Soarta îi rezervase lovitură după lovitură. Conştient că se prăbuşeşte, bolnav, sta întins toată noaptea într-un chaise-longue, chinuit de insomnie, de regretele trecutului şi de planuri pentru viitor.
ÎI ţineau aceste planuri, iluzia că nu se poate ca opereta să moară, mirajul că iară sălile impasibile se vor dezgheţa, ovaţionându-l. Cupa cu şampanie sta lângă el. Parcă îşi pregătea o ucidere lentă…
Bronşita cronică îi zguduie pieptul în convulsii de tuse. Compania rămâne fără bani.
Statul nu mai vrea să ajute proiecte ce se nășteau moarte.
Leonard e abătut de o melancolie vizibilă ce ia subit locul acceselor de veselie stridentă. E slăbit, după un efort mai mare, gâfâie penibil.
– În altă țară, nu s-ar întâmpla cu mine drama aceasta. N-am bani, de aceea decade opereta!
Într-o seară, cineva îi șopti despre o femeie:
— Te-a chinuit… Poate a fost singura femeie care te-a chinuit… Ei bine, se spune că are lepră și că e închisă într-un sanatoriu din străinătate.
A doua zi, Leonard apăru mai slăbit, mai palid…
La hotel Astoria prinţul operetei agonizează într-o mizerie ce-i apasă sufletul, deznădăjduindu-l.
Boala i se agrava. Ca să joace, trebuie să-şi facă injecţii calmante. O bronşită veche se transformă în ftizie. Are dureri de stomac şi crede că are cancer. O idee fixă.
Radioscopia nu găseşte cancer şi atunci, de bucurie, face un chef monstru.
“Fritz”, la Alhambra, într-o seară, cu o febră de 40 grade, fu transportat direct de pe scenă la sanatoriu.
Primi câteva vizite, refuză orice ajutor bănesc. I se interzice fumatul. Dar era prea târziu. La ce bun să-l chinuiască? I se permise să fumeze: era pierdut.
Fu dus la Câmpulung, să moară în casa tatălui său. În Gara de Nord lumea îl vedea palid, clătinându-se. E înconjurat de curioşi. Cazes îl sprijină; soţia acestuia izbucneşte în lacrimi.
Leonard are conștiința stării lui:
— Cu mine se întâmplă o tragedie!
Lumea fu rugată să se îndepărteze. În vagon, Leonard stinge lumina, își ridică gulerul, o ultimă cochetărie, nu vrea să-l vadă lumea în starea în care ajunsese.
La Câmpulung speră să se întoarcă la publicul său… ÎI vizitează Tănase şi Nataliţa Pavelescu, care se aflau în turneu.
O veche prietenă, d-na Macri, vine, de asemenea, să-l vadă.
În pat îşi pune la gramofon placa cu “Văduva veselă”, cântată de el… Îşi compară vocea actuală cu cea de ieri şi ochii i se umplu de lacrimi.
În dimineața zilei de 24 decembrie, după ce bău ceaiul, avu o mare criză de stomac. Strigă de durere, într-un zbucium înfiorător:
— Aer! Aer!
Se sufoca. Doctorul îi făcu o injecţie liniştitoare. Pe la ora 10 și jumătate, o nouă criză. Dr. Nikita îi face o injecţie cu morfină. Leonard se culcă, adormi. Dar deschidea mereu ochii, privind pe tatăl său.
Acesta îi şopti:
— Nu vrei să-ți citească preotul ca să te faci bine mai repede?
— Vreau!…
Preotul Rizescu voi să-l împărtăşească. Leonard zise cu glasul stins:
— Împărtăşania nu se ia culcat… Ajutați-mă să mă ridic…
Tatăl său îl ridică. Fu împărtăşit. Apoi Leonard se culcă așezându-se de moarte.
Tatăl său începu să plângă. Muribundul deschise ochii, îl privi pentru ultima oară și exclamă:
– St!…
Apoi ceru să fie culcat pe partea dreaptă:
— Cu fața în sus îmi vine să tuşesc.
Respira greu. Doctorul îi luă pulsul:
– Îi încetează pulsul!…
La şapte seara Leonard şopti tatălui său:
— Apropie-te, tată… Şi îşi puse capul pe braţul său.
