Enigmele de la Adamclisi. Grigore Tocilescu, inițiatorul săpăturilor arheologice din Dobrogea

Nici unul dintre vestigiile antichităţii romane de pe teritoriul României nu a fost învăluit în atât de multe taine ca cel de la Adamclisi. Uriaşul tezaur arheologic Tropaeum Traiani, atât monumental, cât şi cetatea, reprezintă documente în piatră unice pentru istoria veche a poporului roman.

«Zeul Marte Răzbunătorul»

După unii istorici, ridicat de Darius cu prilejul expediţiei sale din sec. VI înainte de Christos, după alţii construit un secol mai târziu de unul dintre regii odrişi, monumentul ale cărui ruine se înalţă pe un deal din apropierea satului Adamclisi a reprezentat multă vreme o enigmă. În timpul săpăturilor din anii 1880, istoricul şi arheologul Gr. Tocilescu a descoperit fragmentele unei inscripţii care, reconstituită, i-a dezvăluit un text a cărui traducere din latină înseamnă: «Zeului Marte Răzbunătorul, împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian, biruitorul germanilor, biruitorul dacilor, Mare Preot, având puterea de tribun al plebei pentru a 13-a oară, proclamat de armată imperator pentru a 6-a oară, ales consul pentru a 5-a oară, Părinte al Patriei…»

Cercetătorul a datat astfel vestigiul ca fiind ridicat în anul 109, pentru că Traian a deținut al 13-lea mandat de tribun între 10 decembrie 108 și 10 decembrie 109

În primăvara anului 102, împăratul Traian a fost la un pas de o adevărată catastrofă. Pe platoul unde se întâlnesc stepa Sciţiei Minore cu pădurile Moesiei Inferioare, trupele sale au înfruntat, într-o bătălie sângeroasă, puternicele detaşamente ale aliaţilor lui Decebal. Victoria romanilor a fost decisă în ultimul moment prin sacrificiul eroic al detaşamentului unui praefectus castrorum.

Pe acest câmp de luptă, romanii i-au ridicat viteazului praefectus un uriaş mausoleu de piatră şi un altar pe pereţii căruia au dăltuit în piatră numele celor 3.800 de eroi şi inscripţia: «În cinstea şi memoria celor mai viteji bărbaţi care au murit năprasnic luptând pentru patrie».

Se pare că prin secolul XV, falnicul TROPAEUM mai exista pentru că, impresionaţi de priveliştea ce le-o oferea, turcii ajunşi aici i-au zis Adamclisi (Adam-klisi, «biserica omului»). Monumentul s-a deteriorat apoi destul de repede din cauza intemperiilor şi a localnicilor; primele însemnări despre înfăţişarea lui datează din 1837 și îl prezintă ca o ruină de dimensiuni impresionante.

Grigore Tocilescu, directorul Muzeului Național de Antichități și profesor de istorie antică și de epigrafie la Universitatea București, inițiatorul săpăturilor arheologice din Dobrogea la sfârșitul secolului XIX, a explorat ruinele şi împrejurimile timp de doisprezece ani, recuperând o serie de materiale ornamentale pe care le-a descoperit ca pietre de cimitir, jgheaburi de cişmele, ghizduri de puţuri. Din cele 54 de metope existente iniţial s-au identificat 48 întregi, dintre care una la Muzeul arheologic din Istanbul şi încă cinci fragmentare, iar din cele 26 de creneluri au fost recuperate 22 întregi şi trei fragmentare.

O Atlantidă dobrogeană

Izvoarele istorice antice vorbeau de un oraş numit Tropaeum și, o dată cu descoperirea monumentului de la Adamclisi, Grigore Tocilescu a rezolvat și problema localizării orașului, identificându-l cu ruinele de cetate aflate nu departe de monument, în mijlocul văii Urluia. Câţiva ani mai târziu, cu prilejul săpăturilor făcute în interiorul edificiului, s-a descoperit soclul unei statui închinate împăratului Traian ce purta inscripția Traianenses Tropae.

