Cine nu a auzit despre aventurile celui mai cunoscut amant din istorie, Giacomo Casanova, regele iubirii? Și el, ca mulți alți oameni celebri, a murit uitat de lume și de vechile iubite, trăind din mila unor binefăcători, ca bibliotecar la castelul baronului Waldstein din Dux. Și astăzi se poate vedea pe zidurile palatului din Boemia o mică placă de marmură cu inscripția: „Jakob Casanova, Veneția, 1725 – Dux, 1789“.
Celebrul seducător s-a născut pe 2 aprilie 1725 la Veneția, în lumea gondolelor și a artelor frumoase. Mama lui era actrița Zanetta Farussi, iar tatăl, dansatorul Gaetano Casanova.
În acea epocă, orașul era considerat capitala plăcerilor din Europa, fiind condus de lideri politici conservatori care tolerau însă viciile sociale și încurajau plăcerile. Veneția era o oprire obligatorie în Grand Tour, călătoria de inițiere a tinerilor aristocrați, în special a celor din nobilimea britanică. Faimosul Carnaval, casele de jocuri de noroc și curtezanele de o frumusețe răpitoare erau atracții puternice, iar acest mediu i-a oferit lui Casanova multe dintre experiențele sale.
Tatăl lui s-a stins când Giacomo avea opt ani, iar bunica, Marzia Baldissera, l-a îngrijit în timpul turneelor pe care mama sa, cunoscută în epoca sub numele La Buranella, le făcea prin Europa. În copilărie, Casanova suferea de sângerări nazale, iar bunica a cerut ajutorul unei vrăjitoare:
„Lăsând gondola, intrăm într-o cocioabă unde găsim o bătrână așezată pe un pat de paie, cu o pisică neagră în brațe și alte cinci sau șase în jurul ei”, și-a amintit el mai târziu. Deși unguentul care i-a fost aplicat nu a avut niciun efect, Casanova a fost fascinat de incantația rostită de femeie. Pentru a remedia sângerările nazale, băiatul a fost trimis, chiar în ziua în care a împlinit nouă ani, la un internat din Padova. Pentru el, neglijarea din partea familiei a fost o amintire amară. „Așa au scăpat de mine”, a spus cu amărăciune.
La 14 ani, Casanova era deja un seducător desăvârșit și așa a rămas până aproape de clipa morții. Când a împlinit 25 de ani, a avut pentru prima dată revelația vocației sale. A întâlnit o femeie de care s-a îndrăgostit nebunește. Era celebra Henriette din “Memoriile” sale. Patru luni de dragoste au trecut ca o clipă. Dar Henriette, fiica unui nobil, a fost nevoită să-l părăsească pe tânărul care, cu acel prilej, a cunoscut toate chinurile îndrăgostitului. Femeia i-a lăsat însă câteva rânduri care aveau să-i caracterizeze destinul: „O vei uita și pe Henriette”, aceasta a fost misiva femeii care l-a părăsit.
De-a lungul vieții, a fost criticat de mulți oameni, mai ales de bărbați. Aventurierul seducător a avut la activ și câteva fapte amuzante. Iată una dintre ele, așa cum a rămas consemnată în arhive:
“În anul 1743, Consiliul celor Zece din Veneția a hotărât să tragă anumite foloase de pe urma lui, încredințându-i o misiune municipală delicată. De peste douăzeci de ani, călugărițele minore din Murano ocupau o clădire care aparținea statului. Guvernul hotărâse să instaleze acolo un institut de reeducare. După o serie de 11.375 de somații, administrația le-a cerut călugărițelor să își găsească un alt lăcaș și să cedeze, cum era drept, clădirea Republicii. Însă ele au refuzat cu desăvârșire să asculte și atunci s-a apelat la Giacomo.
Ca bun cetățean, irezistibilul seducător a primit imediat însărcinarea Consiliului. Planul său era bine ticluit. Din fericire, în ziua aceea Casanova nu stabilise decât 215 întâlniri amoroase, așa că nu era chiar atât de ocupat. A oprit un gondolier și i-a cerut să-l ducă la Murano. Crepusculul venețian arunca asupra lagunei un văl violet de penumbră. După un sfert de oră, faimosul aventurier se afla în fața mănăstirii ocupate de călugărițe.
Cele patruzeci și șapte de surori se plimbau prin grădină cu pași mărunți, căci, pe vremea aceea, încălțămintea nu era chiar atât de scumpă! Acum era momentul să acționeze. Casanova se apropie de grilajul care împrejmuia grădina, astfel încât chipul său să fie bine vizibil, și rosti cu vocea cea mai seducătoare din lume:
— Cucu!
Cele patruzeci și șapte de călugărițe îndreptară spre locul de unde venise glasul farmecul a 93 de ochi (una dintre ele, vai, era chioară!). Imediat, Casanova spuse:
— Dăruiesc o șuviță din părul meu, legată cu o panglică trandafirie, celei care pune mâna pe mine!
Cele patruzeci și șase de minți sănătoase dintre cele patruzeci și șapte de călugărițe (una dintre ele, vai, era nătângă din naștere) pricepură despre ce era vorba. Un urlet uriaș, format din patruzeci și șase de glasuri unite într-un cor asurzitor (una dintre ele, vai, era surdă de câteva zile), făcu să vibreze aerul amurgului:
— Casanova!