Muri… Viaţa lui Leonard a fost tragedia idealismului sentimental de ieri, atmosferă morală risipită de vijelia războiului care a lăsat în urmă un realism de esenţă materialistă, favorabil supranatalităţii de oameni de afaceri, ca gelatina pentru culturile de bacterii. Cifrele uciseră valsul, frenezia vieţii actuale înlocui fluiditatea molcomă a melodiilor de ieri, concretizându-se în jazz. Saxofonul sparse vioara; o mentalitate nouă izola pe Leonard din ce în ce mai mult: era izolarea care, pe toţi câţi au simţit în ritmul valsurilor lui, i-a chinuit după război. Drama lui e drama unei societăţi întregi; în sentimentele şi gesturile lui se regăsesc oamenii de ieri, cu pasiunile şi felul lor de a fi, ca privite printr-o lupă.
Romanul vieţii lui e romanul sentimentalismului generaţiei, a cărei viaţă de extreme a fost împărţită de războiul mondial în două ere distincte, opuse, neîmpăcate. E conflictul, cu rezonanţe atât de dureroase în sufletul generaţiei noastre, dintre ieri şi azi.
*** Realitatea ilustrată, 1929, Sandu Vornea, Viața romantică a lui N. Leonard
Viața romantică, o viaţă strălucitoare, ca însăşi opereta, — o operetă cu trist sfârşit de tragedie. Viaţa lui Leonard… Risipă de vise şi iubire, de sănătate şi bani, de gesturi generoase şi aventuri romantice…
Aducea în priviri lumina fluviului albastru, din portul dunărean, în care se născuse, lumina “Dunării albastre”, pe care avea s-o cânte cu atâta emoţie şi căldură sufletească în operetele lui Strauss. Frumos ca un efeb, ca un zeu tânăr, poposi din mediul provincial în Capitală, teatrul l-a atras îndată, cu voluptate, cu forţa marilor destine omeneşti. Corist, apoi solist la “Grigoriu”, debutează senzaţional. Danilo al său din “Văduva Veselă” deveni idolul feminităţii bucureştene.
Leonard a fost mai mult decât un Rudolph Valentino al operetei, Leonard s-a identificat cu opereta. Odată cu Leonard, s-a stins încet-încet, acest gen de teatru; am înmormântat odată cu el opereta…
Viena, ţara operetei, îl chemă. La Paris şi-a desăvârşit studiile muzicale. Marsilia e însă piatra de încercare a marilor talente. Se afişase: “Cel mai mare artist de operetă din lume”. Cu o febră de 40 de grade jucă, dificilul public marsiliez îl ovaţionă de la prima replică…
Sute de succese urmară, la întoarcerea lui în mijlocul publicului bucureştean, care l-a răsfăţat şi l-a iubit atâta. Plin de o graţie zglobie, fermecător de avânt tineresc, cu vocea lui caldă, ce evoca senzaţii de catifea, cu vocea aceea turburătoare, mândru ca un prinţ, Leonard înfunra sufletele, el însuş erou romantic în viaţă, aşa cum era pe scenă.
Şi moare cu el nu numai opereta, dar se risipeşte o întreagă atmosferă sufletească de avântat romantism şi iubire visătoare.
A murit Valsul, a murit sentimentalitatea romantică a generaţiei de ieri. A murit opereta şi prinţul ei…
Spre sfârşitul vieţii, Leonard, răpus de ftizie, ca orice erou romantic, s-a retras modest, direct de pe scenă, în căsuţa părintească, de pe dealurile câmpulungene.
Bolnav, când trenul a plecat cu el spre casa părintească, — era noapte, — a stins lumina din vagon, ca să nu-i vadă publicul faţa zbârcită de ftizie! Era cea din urmă cochetărie a lui…
Lumea noastră, în care tot ce este avânt romantic şi visare s-a stins, a găsit totuşi în suflet un ecou al emoţiei de odinioară, şi a plâns pe mormântul acestui Prinţ al operetei, ca pe mormântul unei întregi sensibilităţi sociale, defunctă azi…
*** Rampa, decembrie 1928
Auditorii gazetei vorbitoare — ai radio-ului şi noi — ziariştii, — care primim cei dintâi atât veştile bune, cât şi cele rele de pretutindeni, am aflat, în prima zi de Crăciun, în zi de mare sărbătoare, după apusul soarelui, când fulgi uşori începuseră să cadă şi păreau ca fluturi de argint când treceau în faţa luminei, că într-un oraş de munte, cu aer proaspăt şi plin de sănătate a închis ochii pentru totdeauna Leonard, care luptase voiniceşte cu moartea câteva săptămâni.
