Nicolae Kretzulescu s-a născut pe 1 martie 1812 la București și a fost fiul boierului Alexandru Kretzulescu, descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu (bunica lui, Safta Kretzulescu, a fost fiica lui Constantin Brâncoveanu) și al Anei Câmpineanu. Când, în 1834, fiul vel-vornicului a plecat la Paris să studieze medicina, protipendada bucureşteană s-a arătat foarte nedumerită, pentru că odraslele boierimii nu trebuiau să îmbrăţişeze o “profesiune liberală”, rostul lor fiind să admistreze treburile politice. La Paris, tânărul s-a ocupat conştiincios cu învăţătura, astfel că în 1839 şi-a susţinut teza de doctorat și imediat după întoarcerea la Bucureşti a început demersurile pentru înfiinţarea unei şcoli de medicină care urma să formeze chirurgi şi “ofiţeri de sănătate” capabili să lucreze în oraşe şi mai ales la ţară.
Domnitorul Alexandru Ghica s-a arătat binevoitor faţă de propunerile formulate de proaspătul doctor, la fel de înţelegător fiind și banul Mihalache Ghica, preşedintele Eforiei spitalelor.
Despre revenirea lui în țară se relata: “Având diploma de doctor în medicină semnată de Guizot şi Cousin şi prezentându-se cu ea lui Alexandru Vodă Ghica. N. Kretzulescu ne povesteşte următoarea scenă: “Vodă Ghica, primindu-mă cu cea mai mare afabilitate, cea dintâi întrebare ce mi-a adresat, într-un mod familiar, a fost “că ce idee am avut să învăţ medicina, că nu e de mine, că s-o las în lături şi să urmez cariera părinţilor şi moşilor mei”; i-am răspuns că timpurile vechi au trecut, că trebuie să căutăm şi noi a păşi înainte, alături de popoarele civilizate, că scopul meu, îmbrăţişând medicina, n-a fost şi nu este decât de a ridica profesiunile liberale, atât de dispreţuite la noi în ţară şi considerate de publicul român de domeniul exclusiv al străinilor, lor numai aparţinând a fi doctori, ingineri, artişti, etc. (N. Kretzulescu, Amintiri istorice, pag. 59).
Aşadar, înalta odraslă de boier nu s-a mulţumit să urmeze cariera părinţilor şi moşilor săi, ci s-a străduit să fie în primul rând un cetăţean al ţării, instruindu-se într-o profesiune nouă, care constituia un excelent mijloc de apărare contra străinilor, atacându-i în rădăcina lor de viaţă, prin substituire şi eliminare. Conversaţia cu Alexandru Ghica a avut loc în 1840.
“Prezentând diploma sa de doctor comisiunii medicale din Bucureşti, compusă din medicii celor cinci culori (sectoare) ale capitalei, aceştia, toţi străini, se mirară “cum un fecior de boier mare a putut să-şi lase posiţiunea lui în societate şi să se ducă să se facă doctor”. În acea epocă, atât în Bucureşti, cât şi în judeţele țării, nu se aflau decât medici greci, nemţi, unguri… În urmă, a primit a fi medic la culoarea negru”, scria revista Familia despre Kretzulescu.
Totuși, medicii oficiali spuneau că în Ţara Româneasca nu sunt întrunite condiţiile pentru crearea unei şcoli capabile să furnizeze adevăraţi “slujitori ai lui Hipocrate”, susținând că trebuie continuat sistemul aducerii de peste hotare a medicilor diplomaţi, dintre localnici putându-se recruta doar felcerii.
Astfel, regulamentul nou-înfiinţatei şcoli de la Spitalul Colţea prevedea ca elevii să fie recrutaţi dintre bărbieri, cărora le revenea prin tradiţie sarcina de “a lua sânge, a pune lipitori, ventuze, vezicatori, a scoate dinţii şi, în sfârşit, (a îndeplini) toate câte se ating de mica chirurgie”. În plus, regulamentul interzicea categoric absolvenţilor şcolii practica propriu-zisă a tehnicilor medicale, neîngăduindu-li-se să prescrie medicamente interne sau externe şi nici să facă intervenţii chirurgicale fără avizul medicilor recunoscuţi.
Doctorul Kretzulescu nu s-a lăsat descurajat de opoziţia confraţilor săi și a decis să deschidă cursurile de anatomie şi fiziologie, având ca “ucenici” pe câțiva tinerii bărbieri bucureşteni care au fost aduşi pentru a primi învăţătură la Spitalul Colţea.
