La sfârșitul Revoluției din februarie 1917, țarul Nicolae al II-lea a fost forțat să abdice în numele său și al țareviciului Alexei, în favoarea fratelui său cel mic. Cum Marele Duce Mihail a refuzat să accepte tronul Rusiei și a abdicat, la rândul lui, a doua zi, cei 300 de ani de domnie ai dinastiei Romanov s-au încheiat pentru totdeauna. Pe 22 martie 1917, familia imperială a fost pusă sub arest la domiciliu de către guvernul provizoriu condus de Alexander Kerenski, înconjurată de gărzi și consemnată în apartamentele sale.
În august 1917, țaruș, țarina și cei cinci copii ai lor au fost evacuați la Tobolsk, motivul fiind că astfel vor fi protejează de furia revoluționarilor, iar aici au trăit în vila fostului guvernator al orașului, într-un confort relativ pentru o scurtă perioadă de timp. După ce bolșevicii au preluat puterea în octombrie 1917, condițiile de detenție au devenit stricte și se vorbea din ce în ce mai des despre trimiterea țarului în judecată.
Lui Nicolae al II-lea i s-a interzis să poarte epoleți, santinelele mâzgăleau desene obscene pe ziduri pentru a le jigni pe marile ducese, iar începând cu 1 martie 1918, familiei i s-a impus un regim alimentar sărăcăcios, compus din rații militare. În aprilie, țarul, țarina Alexandra și fiica lor, Maria, au fost mutați la Ekaterinburg. Țareviciul Alexei, care suferea de o formă gravă de hemofilie, era prea bolnav pentru a-și însoți părinții și a rămas cu celelalte surori, Olga, Tatiana și Anastasia, plecând din Tobolsk abia în mai 1918.
Familia a fost închisă în Casa Ipatiev, care a fost denumită “Casa cu Destinație Specială”, i s-a interzis să vorbească în orice altă limbă decât rusa, nu i s-a permis accesul la bagaje, care erau depozitate în curtea interioară și a fost supusă mai multor percheziții, ocazie cu care s-au confiscat toți banii, pentru “bună păstrare de către trezorierul Sovietului Regional Ural”. Ferestrele din toate camerele au fost acoperite cu ziare, comandantul gărzii și subordonații săi direcți aveau acces în toate încăperile la orice oră din zi sau din noapte, iar prizonierii erau obligați să sune dintr-un clopoțel când mergeau să folosească baia și lavoarul de pe hol. Rațiile de hrană erau în principal ceai și pâine neagră la micul dejun și ciorbă cu puțină carne la prânz.
Sovietul Regional Ural a convenit, într-o ședință din 29 iunie, ca familia Romanov să fie executată. Patru zile mai târziu, emisarul Filipp Goloșciokin a plecat la Moscova, la Comitetul Central, pentru a cere aprobare și astfel s-a decis ca prezidiul Sovietului Regional Ural să organizeze detaliile practice ale asasinatului și să hotărască ziua în care va avea loc, în funcție de situația militară locală, nu înainte de a contacta Moscova pentru acceptul final.
Pe 13 iulie, peste drum de Casa Ipatiev, în Piața Voznesenski, se organizase o demonstrație a unor soldați din Armata Roșie, socialiști revoluționari și anarhiști, care cereau dizolvarea Sovietului Ekaterinburg și transferul controlul orașului în mâinile lor. Rebeliunea a fost suprimată de un detașament de gărzi roșii condus de Piotr Ermakov, care a deschis focul asupra protestatarilor. Autoritățile au exploatat incidentul, calificându-l drept o rebeliune monarhistă care amenință deținerea în siguranță a prizonierilor.
Pe 16 iulie, Iakov Iurovski, comandantul Casei Ipatiev, a fost informat de Consiliul Sovietelor Uralului că execuțiile nu mai pot fi amânate. La ora 8 seara, bărbatul și-a trimis șoferul să aducă un camion și mai multe suluri de pânză. Intenția era să parcheze mașina cât mai aproape de intrarea în subsolul casei, cu motorul pornit, ca să mascheze zgomotele. Iurovski și Pavel Medvedev au împărțit soldaților din corpul de pază 14 pistoale și fiecăruia dintre ei i-a fost atribuită câte o victimă.
La miezul nopții de 16 spre 17 iulie 1918, comandantul Casei cu Destinație Specială i-a ordonat medicului țarului, Eugene Botkin, să trezească familia care dormea în acel moment și să le ceară tuturor să se îmbrace, sub pretextul că vor fi mutați într-o locație sigură, pentru a evita haosul iminent din Ekaterinburg.