În 1972, revista România pitorească scria:

“Opt decenii s-au scurs de când Tocilescu a început primele săpături arheologice printre ruinele cetăţii de la Adamclisi, însă enigmatica Tropaeum Traiani continuă să ofere cercetătorilor surprinzătoare elemente inedite. Unul dintre acestea, o noutate de ultimă oră, este o monedă emisă în anul 598 sau 599 sub împăratul Mauricius. Ea ar infirma aprecierea că viaţa oraşului Tropaeum Traiani a încetat cu desăvârşire o dată cu distrugerea sa de către avari în anii 586 – 587. Autorul acestei descoperiri, arheologul Radu Ocheşanu, o corelează cu alte două ce sprijină ipoteza că, după distrugerea amintită, a existat o continuitate de viaţă cvasiurbană ce se prelungeşte în deceniile I şi II din secolul VII.

“După distrugerea provocată de atacul avarilor, preciza profesorul Constantin Scorpan, nu mai avem de-a face cu o viaţă cu adevărat urbană. Într-adevăr, nu mai există oraşul Tropaeum Traiani, dar pe spaţiul său continuă să se locuiască ici şi colo, în clădiri mici cu ziduri legate cu lut, fără fundaţie. În cele din urmă cetatea este părăsită paşnic pe la 614 – 616”.

În anii ’70, într-o nişă dintr-un zid situat în sectorul porţii de Est, unde se presupune că a fost o zonă comercială cu magazine şi ateliere, arheologul Alexandru Barnea a descoperit un tezaur format din monezi de argint emise sub Nero şi alţi împăraţi până la Septimiu Sever, deci între anii 54 şi 211 după Christos.

“Acest tezaur de monede romane din secolele I—III a fost descoperit întâmplător, o adevărată surpriză, mărturisea Al. Barnea, deoarece într-o aşezare nu prea găseşti asemenea tezaure. Dar pentru mine descoperirea lui înseamnă că aici, în zona porţii de Est, şi nu în altă pace, a existat castrul lui Traian!

Aprovizionarea cu apă a reprezentat una dintre cele mai importante probleme pentru oraşul tropeenilor, aşezat într-o regiune secetoasă, lucru atestat atât de monumentul închinat «zeiţei împărătese Hera» pentru «găsirea apei», cât şi altarul lui Zeus Ploiosul, descoperit de arheologul Al. Barnea. Studiile din anii ’70 au arătat că, de-a lungul întregii sale existenţe, oraşul a fost alimentat cu apă nu prin patru apeducte, cum se credea până atunci, ci prin opt, datând din epoci diferite şi venind din trei direcţii diferite.

“Cel mai interesant apeduct, preciza la acel moment arheologul Simion Ştefan, este cel care îşi avea originea la izvorul din marginea satului Şipote şi care are o lungime totală de peste 8 km. Apeductul a fost cercetat acum câţiva ani de colegii de la Muzeul de arheologie din Constanţa, în apropierea imediată a cetăţii, dar explorările din vara trecută au dus la fixarea exactă a întregului său traseu, care urmăreşte configuraţia terenului şi a pantelor spre a păstra constantă căderea foarte lină a apei — principiu specific tuturor apeductelor antice”.

Monumentul de la Adamclisi a fost reconstituit după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului edificiu aflat în ruine și a fost inaugurat pe 28 mai 1977. Ansamblul este format din Cetatea Tropaeum Traiani, basilica, necropola, ansamblul de apeducte, monumentul triumfal “Tropaeum Traiani”, altarul roman de la Adamclisi, termele cetății Tropaeum Traiani și locuințele extramurane.

Grigore Tocilescu, cel care a inițiat săpăturile arheologice de la Adamclisi și le-a continuat neobosit timp de 12 ani, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani, pe 18 septembrie 1909. La moartea sa, ziarul Universul scria:

“Încă o lumină care s-a stins; încă un bun român care a dispărut! Grigore Tocilescu moare după ce a umplut câteva decenii cu numele său. Generații după generații au fost luminate de mintea lui și încălzite de patriotismul său.

Gr. Tocilescu dispare dintre noi jelit de întreaga țară care pierde pe unul din cei mai glorioși fii ai săi. Rămășițele pământești ale savantului profesor universitar au fost duse, după cum se știe, la biserica Sf. Gheorghe și depuse pe un catafalc înconjurat de flori.

