HomeEroii României moderneEroi uitațiAnton Pann, un “Nastratin al timpului său”

Anton Pann, un “Nastratin al timpului său”

Anton Pann

Anton Pann s-a născut în jurul anilor 1796-1798 în localitatea Sliven, aflată astăzi în Bulgaria (la acel moment era parte a Imperiului Otoman) și a fost fiul unui căldărar numit Pantelimon Petrov și al Tomaidei. Rămasă văduvă, având trei copii în grijă, mama viitorului poet și cântăreț își ia copiii și pleacă în Basarabia, stabilindu-se la Chișinău, unde Anton Pann a intrat la vârsta de 10 ani în corul bisericii, continuându-și în adolescență cariera de psalt la mai multe biserici din București.

Un personaj cu totul aparte în lumea românească a secolului XIX, Pann a fost un neobosit culegător de folclor, a fost poet, compozitor de muzică religioasă, tipograf, profesor, traducător și publicist. Printre cele mai cunoscute volume ale neobositului Anton Pann se află “Calendarul lui Bonifatie Setosul”, “Versuri musicești”, “Poezii deosebite sau cântece de lume” (1831, 1837), “Îndreptătorul bețivilor” (1832), “Hristoitia sau școala moralului care învață toate obiceiurile și năravurile cele bune”, “Fabule și istorioare” (1841), “Poezii populare și Calendare” (1846), “Marș de primăvară”, “Memorialul focului mare” (1847), “Povestea vorbei” (1847), “Spitalul amorului sau Cântecul dorului” (1850), “O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu” (1851), “Versuri sau Cântece de stea”, “Cântătorul beției. Care cuprinde numele bețivilor și toate faptele care decurg din beție”, “Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea” (1853), “De la lume adunate și iarăși la lume date”.

Anton Pann

Anton Pann a murit pe 3 noiembrie 1854, la vârsta de 58 de ani, la scurt timp după ce s-a întors dintr-o călătorie prin Oltenia și a fost înmormântat la Biserica Sfântul Stelian (Lucaci) din București, aflată în apropierea casei sale.

În 2018, Muzeul Național al Literaturii a inaugurat Casa Memorială „Anton Pann”, un mic muzeu aflat în București, spațiu pe care recomand să îl vizitați pentru a descoperi nu doar un concept inedit și modern (ce aparține arhitecților Constantin Goagea și Justin Baroncea), ci și o atmosferă fascinantă care vă va introduce în lumea lui Pann, “finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”.

foto: Muzeul Național al Literaturii (mnlr.ro)

Scurta biografie publicată de istoricul și criticul Barbu Brezianu în 1943 în Revista Fundațiilor Regale și prezentarea romanului “Viaţa minunată a lui Anton Pann” (Romulus Dianu și Sergiu Dan, 1929) completează profilul unuia dintre cei mai fascinanți creatori români ai secolului al XIX-lea.

“Băştinaş din ţinuturile şesului dunărean, Anton Pann intră în viaţa aproape la cinsprezece ani, în 1812, ca psalt începător, la strana bisericei ruseşti din Chişinău, îl regăsim, cu slujba de paracliser, la biserica Olari din Bucureşti, apoi cântând în strană la biserica boierilor Creţuleşti de pe Podul Mogoşoaie. Îl aflăm «dascăl domnesc» la Râmnicul Vâlcea , cantor la biserica Scheilor de lângă Brașov. Și peste tot, la Bucureşti, la Chişinău, Râmnic, Braşov, Sibiu – poet şi compozitor de muzică bisericească , «învăţător în arta muzichiei» cunoscând pe de rost greaca, slavona, limba turcă, şi probabil şi latina, franceza, bulgara, de vreme ce întocmise Evanghelia lui loan, în opt limbi tălmăcită, cu note şi lămuriri, în ceea ce priveşte accentele şi felul în care trebueşte cetită: «…cu acşii după cuviinţă, ca să puteţi păzi tonurile zicerilor…», aşa cum ne spunea admirabilul poliglot.

Pann, la drept vorbind, n-a învăţat aproape nimic. «N-a trecut chiar prin nicio şcoală, mulţămindu-se cu ucenicia pe la unul şi altul, care-i dă mai bine decât orice «clasuri» ştiinţa de cântări şi ştiinţa de greceşte din care e în stare a traduce, de la un capăt la altul, în tacticoase versuri…», cum scrie d. prof. Iorga.