Acum două luni triumfa în fiecare seară, la Alhambra, în rolul şmecherului bărbier Fritz, pentru ca alaltăieri să se fi stins, răpus de o boală necruţătoare. Leonard avea să intre în al patruzeci şi treilea an al unei vieţi fără odihnă.
Mulţi sunt acei care l-ar fi crezut poate mai bătrân. Să nu uite, însă, că Leonard a intrat în cariera artistică foarte tânăr, că era abia la 15 ani când s-a înrolat în corul lui Poenaru, că de atunci a jucat seară de seară şi zi de zi, fiind unul din actorii care s-au cheltuit cel mai mult, care nu şi-au cruţat nici liniştea, nici sănătatea, nici averea, şi acum, în urmă, nici viaţa de dragul artei sale. L-am văzut, nu de multă vreme, în cabina lui de la Teatrul Alhambra, într-un antract al comediei “Fritz”. Era tot atât de vesel ca si altădată, tot atât de încrezător în viitor, tot atât de mulțumit de succesele lui, tot atât de primitor, comunicativ și prietenos. Avea însă dungi adânci care îi brăzdau faţa, ochii lui, atât de frumoşi înfriguraţi şi în fundul capului şi mâna înfierbântată. Îi era frig şi lua ceaiuri calde. Avea peste 38 de grade, dar nu se lăsa biruit de boală. Se bizuia pe tinereţea lui, pe pasiunea lui pentru teatru. Nu credea că va fi cu putinţă să-l părăsească şi una şi cealaltă.
Stătea în cabina lui mică, îmbrăcat într-un frac elegant, pe un scaun, sub un mare afiş care îi reprezintă chipul lui, atât de admirat, în postura unui prinţ indian, şi pe afiş era scris cu litere mari de sânge: “Le grand tenor roumain Leonard, dans le grand succes de Paris: “La Bayadere”.
Era încoronarea carierei fostului corist de acum douăzeci şi cinci de ani din trupa lui Poenaru, care, timp de un sfert de veac, a colindat, artist nomad, provincia, oraşele mici, unde juca uneori, pe scene improvizate, ca vai de lume.
Coristul Leonard de acum douăzeci şi cinci de ani, după ce a trecut de la Poenaru la Marinescu, apoi în trupa lui Bărcănescu, după ce în 1905 a intrat la Grigoriu, unde a cucerit primele succese, după ce a luat împreună cu Maximilian, iubitul lui Max, în 1915 direcţia fostei companii Grigoriu, după ce, în 1921, rămâne singur directorul trupei şi are la Timişoara o stagiune frumoasă, Leonard e atras de oraşul lumină, de oraşul creator de glorii europene, şi păşeşte cu glasul său de tenor, mlădiat de atâtea valsuri şi romanţe, pe scena Teatrului Mogador şi obţine un mare succes de artist în opereta ,,Bayadera”. A înşira toate succesele lui Leonard, toate creaţiunile sale, ar însemna să trecem în revistă repertoriul tuturor operetelor care s-au cântat la noi, fiindcă în aproape toate distribuţiile a intrat acest îndrăgostit al teatrului, fie în roluri prime, fie în roluri mai mici.
Amintiţi-vă numai de elegantul Conte de Luxembrug, în frac şi cu un cordon roşu care îi brăzda pieptul, aduceţi-vă aminte de împăratul din “Fata Pădurarului”, cu perucă albă, cu uniformă albă, gândiţi-vă la ţiganul frumos, cu privirea arzătoare din “Dragoste de ţigan”, de pescarul umil din “De-aş fi rege”, de junele amorez din “Văduva veselă”, din “Fetiţa Dulce”, revedeţi-l în “O mie şi una de nopţi”, în “Vagabonzii”, în “Moştenitorii Veseli”, în “Liliacul”, în “Mazurca albastră”, în “Vânzătorul de Păsări”, în “Prinţesa dolarilor”, în “Prinţ şi bandit”, în “Eva”, în “Cavalerul Pustei”, în “Raze de soare”, şi-l veţi vedea în toate rolurile de frumos cuceritor şi veţi auzi glasul lui cald, alintător, veţi avea în faţa ochilor comedianul cu experienţa scenei, găsind pentru fiecare rol nou gestul şi portul adecvat.
