HomeEroii României moderneEroi uitațiJean Moscopol: Tot ce-i românesc nu piere

Jean Moscopol: Tot ce-i românesc nu piere

Jean Moscopol

Jean Moscopol, pe numele său real Ioan Moscu, s-a născut pe 26 februarie 1903 la Brăila și a devenit cunoscut în perioada interbelică pentru interpretările sale memorabile la radio, dar și pentru recitalurile pe care le oferea în restaurantele bucureștene. În 1928 i-au apărut primele discuri la Casele Homocord și Parlophon, iar un an mai târziu, în toamna anului 1929, când a sosit la București un reprezentant al companiei His Master’s Voice din Londra, a primit oferta de a-și înregistra piesele într-un studio din Viena. La revenirea în țară, a debutat Radio București, apoi a devenit artist profesionist, angajat al Teatrului de Revistă „Alhambra”. Din această epocă sunt piesele „Alhambritta” și „Lăsați-mă să cânt”, iar în 1930 Casa His Master’s Voice l-a angajat definitiv, făcându-i oferta de a-și înregista discurile pentru gramofon la Berlin. Întors din nou în Capitală, Moscopol a fost disputat de toți marii patronii de restaurante care și-l doreau în program, iar el a ales să cânte la Colonade, la Zissu și la bomboneria Lafayette, apoi la Lother Park și Vișoiu.

Jean Moscopol

În 1930, când se afla la apogeul carierei, diseurul a oferit un interviu revistei Radiofonia:

“Cine nu-l cunoaşte, cel puţin din auzite. Dumneata, stimată doamnă, de câte ori nu te-ai simţit înfiorată, ascultând la radio vocea-i caldă, care-ţi mângâia auzul, prin haut-parleur:
“Iubirea, doamnă, nu-i o jucărie
Şi nici prilej pentru cochetărie…”
Sau dumneata, suavă domnişoară care, în lipsa chitarei romantismului, te mulţumeşti cu efluviile de muzică ale difuzorului, nu te-ai simţit furată pe aripile visurilor neîmplinite, auzind timbrul lui Moscopol:
“Encore un nouveau baiser
Juste un tout p’tit baiser…?”
Iar dumneavoastră, bărbaţi căsătoriţi sau nu, voi toţi acei care aţi avut deziluzii în dragoste, nu v-aţi cutremurat la amintirea trecutului, auzind din gura acestui trubadur al undelor:
“Nu te mai iubesc,
Nu e vina mea…
A trecutului poveste
S-o cânt n-aş mai putea…”
Curios lucru ca un tânăr de vârsta lui Moscopol să poată înţelege atât de bine toate afinităţile sufleteşti ale fiecăruia, să şi le asimileze şi mai cu seamă să se facă atât de înţeles în durerea şi duioşia lui, de fiecare auditor radiofonic.
Iată însă că fără voie, în cursul unei convorbiri, Jean Moscopol, favoritul publicului radiofonic din România, ridică vălul ce-l acoperă.

Jean Moscopol

Decor: hall-ul societăţii de radiodifuziune; mobilier al acţiunii: două scaune destul de comode; personagii: el-eu; cortina:
— După aspect, pari un mediteranean sadea, spaniol cu sângele fierbinte, marseillez mincinos sau savant grec. Italian în nici un caz, căci ai un aer prea modest.
— Mergi departe cu închipuirea, dragul meu. M-am născut pur şi simplu la… Brăila şi primele vietăţi care mi-au dat mângâierile lor au fost muştele şi ţânţarii. Nu cred să mai existe în lume vreun oraş care să bată în această materie Brăila.
Crescut în preajma vapoarelor, tatăl meu era exportator de cereale, am prins nostalgia depărtărilor şi am învăţat multe limbi străine, atât în casă, cât şi de la marinarii vaselor, ale căror poveşti mă pasionau.
După ce mi-am terminat studiile, am pornit pe mare, pe marea calmă sau furioasă, pe oglinda lucie a apelor sau pe talazurile enorme, trăind în belşug sau în mizerie şi debarcând pe diferite ţărmuri. Tovarăşii de călătorie mi-au descoperit vocea şi am cântat pe sub balcoanele senoritelor din Sevilla, Grenada şi Barcelona, am mângâiat auzul donettelor din porturile italiene, am cântat pe note străine frumuseţea aristocratelor Eladei şi vocea mea se amesteca pe Bosfor, cu rugile muezinilor din minarete.
— Şi acum te-ai statornicit?
— După ce m-am săturat de călătorii, am venit la Bucureşti cu intenţia de a mă înscrie la Conservator, dar, din diferite motive, m-am pomenit… funcţionar de bancă. Prozaic, nu? Apoi, dând de câteva ori concurs la festivale, mi-am schimbat profesiunea şi am mândria de a-mi atribui, fără posibilitate de ripostă, că am lansat un gen nou de muzică în România, acela al romanţei sentimentale. Cu toată modestia, trebuie să constat că genul a prins, că are succes.

Jean Moscopol

— Unde cânţi cu mai multă plăcere?
— La microfon şi pentru plăci de gramofon. Câtă emoţie la radio! Să ştii că eşti ascultat de mii de oameni, din toate straturile sociale. Să ştii că muzica ta dispune sau înduioşează, amuză sau trezeşte reminiscenţe. Că acele mii de oameni te închipuiesc cu ochii minţii, îţi poartă recunoştinţă şi-ţi împărtăşesc sentimentele lor în scris.
Nu ştiu cum să mulţumesc acestor prieteni îndepărtaţi care îmi dovedesc atât de des simpatia lor. Mormane de scrisori, de la oameni de toate vârstele, femei şi bărbaţi, cărora n-am timpul material de a le răspunde personal, din cauza studiilor pe care le fac.
— Dar în materie sentimentală?
— O singură decepţie. De-atunci m-am lecuit. De-aceea înţeleg atât pe cei îndrăgostiţi, cât şi pe cei decepţionaţi.