Anton Pann

Cunoscut astăzi abia din cartea lui cu vorbe de la lume adunate şi la lume iară date, şi din viaţa lui, în 1929 romanţată de Sergiu Dan și R. Dianu, Anton Pann era de pomină prin 1827, când, înamorat lulea de nepoata stareţei Mănăstirei Dintr’un Lemn (Anica pre nume), şi neputând s-o aibă de soţie pe calea pașnică şi legiuită, răpi nepoata, stârnind o mare vâlvă printre maici. Perechea fugi de la Mănăstirea Dintr’un lemn şi peregrină cine mai ştie cum (în căruţă, în teleguţă, pe jos, pe cal), trecură şi munţii şi hotarul ajungând într-o frumoasă dimineaţa la Kronstadt. Aci, ca să nu dea nici măcar vreo bănuială la careva, îşi îmbrăcă iubita băoeţeşte, prezentând-o în lume “fiul meu”! (Cu care fiu a avut apoi unul veritabil şi o copilă din flori).

Acest Anton era într-adevăr o inimă albastră pe care astăzi încă o mai simţi cum bătea de iute prin scrierile sale, în cântecele care-i alinau dragostea, în Spitalul Amorului, cum îşi botezase cu atâta haz cartea!

Pentru timpul şi ţara lui, craiul nostru a scris un număr nemaipomenit de mare de opere, cărţi, dar mai cu seamă cărţulii. Numai în 35 de ani a dat el la iveală peste 100 de broşuri şi volume. În covârşitoarea-i rodnicie s-a sprijinit mult şi pe ajutorul tiparniţei care izbutise cu trudă să şi-o înjghebe «cu mari iconomii şi cu ajutorul multor prea cuvioşi archimandriţi, igumeni şi stareţi ai osebitelor monastiri, începând-o de la anul 1843, cu încetul-încetul abia am adus-o în starea în care se află, adică cu două teascuri, unul de fier şi altul de lemn, cu cinci rânduri de slove» (A. Pann, «Diată», 20 August 1854).

Anton Pann

Este interesant de ştiut, cel puţin, titlul lucrărilor care i-au adus lui Pann elogii de felul acesta: «primul anecdotist român», «cel dintâi autor care zugrăveşte mahalaua noastră» (Gh. Adamescu); «cel mai vechi folclorist» ; «meritul lui nu vine de la mulţimea materialului adunat, ci din faptul că chiar ideea de a aduna este a sa» (Speranţia) ; «E Anacreon în papuci» (N. Iorga), şi alte adjective, calificative şi exclamaţii, mărturisind toate admiraţia neocolită a lui D. A. Laurian, Vasile Alecsandri, Hasdeu, Delavrancea, Gh. D. Teodorescu, Ion Ghica, Ion Barbu, Ion Pillat, A. Maniu, Ion Călugăru, P. Comarnescu, S. Dan, R. Dianu, ş.a., pentru felurite opuri ale lui Pann botezate Erotocrit; Privegher; Tipic; îndreptătorul beţivilor; Teoreticon; Cântece de lume (pentru petrecerea vieţuitoarelor); Versuri muziceşti; Căutătorul beţiei; Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea; Epitaf; Fabule; Moş Albu; Povestea Vorbii, şi toate câte or mai fi ca s-ajungem la totalul celor o sută de cărţulii, scrise sprinten, în ritmul trohaic al poeziei noastre populare, al muzicei noastre populare.

Anton Pann
Anton Pann

Anton Pann avea chiar năravul frumos de a scrie aproape orişice scria numai în versuri. Astfel unele jalbe către domnie; astfel testamentul său (de două ori redactat poetic); astfel epitaful său, admirabil ca şi cel al lui François Villon, mai cunoscut însă decât al nostru, acesta:

Aci s-a mutat cu jale

În cel din urmă an,

Care în cărţile sale

Se citeşte Anton Pann.

Împlinindu-şi datoria

Şi talentul ne ’ngropând,

Şi-a făcut călătoria

Dând în lume altor rând.

Rămăşiţele lui Anton Pann stau ca aceste versuri uitate, sub o lespede înmărmurită în curtea bisericei Lucaci. Se pare că absenţa de la cultul moaştelor şi lipsa politeţei la români sunt două noţiuni înrădăcinate prejudecăţii naţionale.