În fața sicriului am văzut defilând sute de cetățeni, începând cu demnitarii statului și sfârșind cu umilii locuitori de pe la marginea Bucureștiului ale căror suflete vibrau odinioară în sala Ateneului, când bătrânul dascăl, ca un apostol al românismului, le vorbea de vitejia românească.

…Și-n fața sicriului pe care toți îl vedeam în mintea noastră ca învăluit în tricolorul român, cetățenii se înclinau, Bucureștiul era îmbrăcat în doliu, iar România plângea. (…)

Înmormântarea s-a făcut ieri la orele 2 după amiaza. Serviciul religios a fost oficiat la biserica Sf. Gheorghe-Nou de către Arhiereul Sofronie Craioveanul, înconjurat de cler. Doctorul Hepites a rostit următorul discurs din partea Academiei Române:

“Academia Română, în numele căreia am trista însărcinare de a saluta rămășițele pământești ale prea iubitului nostru coleg Grigore Tocilescu, este crud lovită prin disparițiunea mult prematură a aceluia în care își pusese, acum 32 de ani, cele mai mari ale ei speranțe chemându-l, la vârsta de 27 de ani, căci era născut la 20 octombrie 1850, chemândul zic în sânul ei ca membru corespondent în secțiunea istorică, în anul 1877.

Este natural ca vijelia să doboare într-o pădure copacul cel mai bătrân, care și-a ostenit puterile de frământările ce-a suferit în îndelungata-i viață; dar inima ți se sfâșie atunci când, printr-un capriciu al soartei, tocmai copacul cel mai vânjos, acela în care seva circulă cu cea mai mare abundență și vioiciune, tocmai el să fie doborît de năpraznica vijelie.

Nu de mult, scumpul nostru coleg Tocilescu, prietenul meu neclintit de 50 de ani, căci am fost camarazi în clasele primare din Ploiești, te uimea prin prodigioasa-i activitate împărțită în multe direcțiuni diferite, tocmai grație adâncilor sale cunoștințe și sănătății sale. Eram deci în drept să credem că vârsta—de-a pururi neîndurată—potolindu-i firea cea arzătoare, să-i dea timpul spre a coordona și da la lumină prețioasele-i tezaure pe care le-a descoperit mai cu seamă în știința sa de predilecțiune, arheologia și epigrafia, descoperiri pe care le-a făcut cunoscute Academiei Române în mai bine de o sută de comunicări.

Soarta n-a voit astfel și o boală la care oricine ar fi putut fi expus îl răpi numai în câteva zile din sânul nostru și al îndureratei sale familii.

Numele lui Grigore Tocilescu este foarte bine cunoscut și respectat atât în toate unghiurile unde trăiesc românii, cât și departe, mult departe de granițele noastre, de învățații specialiști din toate părțile lumii.

Bun patriot și fervent naționalist, mare învățat și propovăduitor neasemuit, astfel a fost colegul și prietenul nostru Tocilescu.

Iubirea științelor istorice era înnăscută într-însul, îmi aduc foarte bine aminte—și foarte adeseori ne reaminteam cu plăcere acest lucru—cum în orele de meditațiune, la pensionatul Georgescu din Ploiești, îl învățam eu aritmetica și geometria în clasele a III și IV primară, pe care le urmam împreună la școala publică cu dascălii Antimescu și Drăgușescu și cum dânsul, viitorul nostru istoric, îmi povestea în recreațiuni de Istoria Românilor pe care de la dânsul am învățat-o pentru întâia oară, căci aveam o repulsiune de cartea de istorie împănată de cifrele ce ni se puneau pe vremuri în mâini.

Tocilescu și-a început activitatea științifică cu studiul vechilor documente ale țării în modesta funcțiune ce ocupa pe lângă Comisiunea Bunurilor Statului și în care timp, urmând cursurile Facultății de drept din București, publică în 1874, pentru a-și obține diploma de licențiat în drept, lucrarea sa intitulată: „Despre Legat în Dreptul Roman și în Dreptul Român“. (…)

Tocilescu, care începuse deja să fie cunoscut prin chiar lucrările sale, fu trimis în străinătate ca să studieze limbile slavice pentru studiile de istorie. În mai mulți ani de-a rândul Tocilescu a studiat mai întâi la Praga limbile slave și apoi la Paris, epigrafia latină și arheologia. Mai că nu au rămas biblioteci și arhive în Europa să nu fi fost cercetate de dânsul. Astfel era pregătit Tocilescu pentru studiul antichităților țării noastre.

