Olga Bancic s-a născut pe 10 mai 1912 la Chișinău și a fost cel de-al şaselea copil al unui mic funcţionar de origine evreiască. Nevoită să renunțe la școală pentru a-și ajuta familia care se confrunta cu mari probleme financiare, la vîrsta de 11 ani copila a intrat ca ucenică la un atelier de plăpumărie, iar trei ani mai târziu a devenit muncitoare într-o fabrică de textile. În 1926, a fost arestată pentru că a participat la o grevă a muncitorilor textilişti și, după perioada de detenție, a decis să plece la Bucureşti. Atrasă de mișcarea comunistă ilegalistă, s-a înscris în Uniunea Tineretului Comunist, iar în 1932 a devenit membră a partidului.
Arestată din nou în 1935, Olga Bancic a fost condamnată la doi ani de închisoare, iar după eliberare a plecat în Franţa. În 1939 a adus pe lume o fetiţă căreia i-a pus numele Dolores, cel mai probabil în semn de omagiu pentru conducătoarea partidului comunist spaniel, Dolores Ibárruri. Tatăl copilei era scriitorul Alexandru Jar, care va deveni cunoscut în perioada comunistă pentru scrierile sale proletcultiste.
După invazia Franței de către armata germană și ocuparea Parisului, Olga Bancic s-a implicat în Rezistență, luptând în detaşamentul internațional din regiunea pariziană, F.T.P.-Moi (Francs-Tireurs et Partisans). “Tovarășa Pierette”, așa cum i se spunea, se specializase în fabricarea explozivelor şi a altor materiale de luptă.
În noiembrie 1943, grupul de partizani care fusese inițiat de basarabeanul Boris Holban și era condus de armeanul Missak Manouchian a fost infiltrat de agenții Gestapoului şi ai poliţiei franceze. Aproximativ 200 de persoane au fost investigate, iar cei 23 de membrii activi, printre care se afla și Olga Bancic, au fost arestați şi acuzați de sabotaje și acțiuni teroriste.
După trei luni de detenție, partizanii au fost condamnați la moarte. “Da, e adevărat că sunt româncă, că sunt partizană şi că sunt comunistă. Sunt mândră de ceea ce sunt şi nu mi-e frică de voi, chiar dacă mă ţineţi în lanţuri. Da, e adevărat că am un copil, dar e în mâini bune, la o familie de patrioţi francezi, care vă urăsc ca şi mine. Da, e adevărat, dar niciodată nu veţi şti nici de la mine, nici de la alţii, unde e copilul meu, soţul meu, tovarăşii mei de luptă… Eu am luptat trei ani în detaşamentul de franctirori şi partizani; dacă acest lucru îmi era posibil, îl continuam, căci cauza noastră este justă…”, se pare că ar fi spus Olga Bancic în fața anchetatorilor.
Un martor ocular la proces a relatat mai târziu: “Singura femeie, o studentă româncă, avea încheieturile mâinii strâns legate în cătuşe, izolată de ceilalţi; aceşti tineri, care ştiau că moartea lor este inevitabilă, răspundeau cu cel mai mare calm”.
Deşi sentinţa tribunalului militar arăta că acuzaţii aveau posibilitatea de a depune o cerere de grațiere în termen de 5 zile, au fost împuşcaţi în ziua pronunțării sentinței, 21 februarie 1944. A existat o singură excepţie: Olga Bancic. Femeia a fost executată prin decapitare pe 10 mai 1944, exact de ziua ei de naştere, într-o închisoare din Stuttgart.
Cu o seară înainte, pe 9 mai 1944, îi scrisese fetiţei ei, Dolores:
“Scumpa mea fetiţă, dragostea mea,
Mama ta îţi scrie ultima scrisoare. Mâine, 10 mai, la ora 6, eu nu voi mai fi. Dragostea mea, nu plânge, nici măicuţa ta nu plânge. Mor cu conştiinţa împăcată şi cu convingerea că mâine tu vei avea o viaţă şi un viitor mai fericit şi mai liniştit decât mama ta. Tu nu vei mai avea de suferit!
Fii mândră de mama ta, dragostea mea! Am tot timpul imaginea ta în faţa ochilor… Te iubesc din toată inima… Copilul meu drag, termin scrisoarea cu speranţa că vei fi fericită toată viaţa…
Te sărut din toată inima, mult, mult. Adio, dragostea mea.
Mama ta”
După încheierea războiului, Alexandru Jar și micuța Dolores au revenit în România. Scriitorul s-a recăsătorit și a mai avut un fiu, Valentin, iar despre Dolores (Jacob) Bancic se știe că a emigrat în Israel.
Surse:
Scânteia, 1948, mai 1954
Femeia, 1969, 1972
Humanities.fr
L’Affiche Rouge, film realizat în 1976 de regizorul Frank Cassenti