— Ceva proiecte pentru viitor?
— Filmul sonor. Pentru asta studiez. Am fost angajat de o casă germană pentru la toamnă, când voi turna în câteva filme cu mai multe versiuni. Am şansa că vorbesc opt limbi şi peste douăzeci de dialecte ale acestora. De altfel, m-am obișnuit să fiu foarte sceptic în privinţa viitorului.
— Ceva anecdotic din viaţa dumitale?
— Foarte puţin. Îţi voi povesti totuşi una nostimă. Din cauza unei pozne a căpitanului, cargoboat-ului nostru, care ancorase în portul San Lucán, în Atlantic, ceva mai sus de Gibraltar, chiar la vărsarea Guadalquivir-ului în ocean, am fost reţinut vreo două luni de autorităţile poliţieneşti navale.
Lângă noi staţiona yachtul alb ca un pescăruş al unei americance bogate, otrăvită de prea mult bine şi spleen care, în momentul ancorării noastre, avea arborat pavilionul de plecare pentru a doua zi dimineaţă.
Seara, pe la orele 10, secundul m-a rugat să-i cânt ceva. A doua zi, yachtul nu plecase. Şi a mai rămas o lună şi jumătate pe loc. În acest răstimp, am cunoscut pe originala americancă, care, în cursul staţionării, îmi scrisese cu dedicaţie un caiet întreg de poezii. Au urmat plimbări pe sub arcadele de verdeaţă, nopţi cu lună, chitară şi tango-uri argentine, înduioşări şi suspine, până în ziua când a aflat că sunt tot atât de spaniol ca şi ea. A doua zi, yachtul dispăruse.

Jean Moscopol

Altădată, în Valencia, un ofiţer de pe bordul unui crucişător spaniol m-a rugat să-l însoţesc sub balconul unei senorritte pe care o adora şi să colaborez cu el la o serenadă. Cum ofiţerii spanioli au totdeauna bani ca praful pe tobă, am ştiut că va fi rost de foame şi astfel mi-am luat un colț de pâine în buzunarul de la piept al tunicii. Am început să cânt fără să-mi dau seama că tovarăşul meu o luase la sănătoasa, simţind o primejdie. Destul că peste trei minute, am mâncat o bătaie soră cu moartea de la doi necunoscuţi, iar al treilea, un nobil “caballero”, mi-a repezit un stilet în piept, care a alunecat pe tabacheră şi a rămas înfipt în… colţul de pâine.
Sau altceva: într-o seară, fiind într-o societate căreia îi fusesem recomandat, mormăindu-mi-se numele, a venit vorba despre radio şi despre artiştii care se produc. Unul din domni, care critica totul (era probabil un clandestin) m-a înjurat fără să ştie că sunt de faţă. Închipuieşte-ţi mutra lui când, la “ridicarea şedinţei”, amicul m-a prezentat: “Jean Moscopol”. Acum, mă vei scuza, dar îmi vine rândul la microfon.
Iar în camera de control, răsună difuzorul:
— Einmal sagt mán sich adieu…”

*** Revista Radiofonia, iulie-septembrie 1930

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Jean Moscopol a oferit o serie de concerte filantropice, a mers în turnee și a vizitat soldații răniți din spitale pentru a-i mângâia cu vocea sa unică.

Instaurarea regimului comunist i-a adus însă confruntarea cu cenzura dură, dar artistul a continuat, cu mult curaj, să-și transmită mesajele antitotalitare, un exemplu fiind versurile fără egal ale piesei “Guvernul comunist”:

Ce frumoasă este viața

Când ești chior și prost ca țața

Și ajungi din potcovar

În Guvern subsecretar!

Ce frumos e când vin rușii

Și îți spun din dosul ușii

Cum să vorbești, cum să taci

Și pe apostolul să faci!

Ce frumoasă este viața,

Când să spui, te ține ața,

Că ne vine, bat-o vina,

De la Răsărit lumina!

Ce frumos e să ai ceafă

Și de la Soviete leafă,

Să fii frate cu dușmanul

Și să-ți zică Sadoveanu!

Ce frumoasă este viața

Când nu te apucă greața,

Să-i tot perii pe intruși

Și să-i tămâiezi pe ruși!

Bălăceanu te numești

Fiindcă-n țara RPR-istă

Cu nesaț te bălăcești

În mocirla comunistă!

În 1947, a decis să emigreze și a plecat la Paris, primind, se pare, ajutorul Elvirei Popescu pentru o vreme. După o perioadă de colaborare cu Radio Europa liberă, Jean Moscopol s-a stabilit în America. Artistul a murit în 1980, la New York, dar vocea sa va rămâne veșnic în amintirea celor care au ascultat-o vreodată.

Tot ce-i românesc nu piere

Şi nici nu va pieri!

Oricât vom îndura, jurăm să fie aşa,

Căci tot ce-i românesc nu piere

Şi nici nu va pieri!

Românul ştie să înfrunte ceasul greu,

El crede în dreptatea lui şi-n Dumnezeu!

Când ţara viaţa ne va cere

Noi o vom dărui,

Când ceasul va sosi

Noi să plătim vom şti!

Căci tot ce-i românesc nu piere

Şi nici nu va pieri!

Jean Moscopol
No comments

leave a comment