Opera sa, „Dacia înainte de Romani”, care căpătă în 1877 premiul Academiei Române, dovedea, în mod cu totul deosebit, admirabila pregătire a tânărului nostru istoric și arheolog.

Întors în țară, i se oferă, după inițiativa unui alt membru al Academiei noastre, pe atunci ministru al instrucțiunei publice, regretatul Gheorghe Chițu, catedra de istorie antică și de epigrafie la Facultatea de litere din București, pe care tânărul nostru învățat se urcă în aprilie 1881.

Numit director al Muzeului de antichități, el l-a îmbogățit cu prețioase colecțiuni pentru istoria trecutului veșnic scump nouă. S-a pus în cele mai bune relațiuni cu toți învățații specialiști din toată lumea, apreciatori profunzi ai lucrărilor sale, și a reprezentat, întotdeauna cu fală, știința română în nenumăratele congrese de arheologie ce s-au ținut în diferitele țări culte.

A explorat o mulțime de stațiuni arheologice din epoca preistorică și din epocile greacă și romană. Studiul orașelor grecești de la Prut și de la Dunărea de jos și mai ales acela al așezămintelor romane din aceste ținuturi l-au preocupat mulți ani.

Am spus deja că rezultatul cercetărilor sale îl comunica în ședințele plenare ale Academiei Române, al cărui membru titular devenise încă din anul 1890 și al cărui vice-președinte a fost până acum.

Printre numeroasele sale publicațiuni mă voi margini de a aminti opera sa capitală asupra cetății monumentului triumfal și al mausoleului de la Adamclisi, în colaborare cu doi iluștri învățați străini.

Tocilescu își devotase viața studiului rămășițelor de la Adamclisi și toată năzuința sa era edificarea acestui admirabil monument în una din piețele Bucureștilor cu pietrele, cu inscripțiuni transportate de dânsul cu atâta trudă și depuse provizoriu lângă muzeul său.

Să sperăm că aceste documente lăsate de legionarii romani pe teritoriul nostru la Adamclisi vor fi păstrate cu sfințenie și că visul lui Tocilescu se va îndeplini odată.

Dânsul a înființat și publicat mai mulți ani arhiva pentru istorie, arheologie și filologie, din care au apărut până acum 10 volume; el a colaborat la o mulțime de reviste și publicațiuni, dar mai ales la revistele conduse de Hasdeu, ca „Românismul” „Traianul” și „Columna lui Traian”, el este unul din autorii noului Dicționar geografic al României, cel mai ascultat conferențiar al Societății geografice și al Ateneului Român la propășirea cărora și-a pus tot sufletul. În fine, numeroasele rapoarte din Analele Academiei Române asupra cărților intrate la diferitele premii sunt dovada cea mai strălucitoare a nemărginitelor sale cunoștințe.

De aceea Academia română în prima linie plânge pierderea lui Grigore Tocilescu și tot românul trebuie să plângă pe înflăcăratul patriot și neprețuitul învățător, iar eu mai plâng și pe neclintitul meu prieten de o jumătate de veac.

Tocilescu a avut momente de glorie, dar și amărăciune. Dar cine oare, Doamne, n-are amărăciune în această viață? Căci în cealaltă el avea credința celui mai înflăcărat creștin, căci a fost întotdeauna un bun creștin, după cum se și cuvine unui bun român, căci și el a fost unul din apostolii românismului.

Pierdem în tine, scumpe coleg, pe bunul patriot, pe învățatul istoric și arheolog, pe cel mai de seamă descoperitor epigrafist al nostru și, în fine, pe veșnic însuflețitul dascăl.

Ca mărturie, Academia română, cea mai înaltă instituțiune de cultură a tuturor românilor, mă trimite ca să-ți împodobesc sicriul cu coroana sa.

Fie-ți memoria eternă și țărâna ușoară!”

Surse:

Universul, Tribuna, septembrie 1909

Adamclisi, o Atlantidă dobrogeană, Val Tebeica, România Pitorească, 1972