Au trecut multe decenii de când pictorul francez Henri Matisse a introdus în universul compoziţiilor sale culorile şi desenul bluzei româneşti. În corespondenţa cu pictorul Theodor Pallady, artistul scria: “Iată un tablou la care am muncit aproape un an. Cei ce nu vor vedea decât felul în care am reprezentat părul şi broderia de pe umăr, vor crede că sunt un farseur. Tu, însă… tu ştii!”, referindu-se la “La blouse roumaine”.
Henri Matisse s-a născut pe 31 decembrie 1869 în Le Cateau-Cambrésis, o localitate din nordul Franței, și a fost fiul unui negustor de grâne. Tânărul se pregătea pentru a deveni avocat, dar a descoperit lumea artei, a decis să plece la Paris și s-a înscris la Academia Julian. În acea perioadă s-a împrietenit cu Albert Marquet și Theodor Pallady, iar în 1899 a început să studieze pictura în atelierul lui Eugène Carrière.
Primul tablou al lui Matisse care are ca temă centrală ia românească, „La blouse roumaine”, a fost creat în 1940, este o pânză cu dimensiunile de 92 x 73 centimetri și este expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris. Fata înfățișată pe pânză este rusoaica Lydia Delectorskaya, asistenta şi modelul preferat al artistului, cu 40 de ani mai tânără decât el.
Fiică a unui medic pediatru, orfană din copilărie, Lydia era născută în 1910 în orașul Tomsk din Siberia și ajunsese în Franța după Revoluția bolșevică, datorită unei mătuși. Tânăra intenționase să studieze medicina, dar nu avusese suficiente resurse financiare pentru a-și desăvârși pregătirea. Rusoaica l-a întâlnit pe artistul francez în 1932, la Nisa, a devenit asistenta sa și menajeră în casa familiei și mai târziu, după ce Matisse a fost părăsit de Amélie Noellie Parayre, care era soția lui din 1898, i-a fost parteneră.
În momentul în care se căsătorise cu unica sa soție, Henri Matisse avea deja o fiică, Marguerite, născută în 1894, rodul relației cu Caroline Joblau, care îi fusese model. Pe copilă a crescut-o împreună cu Amélie, care i-a mai dăruit doi copii, Jean, născut în 1899, și Pierre, venit pe lume un an mai târziu.
În mai 1902, socrii pictorului au fost implicați într-un scandal financiar de proporții numit de presa franceză “Afacerea Humbert”. Mama Améliei, care era menajera familiei Humbert (doamna Humbert pusese la cale escrocheria), și tatăl ei au fost considerați țapii ispășitori în scandal, atelierul pictorului a fost percheziționat de poliție și toți au fost amenințați de sutele de victime ale fraudei. În această perioadă, artistul a fost singurul susținător al familiei extinse, pentru că toate rudele sale erau supuse oprobiului public.
Cu puțin timp înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, soția lui Matisse, Amélie, a început să bănuiască existența unei aventuri cu tânăra emigrantă Lydia Delectorskaya și a pus capăt mariajului lor (care durase 41 de ani) în iulie 1939. La acel moment, Delectorskaya a fost foarte afectată, a încercat să se sinucidă împușcându-se în piept, a supraviețuit și apoi a revenit la atelierul lui Matisse, rămânându-i alături pentru tot restul vieții.
Pictorul se afla la Paris când naziștii au invadat Franța, în iunie 1940, dar a reușit să se plece la Nisa în timp util. Fiul său, Pierre, care era proprietarul unei galerii de artă la New York, l-a implorat să fugă din Franța ocupată, artistul era pe cale să-i asculte sfatul și să se refugieze în Brazilia, dar s-a răzgândit în ultima clipă și a rămas la Nisa: „Mi se pare că ar fi o dezertare”, i-a scris lui Pierre în septembrie 1940. „Dacă toți cei care au o valoare părăsesc țara, ce rămâne din Franța?”.
Matisse a rămas izolat în sud, pe Rivieră, pe tot parcursul războiului, dar familia sa a fost implicată în Rezistența împotriva regimului lui Hitler. Fiul lui, Pierre, a ajutat mulți artiști francezi evrei să scape din Franța ocupată și să intre în Statele Unite. În 1942, Pierre a organizat o expoziție la New York, „Artiști în exil”, care a devenit legendară. Fosta soție a lui Matisse, Amélie, a fost dactilografă pentru una dintre grupările Rezistenței și a fost închisă pentru o perioadă de șase luni, iar prima lui fiică, Marguerite, deosebit de activă în sabotajele împotriva naziștilor, a fost torturată de Gestapo într-o închisoare din Rennes și apoi trimisă în lagărul de concentrare Ravensbrück din Germania. Tânăra a reușit să evadeze în timpul călătoriei cu trenul spre lagăr și a supraviețuit în pădure în haosul din ultimele zile ale războiului, fiind salvată în cele din urmă de colegii ei din mișcarea de Rezistență. Elevul lui Matisse, pictorul Rudolf Levy, a fost însă ucis ucis la Auschwitz în 1944.