Leonard a încercat cu succes şi genul operei şi a cules aplauze şi flori în “Pagliaci”, în “Cavaleria rusticană,” şi mai cu deosebire în “Povestirile lui Hofmann”.
Leonard a fost artistul sărbătorit şi iubit cum n-au fost mulţi nici din înaintaşii, nici din contemporanii săi. Numele lui a fluturat pe toate buzele, fotografia lui a fost ascunsă în cărţile fetelor de pension, în poşetele domnişoarelor sau era încadrată şi pusă la loc de de cinste în saloanele doamnelor. Leonard s-a bucurat în hotarele României mici de gloria unui Valentino.
Iubit de spectatori, Leonard a fost însă, mai iubit de prieteni, pentru marile lui calităţii sufleteşti. Era un camarad bun, gata imediat să sară in ajutorul artistului nevoiaş, era omul darnic din fire, era inima bună, care se înduioşa şi vibra la prima rugă ce i se adresa. Leonard, de n-ar fi fost atât de darnic, de nu ar fi risipit banii, cum şi-a cheltuit talentul şi sănătatea, ar fi avut avere , s-ar fi putut bucura de odihna, atât de necesară lui, ar fi putut învinge boala.
Cu Leonard dispare cel mai aprig şi entuziast apărător al operetei de la noi. Lasă în rândul artiştilor noştri, un gol, care nu va putea fi împlinit. Câtă inteligenţă, câtă observaţiune, câtă practică, câte însuşiri fizice naturale pentru a produce un asemnea artist!
Leonard a murit în plenitudinea vieţii şi a talentului, posedând încă tot focul tinerelei şi toată experienţa maturităţii.
Ce lucru straniu moartea şi cu câtă greutate spiritul nostru se împacă cu această idee a morţii. Când te desparţi, doar pentru un ceas, cine ştie dacă te vei mai revedea! O asemenea reflecţiune a devenit o banalitate şi cu toate acestea e îngrozitoare.
Bieţi actori! Bieţi cuceritori de-o clipă! Uitarea vă va acoperi şi pe voi cu mantia-i groasă şi odată cortina căzută după ultima voastră reprezentaţie, intraţi şi voi în rândurile imaginilor fugitive, a sunetelor stinse, a parfumurilor evaporate.
Gloria ştie că nu puteţi trăi mai departe şi a dat dinainte favorurile ei, pe care le hărăzeşte atât de târziu poeţilor nemuritori.
Pe mormântul tău atât de timpuriu închis, peste care cad acum fulgi ele zăpadă, ca fluturii argintii, depun şi eu, dragă prietene, o lacrimă fierbinte.
Paul I. Prodan
Ieri după amiază, a avut loc, în Capitală, ceremonia înmormântării regretatului artist Nicolae Leonard. În vederea acestei triste ceremonii au început să sosească, încă de la ora 1, la Biserica Sf. Nicolae-Tabacu din Calea Victoriei, — unde se afla depus sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale defunctului tenor — o mare mulţime de admiratori, prieteni şi cunoscuţi, oameni din toate straturile sociale. Pe la ora 1 și jumătate, atât interiorul bisericii, cât şi curtea deveniseră cu desăvârşire neîncăpătoare pentru imensa mulţime din care notez pe d-nii: N. N. Săveanu, fostul preşedinte al Adunării Deputaţilor ; Al. Gussi, fost vice-preşedinte al Senatului; generalii: Nicoleanu, prefectul poliţiei Capitalei; Comănescu; Constandache, profesor dr. N. Minovici, colonel: Bolintineanu; Marinescu Victor de la divizia IV; Carapancea, prim-comisar regal pe lângă Consiliul de război al corpului II de armată; Ion Minulescu, directorul general al artelor; I. Marin Sadoveanu, inspector general al artelor, A. de Herz; d-nele: Elena Mavrodi, Maximilian, Florica Florescu, Pizoni; Natașa Alexandra; Victoria Mierlescu; Elena Zamora, Tantzi Cutava-Barozzi; Snejina, Cojocăreanu; Maria Ciucurescu, Marioara Cinsky, Virginia Micioara, etc.