*** Barbu Brezianu, Revista Fundațiilor Regale, 1934

Pentru ce am scris viaţa lui Anton Pann

Astăzi îmi permit să vorbesc cu prilejul apariţiei unei cărţi al cărei critic nu trebuie să fiu. («Viaţa minunată a lui Anton Pann», roman, la «Cultura Naţională»).

Motivul serios care ne-a îndemnat, pe Sergiu Dan şi pe mine, să scriem cartea, se află expus în prezentarea ei: “Am scris romanul acestei vieţi, pentru ca am vrut aşa. Din lumescul Anton Pann nu mai rămăsese memoriei celor de azi decât poza unui dascăl «isteţ ca un proverb». Din pasionatul chimist fie mistere, dar şi pofticios la cele trupeşti, care se definea atât de simplu şi de fericit în vorbele «trăiesc doar ca să fac plăcere inimii mele, nu mai rămăsese nimic». Eroismul vieţii sale a fost uitat.

Noi iubim eroii De aceea în tot ce am scris se ghiceşte o arşiţă de adorare infinită şi dulce faţă de Anton Pann, care ne umbreşte binefăcător din apusul său istoric. În ordinea spirituală a valorilor româneşti, el e Eroul Necunoscut.

Cetitorul să fie prevenit: lectura e ca drumul, cu văi şi cu prigoare. Nu se poate alerga pretutindeni cu iuţeală constantă. Drum bun”.

Sergiu Dan şi cu mine am scris această carte cu destulă dificultate. Nu ne lipsea nici timpul, nici informaţiunea, dar ne lipsea locul prielnic. Şi atunci ne-am despărţit şi ne-am dus fiecare dintre noi cu planul cărţii dinainte făcut şi cu fişele necesare, în locul în care ne pria. El a scris la Piatra Neamţ şi la Vatra Dornei, iar eu în casa iubitului meu, doctorul Ion Ciulin de la Valea-Mare, unde, în vara anului 1927, la umbra raiului său casnic, primele pagini au fost începute.

Întreţineam o corespondenţă grea cu Sergiu Dan, iar rezultatul a fost că fiecare am scris câte un roman al vieţii lui A. Pann. Cel care a apărut în librărie astăzi la 7 ore de dimineaţă este al treilea şi e produsul unei contopiri rezonabile şi al unor discuţii pe toată gama. Fiecare capitol a fost scris din nou cu deliberarea amândurora, astfel că romanul, aşa cum se înfăţişează, este rezultatul luptelor dintre cei doi colaboratori.

Anton Pann

Dacă Anton Pann a fost român

Chestiunea aceasta a interesat, pare-ni-se, până acum, mai mult decât însăşi valoarea operii lui Anton Pann. Din decepţia pe care au înregistrat-o căutătorii originei lui, a răsărit ignoranţa în care e ţinută aceasta operă.

Unii cred că eroul nostru a fost bulgar. Bulgarii însă nu-l revendică. Alţii îi atribuie fel de fel de origini.

Pe scurt, el a fost român. Aliații noştri în această afirmaţiune sunt domnii Octavian Goga şi T. Arghezi, lăsând la o parte frumoasele deducţii ale lui Speranția, publicate în «Revista Noua» în anul 1889. Şi judecata se întemeiază pe aceea că Pann nu numai că ştia româneşte, dar simţea chiar greşelile pe care le fac străinii şi românii din alte ţări.

În sfârşit, noi îi atribuim o origine românească, bizuindu-ne pe numele şi prima îndeletnicire a tatălui său, apoi pe înclinările fireşti ale fiului Anton, ce s-a găsit mereu alături de evenimentele naţionale româneşti, când s-ar fi putut întoarce prea bine in Bulgaria, unde ar fi dus o viaţă mai tihnită.

În afară de aceste consideraţii, trebuie ţinut seamă că elementul străin al unei ţări e întotdeauna factor propice al revoluţiilor. Or, iată-l pe Anton Pann trăind cea mai agitată istorie a Europei (epoca napoleoniană), iată-l contemporan cu Thiers (Franţa), cu Daniel O. Colén (Anglia), cu Cosuth (Ungaria), aceşti agitatori primejdioşi, iată-l trăind în timpul când clocoteau toate revoluţiile deslănţuite mai târziu, şi el, Anton Pann, în loc să se preteze acestei molimi, ia atitudine împotriva ei, se consolidează într-o filosofie paşnică şi clădeşte acel monument de linişte şi echilibru sufletesc propriu inimilor sănătoase şi româneşti, pe atunci.

