Născut în gubernia Novgorod din Imperiul Rus pe 1 aprilie 1873, Serghei Rahmaninov a început să studieze muzica la vârsta de patru ani. La şase ani cânta la pian sonate de Beethoven, iar la nouă ani era primit la Conservatorul din Sankt Petersburg. Adora sunetul clopotelor, povestea verișoara muzicianului, şi această pasiune se regăseşte îndeosebi în preludiile şi în prima suită pentru două piane…
Serghei s-a căsătorit cu Natalya Satina, care îi era verișoară primară. Pentru căsătorie, cei doi au trebuit să obţină autorizaţia expresă a Bisericii Ortodoxe şi a Ţarului…
În vara anului 1904, tânăra pereche s-a stabilit în Italia. Serghei se trezea dis de dimineaţă şi se aşeza la pian și din acel moment nimeni nu mai avea voie să facă zgomot în casă sau să intre în camera lui. Şi această lege nescrisă a fost respectată de toţi în timpul vieţii.
În timpul liber, practica fel de fel de sporturi. Era un bun înotător, un excelent jucător de tenis şi un pasionat automobilist. Compozitorul şi-a cumpărat primul automobil Ford exportat în Europa şi l-a adus pe drumurile de ţară neasfaltate până la moşia sa din Rusia.
Rahmaninov și-a părăsit țara natală înainte de Revoluţia bolșevică şi s-a stabilit, mai întâi la Paris și Copenhaga, apoi în America. Cu puţin timp înainte de a înceta din viață s-a întâlnit cu Stanislawsky care, în fruntea teatrului de artă din Moscova, făcea un turneu în Statele Unite. Constantin Stanislawsky povesteşte astfel despărţirea lor:
„În ciuda triumfului şi gloriei cu care şi-a croit drum muzica lui Rahmaninov în America şi Europa, compozitorul rus tânjea de dorul patriei sale. Ne-a întovărăşit până în port şi-a rămas acolo, pe chei, privind zările în timp ce Oceanul se întindea la picioare. Vaporul se depărta de port şi el rămânea nemişcat, gârbovit şi tăcut, cu ochii plini de lacrimi…”
Dorul de țara în care muzica sa fusese interzisă de bolșevicii ajunși la putere nu l-a părăsit până în ultima clipă a vieții. „Wiener Journal” a publicat în iunie 1936 câteva amintiri ale lui Serghei Rahmaninov, care a fost un adversar declarat al regimului comunist.
“Oamenii învaţă cât trăiesc. Strâng mereu amintiri şi cunoştinţe din cuprinsul cărora îşi hrănesc, la vreme când munca le dă răgaz, sufletul. Artistul nu e un om obişnuit, însă arta îl mână tot mai înainte, mereu mai departe, fără o clipă derăgaz. „Înfăptuirea” stăpâneşte viaţa artistului şi-l duce cu ea astfel încât îl fură tuturor preocupărilor mici.
În faza critică a vieţii mele aveam impresia că totul e pierdut şi orice luptă mai departe e zadarnică. La această epocă am cunoscut un om, un om care şi-a dat osteneală vreme de trei zile să-mi vorbească. El mi-a redat încrederea, mi-a destrămat îndoiala şi mi-a sugerat energie. Acest om a fost Tolstoi. Eram în vârstă de douăzeci şi patru de ani când i-am fost prezentat. „Tinere”, mi-a spus el, „crezi că viaţa mea s-a desfăşurat numai în mulţumiri? Crezi că eu n-am avut nici un fel de griji, şi că îndoiala şi neîncrederea îmi sunt necunoscute? Şi credinţa mea a fost clătinată la vremea ei. Fiecare din noi are de păşit peste aceste grele hopuri, aceasta e viaţa. Nu te da învins, urmează-ţi chemarea!”