Apoi d-nii Liviu Rebreanu, directorul general al Teatrului Național; Corneliu Moldovanu, Cocorăscu, directorul general al Operei Românei, I. Nona Ottescu, Alfred Alessandrescu; Petre Gusti; Constantin Nottara; Plopeanu; Toni Bulandra; Romulus Vrăbiescu; Costescu-Duca; Storin; V. Maximilian; C. Niculescu; Soare Z. Soare, etc.
Pe trotuar, în faţa bisericii se afla înşiruită o companie de onoare din Regimentului 9 vânători şi muzica aviaţiei.
D. Bulfinsky, din partea Societății “Scena”, a luat cel dintâi cuvântul:
“Cronicarii lirici şi dramatici au preamărit talentul marelui nostru Leonard, care va ocupa în istoria teatrului românesc o pagină de o importantă fără seamăn. Succesele obţinute de el în străinătate au fost, de asemenea, relevate în mod elogios. Arta lui de a cânta şi de-a juca au fermecat. Neobosit cântăreţ, neobosit artist, un suflet darnic, dăruia publicului cu o pasiune deosebită din darurile hărăzite lui de Dumnezeu.
Un suflet mare în toată accepţiunea cuvântului. Cu vorbă blajină dădea un sfat camarazilor săi; cu gest de nabab ajuta pe cei fără mijloace, şi de câte ori nu şi-a dat şi haina de pe el, şi toate făcute cu cea mai mare discreţie. Societatea Scena pierde pe unul din cei mai de seamă membru al ei, pe cel mai devotat. Pierderea e de neînlocuit. La această reprezentaţie de adio, în numele Societății “Scena”, transmit nemângâiatului său părinte sincere condoleanţe şi prezint ultimul salut în faţa marelui dispărut.
Să-i fie ţărâna uşoară”.
A. de HERZ, în numele autorilor dramatici, a spus:
“Când unul din tovarăşii tăi de ultima vreme a venit să-mi aducă vestea că neclintita hotărâre a morții ni te-a luat în noaptea de Crăciun, am simţit cum odată cu tine ni se rupe din viaţă o fâşie din tinereţea noastră legănată de cântecul tău duios. E nemărginită jalea vechilor tăi prieteni care vin să-ți spună “veșnică pomenire”, când se pregăteau să-ţi trimeată dătătoarea de nădejde urare… la mulţi ani!
Şi atunci, în noaptea aceea când fulgii de zăpadă îngheţaseră pe buzele tale surâsul tău fermecător de copil răsfăţat, am avut dezolanta viziune a unei ţări întregi ce se înclină în faţa mormântului deschis prea de timpuriu, iar în ceasurile de reculegere, cum ni se întâmplă să răscolim în suvenirurile noastre tot ce se leagă de amintirea unui scump dispărut, întrezăream pretutindeni la toate casele, de la cele mai bogate până la cele mai umile, o mână mică și albă ce anină drapelul negru, exprimând doliul sufletelor cernite ale admiratorilor tăi…
Şi mâna aceasta e a operetei care vine acum să plângă la căpătâiul tău.
Nu poţi s-o vezi, Leonard, cum se apropie sfioasă de sicriul tău, dar îi auzi paşii pe lespezile bisericii… îi auzi suspinul printre melodiile ei nemuritoare. În lada ei n-a găsit ce să pună pe dânsa; rochia de văduvă era veselă; pantofii ei sunt cu fir şi costumele ei sunt colorate. A venit săracă şi umilă, ca Cenuşăreasa din poveste, cu părul despletit, cu lacrimi în ochi şi cu flori în braţe. În plânsul ei sunt plânsurile prinţesei, ale ţărăncilor, ale subretelor, ale Pericholei, care vin să-şi ia adio de la Danilo, de la Niki, de la Pichilo, de la Fritz… Şi pentru că jalea ei este prea mare, durerea i-o sprijină Offenbach şi Strauss, — măreţele umbre ce te întâmpină dincolo de mormânt cu cununa nemuririi.