Anton Pann

De ce e necunoscut Anton Pann

Anton Pann a început să fie discutat la inventarierea tuturor valorilor românești cu puțin înainte de 1900, epocă de naționalism feroce, dar destul de mediocru înțeles. Cercetătorii s-au împiedecat de misterul originei lui.

Nici în viață Anton Pann n-a avut un noroc mai mare. El era, oricum, tot dascălul cu basmaua-n băţ care culegea ouşoare ca să-şi facă filosofia. Deşi avea un mare prestigiu printre boierii tineri cu care a iubit Bucureştii pe cartiere, aceştia nu erau scriitori cu destulă obiectivitate pentru a vedea un geniu în dascălul învăţat care captiva cele mai frumoase femei.

Apoi în anul al cincilea al «Convorbirilor literare», Vasile Alecsandri se pronunţă cu destulă zgârcenie despre Anton Pann, dar trebuie să se ţină seamă de limitele generozităţii acestui boier pe care-l urăsc profund şi care a ignorat (cu atât mai grav dacă s-a făcut că ignoră), chiar pe Mihail Eminescu

Nu e oare concludent că Alecsandri a continuat opera de folclor românesc, în care el, ca şi Anton Pann, a văzut tot geniul poporului românesc?

Alţii au scris despre nefericitul dascăl. Cel mai de crezut este Theodorescu Gh. Dem., care, de asemenea, a fost timid în aprecierile sale. El a camuflat puțin aventurile lui Pann.

Dar în viaţa lui Anton Pann, nimic nu poate fi şters. El a scris în versuri (vorbea în versuri), cele mai însemnate evenimente prin care a trecut și cutez a spune că vreo câteva din liniile mari ale romanului nostru sunt încheiate în coloanele de versuri scrise de însuşi Anton Pann.

Anton Pann

Omul ales pentru a cunoaște epoca

N-am vrut să limităm subiectul romanului nostru la acest nume scump, ci sa dăm de exemplu acest om din secolul trecut, unul dintre puținii care au văzut clar destinele neamului.

Romanul cuprinde trei părţi distincte, trei momente cele mai însemnate ale veacului al nouăsprezecelea: lupta de înstrăinare, de la început, Revoluţia de la 1821 (cea bună) şi Revoluţia dela 48 (cea rea).

Noi constatăm:

a) că viaţa politică de azi urmează o cale în care intenţiile, bune şi patriotice, ale oricărui partid, nu se armonizează cu mijloacele şi cu regimul democratic;

b) că degenerarea nobleţii acestui neam vine dintr-o necunoaştere a splendidului trecut românesc;

c) că eroi ţara aceasta n-a mai avut de la 1821 până la Războiul Mondial;

d) că însăşi literatura e un manşon plin de întuneric şi de obiective echivoce;

e) că moare râsul sănătos al Românului, şi-i ia locul o acreală şi o agresivitate care împietreşte spiritul;

f) că pricina din care ne stimăm aşa de puţin este că scriitorii au rupt legăturile cu mucenicii români din secolul trecut.

Avem cea mai frumoasă istorie din lume, după Franţa. Totuşi, n-am scris o carte de istorie, ci un roman. Un roman adevărat. Anton Pann spune într-un loc (citez din memorie): «Eu, dacă aş fi putut scrie cu iuţeala cu care gândeam, multe lucruri aş fi lăsat următorilor». Cert, da. Căci a te naşte în secolul al şaptesprezecilea, a trăi cele mai cumplite evenimente prin care a trecut Europa şi a lupta conştient pentru destinele spiritului românesc, însemnează un noroc şi o faptă, mari deopotrivă.

Apoi viaţa lui!… Ca să împrumut un cuvânt al prietenului nostru, Jacques Costin, invidiez pe cei ce o vor citi!… Viaţa lui Anton Pann e fabuloasă şi neverosimilă, ca însăşi fiinţa lui literară.

Dar în faldurile ei se întrezăresc acele virtuţi care au fost cauza rezistentelor noastre de peste veacuri.

*** Romulus Dianu, Cronica literară, Rampa, mai 1929

No comments

leave a comment