Întâlnirea cu Ceaikovski
O a doua mare trăire în viaţa mea a fost întâlnirea cu marele Ceaikovski, trei ani înainte de moartea sa. Lui îi datoresc prima mea compoziţie, compoziţie care mi-a hotărît poate viața. Am fost dus la el de profesorul meu, Zwereff. Ceaikovski era celebru în toată lumea. Totuși, maestrul era de-o simplitate lipsită de orice mândrie. Aș putea spune că el a fost artistul cel mai minunat pe care l-am cunoscut vreodată. Un singur om îl egala: Cehov. În vremea aceea Ceaikovski avea cam 55 de ani, adică era cam de două ori şi ceva mai mare ca mine; mi-a vorbit însă cu o tinereţe ce-o întrecea pe a mea. Ascultă prima mea operă, „The Alscot”, şi lui trebuie să-i mulţumesc reprezentarea ei la Hoftheater Această simplă reprezentare era de ajuns ca să fiu lansat.
Ceaikovski însă nu se mulţumia cu atât. Cu politeţe şi neîncredere, ca şi cum s-ar fi temut de un refuz din parte-mi, mă întrebă dacă vreau ca opera mea sa fie cântată în aceeaşi seară cu una din lucrările sale. Numele meu alături de al lui Ceaikovski, pe acelaşi afiş, constituia cea mai mare onoare pe care un componist ar fi putut-o visa. N-aş fi îndrăznit niciodată să-i cer aceasta.
Ceaikovski o ştia, şi a vrut să mă lanseze fără să mă înjosească. Ceea ce înfăptuise Ceaikovski trebuia continuat. Câţiva ani mai târziu am fost numit conducător al operei imperiale. Prima treaptă e cea mai grea. Multor artişti talentaţi le pare această treaptă atât de înaltă încât o părăsesc înainte de a fi încercat s-o treacă. Iată de ce orice artist are nevoie de un suport care să-l ridice sau de un sfătuitor care să-l înalţe spre ea.
Puţini artişti au norocul lui Iosef Hoffmann, strălucitul compozitor american, care şi-a găsit de la primii paşi protectorul adevărat care i-a deschis drumul. Şi Menuhim şi-a avut protectorii săi. Părinţii strică de cele mai multe ori copiilor talentaţi. Sunt foarte rari acei care înţeleg să investească capital în copiii minune.
Cu cât îmbătrâneşti cu atât pierzi acel Dumnezeiesc entuziasm, acea încredere în tine, darul acela minunat al tinereţii, clipele de mulţumire se îndepărtează tot mai mult. Încheiam contracte, semnăm angajamente, noi însă nu mai cunoaştem adevărata mulţumire, o mulţumire pe care am cunoscut-o la începutul carierei, în vremea marilor greutăţi, când înfăptuirile erau încă departe.
Cu adevărat mulţumit de mine sunt azi foarte rar. Reuşesc ceva, atunci păstrez multă vreme în suflet amintirea. Ştiu precis în ce oraş mi-a fost hărăzită fericirea, cu toate detaliile ei. Îmi amintesc de sala de concert în care mi s-au împlinit toate în seara aceea, de candelabrele care străluciau ca niciodată, de pian şi de minunatul său sunet şi, în fine, de publicul ce-mi era parcă în întregime prieten.
Aceste seri au fost singurele în care am crezut că fericirea şi mulţumirea există. Acest sentiment l-am avut ultima oară la Viena. Şi încă ceva mai apasă greu pe umerii mei, poate bătrâneţea. Mai greu decât toate celelalte; atâta vreme cât am fost tânăr n-am cunoscut-o. E dorul de patre. Ţara în care m-am născut, în care am fost tânăr, în care am suferit şi-am păşit pentru prima oara în artă… Lumea întreagă e deschisă înaintea mea şi pretutindeni mă aşteaptă sucesul. Numai o ţară îmi e închisă şi tocmai aceasta e patria: Rusia!”
Serghei Rahmaninov și soția sa au primit în 1943 cetățenia americană, dar după scurt timp, pe 28 martie același an, marele compozitor a încetat din viață în urma unui cancer de piele.
Puteți consulta site-ul dedicat muzicii lui Serghei Rahmaninov aici.