Lunga şi nemiloasa ta boală a început din clipa când presimţiseşi sfârşitul operetei. Era prea mult a ta; erai prea mult al ei, pentru ca sufletele voastre să nu se contopească în suferinţă aşa cum se contopiseră în bucuria glorii. Şi n-ai închis ochii până când n-ai văzut-o renăscând la o viaţă nouă, viaţă pe care i-ai dat-o tu jertfind-o pe a ta.
Zbuciumul sufletului tău romantic sfârşeşte într-o supremă jertfă asemenea poetului care, ca să înroşească petalele trandafirilor albi, şi-a dat sângele pentru înfăptuirea minunii. Opereta va mai trăi la noi din ultimele licăriri ale vieţii tale şi din veşnicile sclipiri ale glorii ce ţi se aşază streajă la mormântul tău.
Adio, Leonard…”
Poetul Ion Minulescu, directorul general al artelor din Ministerul cultelor şi artelor, a spus:
“În numele Ministerului Artelor, mă închin cu emoţie şi pietate în faţa ultimului ecou al unui cântec vesel, pe care bagheta divină l-a întrerupt deodată brusc, pentru a-l face să intre în pauza eternă.
Născut parcă anume să cânte, Leonard a cântat toată viaţa lui în aşa fel ca şi cum cântecul i-ar fi fost mai scump decât propria lui viaţă. El e primul nostru cântăreţ vesel care a trezit cu adevărat somnolența publicului nostru care până la el nu ascultase decât cântecele triste ale altora.
Epoca de glorie a operetei în ţara noastră începe cu numele lui Leonard şi, dacă nu mă înşel, deocamdată se opreşte tot la el.
De ce? Fiindcă Leonard n-a fost numai cântăreţul născut, şi în primul rând animatorul acelei veselii colective graţie căreia publicul nostru a putut din când în când să-şi mai uite de necazul vieţii de toate zilele şi să se lase furat de vraja unei alte vieţi mai frumoase, viaţă care, deşi nu există decât în imaginaţia autorilor de operetă, publicul o trăieşte totuşi în cuprinsul unui simplu spectacol cu voluptatea unei adevăraţi eternităţi.
Se cuvine clar în clipa în care cel care ne dăduse tot, nu ne mai poate da nimic, noi să-i dăm măcar iluzia de a nu ne fi părăsit pentru totdeauna. Să-i păstrăm deci amintirea veşnic vie printre noi şi să-i spunem: fie-ţi ţărâna uşoară ca şi ecoul cântecului pe care-l duci cu tine în lumea celor care nu mai cântă.
Formarea cortegiului. Înhumarea
Apoi în plânsetele înăbuşite ale întregii asistențe, sicriul cu corpul neînsufleţit al fostului actor, răsfăţat al publicului, a fost luat pe umeri de către foştii lui camarazi, care l-au dus până la carul funebru, în timp ce orchestrele domnilor Grigoraș Dinicu şi Sibiceanu au executat, în faţa pridvorului bisericii, arii din opereta “Contesa Marița”, iar compania a dat onorul.
S-a format după aceea cortegiul, care la orele 3 jumătate s-a pus în mişcare, în ordinea următoare: Trăsurile cu clerul; carul cu coroanele; artiştii membri ai societăţii “Scena”; carul mortuar, urmat de întreaga asistentă, muzicile militare ale aviaţiei şi Reg. 9 Vânători.
Astfel format, cortegiul a parcurs Calea Victoriei, str. Sărindar, Brezoianu, etc., până la cimitirul Sfânta Vineri, unde s-a făcut înhumarea, trista ceremonie luând sfârşit la orele 5 după amiaza.
*** Dimineața, decembrie 1928
Puteți citi toată seria de articole despre Leonard:
Nae Leonard, prințul operetei: Copilăria (Partea I)
Nae Leonard, prințul operetei: Foamea neagră (Partea a II-a)
Nae Leonard, prințul operetei: Pe drumul gloriei (III)
Nae Leonard, prințul operetei: Idolul femeilor (partea a IV-a)
Nae Leonard, prințul operetei: Vremuri triste (partea a V-a)
