„Parizienii din Auteuil”, cum îi numea Léon Paul Fargué pe paşnicii locuitori ai cartierului, îl cunoșteau din vedere de multă vreme pe Gucikof, un domn bătrân, ras, cu haine uzate, periate însă până la ultimul fir de praf, care în fiecare dimineaţă cobora din mansarda sa situată la al 6-lea etaj al unei vechi case burgheze, ca să-şi facă singur târguielile.
Cumpăra un cotlet, o salată şi o bucăţică de unt. Aceasta era toată hrana sa pentru o zi şi, odată cumpărăturile făcute, vecinele din cartier nu-l mai vedeau până a doua zi dimineaţă, la aceeaşi oră. Domnul acesta bătrân şi sărac, care trăia mai mult decât modest, a murit pe 14 februarie 1936 şi abia atunci s-a aflat despre cine era vorba.
Bătrânul cu hainele roase a fost la un moment dat stăpânul Rusiei. Alexandru Gucikof, cel care l-a detronat pe Ţarul Nicolae al II-lea, a fost ministru de război, preşedinte al Dumei şi duşmanul personal al Ţarinei Alexandra. Viaţa lui Alexandru Gucikof a fost un lung şir de aventuri care de care mai ciudate. Era fiul unui mare latifundiar şi, datorită averii tatălui său, a putut face serioase studii de drept şi filozofie la Berlin. Mama lui era franţuzoaică, iar tatăl, rus dintr-o familie veche şi nobilă. Nu a izbutit să-şi termine studiile, pentru că, pe când se afla la Berlin, un coleg care a îndrăznit la o petrecere să-i înjure pe francezi şi pe ruşi a trecut rapid în cealaltă lume, cu două gloanțe în cap.
Gucikof a fugit din oraș şi, pentru că tocmai atunci se declanșase Războiul anglo-bur, s-a înscris ca voluntar în armata burilor. A fost făcut prizonier de englezi şi trimis acasă, de unde a fugi trepede în China, luând parte la revolta boxerilor, devenind „excelenţa ocultă” a acestora. Izbucnind Războiul ruso-japonez, Alexandru Gucikof a devenit ofiţer rus, făcând acte de bravură pe front și ajungând repede la gradul de colonel. După război, maturizat, cu prestigiul imens ce-l câştigase pe front, s-a dedicat politicii. Era un liberal convins şi voia ca Rusia să preia exemplul monarhiei constituţionale din Anglia.
În prima Dumă rusească, Gucikof a fost ales preşedinte, păstrând mulţi ani această demnitate. La primul contact cu curtea ţarului a apărut însă o mare animozitate între el şi împărăteasa Alexandra.
Pentru el, ţarina era„străina” care îi spunea mereu lui Nicolae al II-lea să se ferească de Gucikof, considerându-l „un duşman personal”. Certurile cu suverana au dus la tulburări grave. Înainte de a izbucni Revoluţia bolşevică, Gucikof voia să organizeze un complot, intenţionând să-l ucidă pe Rasputin, să o detroneze pe Alexandra şi să-l transforme pe Nicolae al II-lea dintr-un ţar absolut într-un suveran constituţional.
Evenimentele au mers mai repede decât se aştepta el şi, până să facă declanșeze complotul, bolșevicii i-au luat-o înainte. Aproape fără voia lui, s-a pomenit ministru de război în guvernul lui Kerensky. În această calitate, s-a prezentat în fața ţarului Nicolae pentru a-i cere abdicarea, pe 2 martie 1917.
Scena a fost relatată astfel:
“Trenul particular al ţarului Niculae al II-lea s-a oprit brusc în gara Pscoff. Un om plăpând şi în vârstă, cu o barbă mică, sură, se urcă în tren. Împăratul îl primi imediat în audienţă.
– Sire, îi zise el, trebuie să abdicaţi. Guvernul provizoriu pe care-l reprezint vrea să evite un război civil. Petrograd-ul se află în mâinile populaţiei. Toată lumea e însângerată, înnebunită. Fac apel la patriotismul Majestăţii voastre.
Privirea lui Nicolae al II-lea fu săgetată de o lucire de dispreţ și ură.
– Bine, spuse el aspru. M-aţi învins.
Și remise actul de abdicare, prin care o lume se termina pentru a începe o alta, lui Alexandru Ivanovici Gucikof, pe care împărăteasa Alexandra îl considerase dintotdeauna principalul duşman al dinastiei şi care, după atâţia ani, se considera victorios…”
După 20 ani de la acele triste întâmplări, Gucikof le spunea puţinilor oameni pe care îi mai vedea după fuga din Rusia, de unde plecase scârbit de bolşevici:
– Am aşteptat o viaţă de om să vină momentul când voi putea cere abdicarea ţarinei. Evenimentele au vrut să cer şi abdicarea ţarului, pe care îl iubeam ca pe singurul adevărat patriot rus. Cu declaraţia de abdicare în buzunar, am plecat plângând.
Cu puţinele venituri ce le mai avea, Gucikof a trăit retras la Paris şi şi-a scris memoriile. În camera lui sărăcăcioasă, un dulap de fier era plin de documente şi manuscrise asupra acelei perioade tulburi din Rusia. Moartea lui a survenit foarte ciudat. O embolie fără explicaţie l-a fulgerat într-o zi, iar ulterior vecinii au susţinut că înainte primise o vizită misterioasă. Dulapul de fier unde își păstra hârtiile preţioase a fost găsit aproape gol. În rafturi se aflau numai hârtii fără importanţă.
Sursa:
*** Ilustrațiunea Română, martie 1936