Dar aventurierul era deja departe.
Cele patruzeci și șapte de călugărițe se luară după el cu toată vigoarea de care erau capabile, amețite de dragoste, însetate de sărutări, înfometate după șuvița de păr legată cu panglica trandafirie. Cu gondolele alunecând pe apa mătăsoasă a lagunei, îl urmăriră cu disperare. Exact în acel moment, jandarmii Republicii puneau stăpânire pe încăperile clădirii, zăvorând solid ușile și încredințând cheile Consiliului celor Zece. O simplă șuviță de păr reușise acolo unde 11.375 de edicte dăduseră greș.
Casanova primi din partea guvernului o laudă solemnă de primă clasă, drept răsplată pentru gestul său patriotic!
— Ai binemeritat de la Patrie, îi spuse solemn Dogele. Cere ce vrei! Îți vom acorda cu dragă inimă!
Aventurierul chibzui câteva minute înainte de a răspunde. Apoi rosti:
— Cer să mă aruncați în temniță pentru vreo trei ani!
— De ce?
— Ca să mă pot înzdrăveni! Altfel, toată reputația mea de seducător se va duce pe apa Adriaticii!”
Ce ironie a sorții ca acest Casanova, căruia inimile femeilor nu i-au putut rezista, marele aventurier, să moară neștiut, bătrân și părăsit! Ani de zile, lumea nu a avut habar unde a fost înmormântat cel ale cărui „Memorii“ se numără, cu toată frivolitatea lor, printre cele mai cunoscute opere din secolul al XVIII-lea.
Când marele aventurier și-a părăsit patria, avea deja o viață agitată și a încercat să-și găsească norocul la Paris și Viena. Era însă deja un om bătrân, căruia toate îi mergeau pe dos. În anul 1785, l-a cunoscut pe baronul Waldstein, care i-a oferit un post de bibliotecar la castelul său. Cu inima grea, dar neavând încotro din cauza mizeriei, Casanova a acceptat și a trăit acolo timp de 13 ani, având un salariu anual de 1.000 de florini. Știa că nu mai avea nimic de pierdut: faima lui se stinsese, ochii îi erau tulburi, iar gura care sedusese atâtea femei frumoase se veștejise. Faimosul seducător suferea de gută.
Singura lui consolare rămăsese o corespondență intensă cu câteva prietene credincioase, cărora le scria: „De dimineață până seară mă aflu numai în societatea mea, dar nu mă plictisesc, căci acum mă iubesc mai mult decât oricând, nimeni nemaiiubindu-mă.“
Ultimele sale cuvinte, rostite în ziua morții, 4 iunie 1798, au fost: „Am trăit ca un filozof și mor ca un creștin.“
A fost înmormântat în cimitirul Bisericii Sfânta Barbara, chiar în afara orașului Dux, iar piatra de marmură, scriau ziarele interbelice, este întotdeauna acoperită cu flori proaspete:
„Alături de mormântul lui Casanova se află un loc dreptunghiular care aparține unei necunoscute. Această femeie, a cărei față nu a fost văzută vreodată de nimeni, vine în fiecare an, în ziua morții lui Casanova, la mormânt. Stă plecată pe piatră vreme de mai bine de o oră, timp în care nimeni nu are voie să se apropie de ea. Un ziarist a reușit să se ascundă în apropierea mormântului, asistând la toate gesturile și cuvintele necunoscutei misterioase. Descoperirile sale au fost uluitoare.
Această femeie era reprezentanta unei asociații feminine care, prin tradiție, se ocupa de îngrijirea mormântului. În ziua morții lui Casanova, președinta asociației vine la mormânt aducând, drept omagiu celui mai mare curtezan al tuturor timpurilor, jerbe de flori. În răstimpul petrecut acolo, femeia se adresează celui răposat rugându-l să primească acest omagiu tardiv.
Este greu să enumerăm aici toate iubirile lui Casanova, toate aventurile sale fantastice care l-au purtat de-a lungul continentului. A fost încarcerat în temutele camere de plumb ale Veneției, a evadat, a fugit în Franța, a fost nevoit să plece și de acolo, a ajuns la Londra, unde a fost implicat într-o afacere necurată, și a peregrinat din oraș în oraș. În cele din urmă, a ajuns bătrân, sărac și bolnav la curtea contelui de Waldstein, în Boemia, la palatul Dux, unde a primit slujba de bibliotecar.
Cine l-ar mai fi recunoscut, însă, în acest bătrân blazat și deziluzionat de viață, pe strălucitorul Casanova? Aplecat peste pupitrul din sala bibliotecii, acest bătrân a lăsat totuși în urmă o operă fascinantă, o cronică vie a timpului său, acele „Memorii” frivole în aparență, care spun mai mult decât zece cronici oficiale despre epoca pe care a traversat-o cel mai mare seducător al tuturor timpurilor.
Surse:
Sfârșitul lui Giacomo Casanova, Trup și suflet, 1943
O faptă bună a lui Casanova, Veselia, 1940
