilhelm al Prusiei, viitorul Kaiser Frederic al III-lea, și al soției sale, prințesa Victoria a Marii Britanii, deci a fost nepot al reginei Victoria și era plasat al doilea în linia de succesiune la tronul Prusiei. Din cauza faptului că nașterea sa a fost complicată, după un travaliu prelungit, viitorul împărat a suferit de paralizie Erb, o afectare motorie a plexului brachial, infirmitate pe care a încercat să o ascundă toată viața. În multe fotografii Kaiserul poartă o mănușă albă în mâna stângă, pentru a face brațul să pară mai lung, sau își ține brațul stâng cu cel drept.
De la vârsta de 6 ani, copilul a început pregătirea pentru viitorul său rol, fiind instruit de mai mulți tutori coordonați de profesorul Georg Hinzpeter. Wilhelm a mărturisit mai târziu că nu a primit niciodată un cuvânt de laudă pentru eforturile sale, deși era un elev conștiincios, interesat de știință, tehnologie și strategie militară.
Pe 27 februarie 1881, tânărul s-a căsătorit cu prințesa Augusta, fiica cea mare a lui Frederic al VIII-lea, Ducele de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, și a Prințesei Adelheid de Hohenlohe-Langenburg, care îi era verișoară de gradul al doilea, deși familia lui a fost inițial împotriva mariajului, pentru că tatăl ei nu era suveran. Cancelarul Otto von Bismarck a fost însă un susținător puternic al uniunii, crezând că astfel se va pune capăt disputei vechi dintre guvernul prusac și tatăl Augustei. În cele din urmă, hotărârea lui Wilhelm și sprijinul lui Bismarck au determinat familia imperială să își dea consimțământul oficial.
Augusta era cunoscută sub numele „Dona” în cadrul familiei și a avut inițial o relație bună cu soacra ei, Victoria, care spera că tânăra prințesă o va ajuta să-și îmbunătățească relațiile foarte proaste cu fiul său, dar acest lucru nu s-a întâmplat, iar cele două au avut dispute permanente. Cuplul a avut șapte copii, Wilhelm, Eitel Friedrich, Adalbert, August Wilhelm, Oskar, Joachim și Victoria Luise.
Convins că aparține unei clase privilegiate și că a venit pe lume pentru a schimba fața imperiului, Wilhelm a fost acuzat de megalomanie, iar eforturile lui de a dobândi prestigiu internațional și a aduce Germania printre marile puteri ale lumii au dus la demararea unei campanii ambițioase de înarmare. În plus, și-a propus să obțină colonii noi în Africa și s-a implicat în războaie, iar politica lui a dus la declanșarea unei serii de conflicte politice cu Anglia. Suveranul era un admirator al demonstrațiilor militare, considera chiar că militarismul caracterizează întreaga societate germană și a inaugurat tradiția de a numi în funcții importante în stat doar ofițeri cu o carieră militară strălucită.
În egală măsură, Kaiserul a încurajat industrializarea, dezvoltarea economiei și adoptarea unor noi tehnologii, dar și cercetarea științifică. Deși ambițios, Wilhelm nu a fost un conducător militar abil, iar în timpul Primului Război Mondial lipsa de cunoștințe strategice și tactice a dus la decizii controversate pentru armata germană. Începând cu anul 1916, împăratul a predat conducerea Marelui Stat Major generalilor Hindenburg și Ludendorff, care au instaurat, cu acceptul său, dictatura militară.
Sfârșitul războiului a fost un dezastru de proporții pentru Germania, pierderile umane ridicându-se la 10 milioane de morți, în acest context a fost proclamată Republica de la Weimar și s-a decis abolirea monarhiei, iar împăratul a fost nevoit să abdice pe 9 noiembrie 1918, refugiindu-se la Doorn, în Olanda.
În 1920, șocul exilului și al abdicării, combinat cu destrămarea căsătoriei fiului ei, Joachim, și sinuciderea ulterioară a acestuia s-au dovedit devastatoare pentru starea de sănătate a Augustei, soția împăratului, care a murit pe 11 aprilie 1921. Republica de la Weimar a permis ca trupul kaiserinei să fie transportat înapoi în Germania, fiind depus în Templul Antichităților, nu departe de Palatul Nou din Potsdam. Pentru că nu i s-a permis să intre în țară, Kaiserul și-a putut însoți soția în ultima ei călătorie doar până la granița cu Germania.