Alături de aceștia s-au prezentat de bună voie la lecţii mulţi dintre şcolarii mai mari de la Colegiul “Sf. Sava”. Peste un deceniu şi jumătate, mai precis în 1858, publicistul Alexandru Petrescu evoca astfel atmosfera ce domnea la şcoala lui Kretzulescu: “Cine nu-şi aduce aminte de acel curs de anatomie de la Colţea, unde numai studenţii din Colegiul Sf. Sava, de la clasa a V-a în sus, aveau voie să urmeze şi unde mai toţi mergeau de asistau, luau note şi-şi făceau o datorie a le da şi a le explica bărbierilor şi multora dintre practicanţii chirurgi, numai cu numele, de pe la spitaluri”.
Gazetarul Ulysse de Marsillac relatează şi el, într-un articol din 1861: “Elevii claselor superioare ale gimnaziului de la Sf. Sava asistau la un curs care era urmărit şi de un mare număr de persoane aparţinând societăţii bune din Bucureşti”.
Profesorul Kretzulescu s-a îngrijit ca şcoala să fie înzestrată cu un schelet şi alte materiale didactice, a început să redacteze Manualul de anatomie descriptivă, care a şi fost tipărit în 1843, deschizând astfel seria publicaţiilor medicale ştiinţifice în limba română. După încheierea primului an de studiu (mai mult teoretic), conflictul dintre Nicolae Kretzulescu si Comisia doctoricească a intrat intr-o fază acută, dar titularul cursului de la Colţea a cerut să i se puna la dispoziţie saloanele spitalului pentru a organiza lucrări practice de învăţământ clinic.
În faţa refuzului irevocabil al Eforiei spitalelor de a admite accesul elevilor în saloanele cu bolnavi, Nicolae Kretzulescu şi-a dat demisia, iar cursul său de mică chirurgie a fost încredinţat doctorului Dimitrie Vartiadi şi chirurgului Franz Rissdorfer, care s-au ocupat de instruirea bărbierilor pânâ în 1847, când şcoala de la Colţea s-a închis, probabil din lipsă de elevi.
“La 1846, s-a însurat cu Sofia Iacovencu, fiica consilierului de stat rus Ignatie Iacovencu şi cei doi au avut o singură fată, Anna, măritată cu dl. Alexandru Lahovary. A luat parte la Revoluţia de la 1848 şi a fost exilat la Constantinopol, fiind numit medic-şef al spitalului militar Culeli, de pe ţărmul asiatic al Bosforului”, consemnează revista Familia.
Reîntors în ţară în 1850, nu a intrat în viața publică a ţării decât la 1854, în urma încheierii protectoratului exclusiv al Rusiei, apoi a lucrat neîncetat pentru Unirea Principatelor şi pentru alegerea unei dinastii străine. Kretzulescu a fost în mai multe rânduri prezident de consiliu şi ministru de interne, finanţe, instrucţie publică, sub Vodă Ştirbey la 1854, în timpul Răsboiului Crimeei, sub căimăcămia lui Vodă Ghica, sub Vodă Cuza şi sub Regele Carol și, în sfârşit, ministru plenipotenţiar la Roma, la Petersburg şi la Paris.
Admirabila iniţiativă a doctorului Kretzulescu a fost continuată de către Carol Davila, care a reuşit în 1855 să obţină deschiderea Şcolii de chirurgie din Bucureşti, transformată peste trei ani în Şcoala naţională de medicină şi farmacie. Pe această bază, pe 20 noiembrie 1869, aveau să fie inaugurate cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, toate aceste realizări bucurându-se de sprijinul doctorului Kretzulescu.
Nicolae Kretzulescu a încetat din viață pe 26 iunie 1900, la vârsta de 88 de ani. Revista Familia scria la dispariția lui:
“Moartea octogenarului membru al Academiei Române, Nicolae Kretzulescu, pe care o anunțarăm în numărul trecut, a fost petrecută cu elogii bine meritate de întreaga presă română, căci răposatul a fost una din ilustrele figuri ale generaţiunii, care a lucrat la renaşterea şi întemeiarea statului român. Familia Kretzuleștilor, de baştină română, este una din cele mai vechi familii din România. Mai mulţi membri ai ei au fost bani ai Craiovei, iar alţii au ocupat alte funcţiuni înalte, având roluri importante în diferitele epoci şi evenimente ale ţării, precum arată cronicele vechi şi istoriile moderne (…)
Academia Română l-a ales membru în secţiunea ştiinţelor la 1871. A fost în două rânduri preşedinte al ei, bucurându-se de stima tuturora. Pentru cea din urmă a luat cuvântul, când în numele Academiei a răspuns la discursul de recepţiune al domnului dr. Victor Babeş. A fost un moment plin de emoţiune, văzând pe cel mai bătrân academician salutând pe cel mai tânăr.
Când a fost sănătos, n-a lipsit nici de la o şedinţă. A luat parte şi la sesiunea generală din primăvara aceasta. Slăbit de bătrâneţe, petrecea vara la moşia sa Leordeni, unde s-a stins la 26 Iunie (9 Iulie). În veci amintirea lui”.