În 1941, Henri Matisse a fost diagnosticat cu cancer duodenal. Operația la care a fost supus, deși a avut succes, a dus la complicații grave care l-au țintuit la pat timp de trei luni.
În acea perioadă, a cunoscut-o pe tânăra asistentă medicală Monique Bourgeois, care l-a îngrijit în timpul convalescenței, între cei doi s-a dezvoltat o prietenie platonică, Matisse a descoperit că tânăra era pasionată de artă și i-a predat câteva noțiuni teoretice de pictură. Monique a decis să intre în mănăstire în 1944, iar pictorul a contactat-o uneori pentru a-i cere să pozeze ca model. După puțin timp, în 1946, asistenta a devenit călugăriță dominicană, iar în anii următori artistul a pictat o capelă în Vence în onoarea ei, sprijin în această perioadă fiindu-i partenera sa credincioasă, Lydia.
Henri Matisse a încetat din viață pe 3 noiembrie 1954, la vârsta de 84 de ani, în urma unui atac de cord, și a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Notre Dame de Cimiez de lângă Nisa, unde, patru ani mai târziu, a fost înmormântată și Amélie, soția sa.
Lydia Delectorskaya a murit pe 16 martie 1998, la vârsta de 88 de ani, la Paris, și a fost înmormântată în cimitirul din Pavlovsk, Sankt Petersburg.
Un interview cu Henri Matisse despre artă (Rampa, 1933)
Henri Matisse, autorul volumului “La joie de vivre” este și un pasionat pictor. Iată ce ne-a spus despre arta sa:
— Pictura mea nu se aseamănă aceleia a lui Velasquez, așa cum cred unii. În ochii mei, pictura lui Velasquez e ceva de gheață. Velasquez nu e pictorul meu preferat, mai degrabă Goya sau Coreggio. Trebue să distingem între concepție și rezultat. Concepția, pictură pură, la Velasquez nu dă un rezultat care să mă satisfacă.
— Poate că Delacroix — l-a întrebat ziaristul — v-ar plăcea mai mult din acest punct de vadere. Totuşi dvs. nu acordaţi aceeaşi importanţă imaginaţiei, subiectului.
— Vedeţi, reia atunci Matisse, maeştrii pe care noi îi admirăm ar fi avut o producţie cu mult diferită dacă ar fi trăit într-un alt secol decât al lor.
— De altminteri, în afară de aceste câteva înrudiri, dintre care niciuna nu e prea apropiată, cred că individualitatea dvs se pronunţă izolat şi că dvs. sunteţi un pictor „fără căi”. Pentru acela care caută să vă alăture unei tradiţii sau unui maestru, în afară de planul mediteranean, care este climatul dvs., şi de marea familie a artiştilor francezi, dvs. sunteţi un excepţional, un rar, un foarte rar artist.
— Eu nu pot să spun nimic despre mine. Asta se petrece în sufletul meu doar şi de ce să mă mir că nu pricep ce se petrece acolo? Sunt atâtea lucruri în artă, începând cu arta însăși, care nu se pricep. Un pictor nu vede tot ce a pus într-un tablou pe care l-a făcut; ceilalţi sunt aceia care descoperă, unul câte unul, aceste comori, şi cu cât o pictură e mai bogată în surprize de acest gen, în comori, cu atât autorul său e mai mare.
Apoi autorul şi pictorul Matisse povesteşte despre recentul său voiaj în Insulele de Sud, evocând Tahiti, micile insule de corali, peştii multicolori, tonurile largi şi plate ale peisagiului. Vizitând insulele, Matisse a privit doar, el n-a lucrat cu pensula în mână.
A ţinut să-şi aplice şi lui ceea ce dorea el pe vremuri să fie arta sa pentru alţii: „o artă de echilibru, de puritate, de linişte fără subiect neliniştitor sau preocupant, care să fie pentru orice muncitor cerebral, pentru omul de afaceri tot aşa de bine ca şi pentru artistul de litere, de exemplu, ceva odihnitor, un calmant, ceva analog unui fotoliu bun care să te libereze de oboselile fizice.
Henri Matisse, — încheie interviewul — ştie sa vorbească despre orice. Vorbeşte rar şi se exprimă concis”.