În 1922, fostul împărat a întâlnit-o pe prințesa Hermine Reuss, și ea văduvă, și a hotărât să se căsătorească cu ea, în ciuda opoziției susținătorilor lui și a obiecțiilor propriilor copii. Wilhelm avea 63 de ani, iar Hermine avea 34 de ani când s-au căsătorit, pe 5 noiembrie 1922 la Doorn.
Medicul lui Wilhelm, Alfred Haehner, a susținut că Hermine s-a căsătorit cu împăratul exilat doar în speranța că va deveni împărăteasă, dar în scurt timp a realizat că acest lucru este nerealizabil. Cu puțin înainte de prima aniversare a nunții cuplului, Haehner a povestit că a fost de față în momentul în care Hermine a spus cât de mult regretă această căsătorie. Totuși, aparent cuplul a avut o viață fericită, în ciuda faptului că cei doi nu au avut copii.
În 1922, Wilhelm a publicat primul volum al memoriilor sale, în care a susținut că nu el a fost vinovat de începerea războiului, încercând să-și apere deciziile controversate pe care le luase pe tot parcursul domniei.
În timpul lungului său exil a fost în permanență la curent cu evenimentele din Europa, a primit oaspeți de seamă, și-a schimbat look-ul renunțând la celebra sa mustață pentru barbă, iar înfățișarea lui a devenit asemănătoare cu cele ale verilor, Regele George V al Angliei și Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Fostul suveran a învățat limba olandeză, a devenit pasionat de arheologie și de vânătoare, mărturiile epocii arătând că a ucis mii de animale.
Wilhelm al II-lea, care era cel mai bogat om din Germania înainte de 1914, și-a păstrat o avere considerabilă în perioada exilului și s-a spus că au fost necesare cel puțin 60 de vagoane de tren pentru a-i transporta mobilierul, obiectele de artă, porțelanurile și argintăria din Germania în Țările de Jos, păstrându-și, de asemenea, rezerve substanțiale în numerar, precum și mai multe palate.
La începutul anilor 1930, se pare că fostul împărat spera că ascensiunea Partidului Nazist German va stimula interesul poporului pentru restaurarea monarhiei și că nepotul său cel mai mare va deveni noul Kaiser. Cea de-a doua lui soție, tânăra Hermine, a trimis chiar o petiție guvernului nazist în numele lui, dar autoritățile germane, care îl disprețuiau pe omul ce fusese la comandă în perioada înfrângerii Germaniei în război, au ignorat scrisorile. Se pare totuși că fostul împărat l-a primit pe Hermann Göring la Doorn cel puțin o dată. Când a auzit vestea uciderii soției fostului cancelar Schleicher în timpul Nopții Cuțitelor Lungi, Wilhelm a spus: „Am încetat să trăim într-un stat de drept și toată lumea trebuie să fie pregătită pentru posibilitatea ca naziștii să ne pună cu fața la zid!”
Bătrânul Wilhelm a murit în urma unei embolii pulmonare la Doorn, în Olanda, pe 4 iunie 1941, la vârsta de 82 de ani. În ciuda atitudinii sale față de monarhie, Hitler ar fi vrut să aducă trupul Kaiserului înapoi la Berlin pentru a-i organiza o înmormântare de stat, pentru că spera că o astfel de ceremonie ar fi utilă pentru propagandă, dar fostul împărat decisese ca trupul său să nu se întoarcă în Germania decât dacă monarhia ar fi fost restaurată, iar dorința i-a fost respectată de familie. La modesta înmormântare militară organizată la Doorn, la care au asistat doar câteva sute de oameni, au participat feldmareșalul August von Mackensen, îmbrăcat în vechea sa uniformă de husari imperiali, amiralul Wilhelm Canaris, generalul Curt Haase și generalul Friedrich Christiansen, Jos Arthur Seyss-Inquart și alți câțiva consilieri militari, iar insistența lui Wilhelm ca simbolurile naziste să nu fie afișate la ceremonie a fost ignorată, așa cum se poate observa în fotografiile realizate de un fotograf olandez și care se află astăzi în arhivele germane.