Nicolae al II-lea, Alexandra și cei cinci copii au fost duși într-o cameră de la demisol, apoi li s-a spus să aștepte în acea încăpere până ce era adus camionul care urma să-i transporte. Câteva minute mai târziu a fost adus plutonul de execuție, iar Iurovski a citit cu voce tare ordinul primit de la Comitetului Executiv: “Nikolai Alexandrovici, având în vedere că rudele tale își continuă atacurile asupra Rusiei Sovietice, Comitetul Executiv Ural a hotărât să te execute”.
Țarul, care era cu fața spre familia sa, s-a întors și a spus “Ce? Ce?”. Iurovski a repetat rapid ordinul și armele au fost ridicate. Împărăteasa Alexandra Feodorovna și marea ducesă Olga au încercat să își facă cruce, dar nu au mai apucat. Iurovski a ridicat primul pistolul către Nicolae al II-lea și a tras.
Au tras apoi toți soldații, iar suveranul s-a prăbușit la pământ. Piotr Ermakov, comisarul militar pentru Verh-Isetsk, care era beat, a împușcat-o mortal pe țarina Alexandra în cap și a tras apoi în Marea Ducesă Maria, care a fugit spre ușile duble, nimerind-o în coapsă. Restul asasinilor au tras haotic unii peste umerii celorlalți, până când camera era atât de plină de fum că nimeni nu mai putea vedea nimic și nici nu se mai auzea vreun ordin din cauza zgomotului.
Când s-au oprit, au deschis ușile ca să se împrăștie fumul, dar au auzit gemete și și-au dat seama că toți copiii erau în viață, singura rănită fiind Marea Ducesă Maria. Cei cinci au fost împușcați de data aceasta direct în cap. Țareviciul Alexei a fost primul care a fost executat, iar ultimele care au murit au fost Tatiana, Anastasia și Maria, care aveau peste 1,3 kilograme de bijuterii cusute în haine, ceea ce le-a dat o oarecare protecție față de gloanțe. Olga a fost și ea împușcată în cap, iar Tatiana a fost executată cu un glonț tras în ceafă.
În timp ce Iurovski verifica pulsul victimelor, Ermakov umbla prin cameră și înjunghia trupurile fără viață cu baioneta. Execuția a durat aproximativ 20 de minute. Anchetele ulterioare au calculat că s-ar putea să se fi tras 70 de gloanțe, aproximativ șapte gloanțe de către fiecare trăgător.
Trupurile au fost apoi încărcate într-un camion Fiat și duse în pădurea Kopteaki, dar mașina s-a împotmolit într-o zonă de teren mlăștinos de lângă calea ferată Gorno-Uralsk, toate cadavrele au fost descărcate și mutate în căruțe, apoi duse la locul de înmormântare. Se făcuse dimineață când căruțașii au ajuns într-un loc numit “Patru Frați”.
Iurovski și alți cinci bărbați au întins corpurile neînsuflețite pe iarbă și le-au dezbrăcat, au adunat hainele într-o grămadă și apoi le-au ars. După ce cadavrele au fost complet dezbrăcate, au fost aruncate într-un puț de mină și stropite cu acid sulfuric pentru a fi desfigurate, dar groapa avea mai puțin de 3 metri adâncime și cadavrele nu se scufundau în noroiul de pe fund așa cum se așteptau asasinii.
Iurovski a revenit în pădure pe la ora 10:00, în seara de 18 iulie. Cadavrele au fost din nou încărcate în camionul Fiat, care fusese între timp scos din noroi, apoi transportate lângă niște mine de cupru aflate la vest de Ekaterinburg, într-o zonă izolată și mlăștinoasă, fiind aruncate la grămadă acolo.
Rămășițele au fost descoperite în 1991 de oficialii sovietici, care au procedat la o “exhumare oficială” făcută în grabă, distrugând, din păcate, probe valoroase. După examinarea medico-legală, trupurile au fost înmormântate cu onoruri de stat în Capela “Sf. Ecaterina” a Catedralei Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg, unde sunt înmormântați cei mai mulți dintre monarhii ruși de la Petru cel Mare încoace. Pe 15 august 2000, Biserica Ortodoxă Rusă a anunțat canonizarea familiei pentru “smerenie, răbdare și umilință”.
Pe locul Casei Ipatiev a fost construită, între 2000 și 2003, biserica “Toți Sfinții”, iar pe 1 octombrie 2008 Curtea Supremă a Federației Ruse a hotărât că țarul Nicolae al II-lea și familia sa au fost victime ale represiunilor politice.
