Creșterea copiilor în “ferme de bebeluși” a fost o practică frecventă în Anglia victoriană, mai ales în ultima parte a secolului al XIX-lea, și presupunea acceptarea custodiei temporare a unor copii nou-născuți de către femei care locuiau la țară, în schimbul unei plăți periodice. Metoda se folosea și în Australia, și în Statele Unite, dar cea mai mare răspândire a avut-o în Marea Britanie. Dacă bebelușul era foarte mic, în schimbul banilor era inclusă și alăptarea lui de către o mama surogat, iar dacă depășeau 5 – 6 luni, copiii primeau doar hrană și găzduire.
Mamele singure care aveau copii nelegitimi și trebuiau să muncească în același timp erau stigmatizate de societatea conservatoare britanică, astfel că femeile erau practic forțate de conjunctura socială să-și dea temporar copiii spre îngrijire în astfel de case, în speranța că le asigură o existență cât de cât decentă și că îi vor recupera când își vor permite.
Dar de multe ori, promisiunile care li se făceau bietelor femei nu erau deloc respectate, mai ales în situația în care mamele plăteau îngrijirea copiilor pentru o perioadă mai îndelungată și nu se mai interesau de ei luni sau ani în șir.
Lipsiți de scrupule, “fermierii” recurgeau la înfometarea bebelușilor pentru a economisi bani și chiar pentru a le grăbi moartea.
Copiii care plângeau erau sedați cu alcool sau cu opiacee care se găseau relativ ușor la acea vreme. Godfrey’s Cordial, cunoscut sub numele “Prietenul mamei”, era un sirop care conținea opiu și era folosit pe scară largă în “fermele de bebeluși”. “Opiul a ucis mult mai mulți sugari prin înfometare decât direct prin supradozaj”, scria la acea vreme doctorul Greenhow într-un raport public. Câțiva dintre “fermieri” au fost denunțați și judecați pentru omor sau neglijență criminală, fiind condamnați la moarte prin spânzurare. Margaret Waters, executată în 1870, Amelia Dyer, executată în 1896, Amelia Sach și Annie Walters, executate în 1903, sunt câteva exemple de femei care practicau această formă îngrozitoare de adopție în Anglia. Ultimul “fermier” care a fost executat în Marea Britanie a fost Rhoda Willis, care a fost spânzurată în Țara Galilor în 1907.
Cel mai cunoscut caz a fost cel al Ameliei Dyer, născută într-o familie cu cinci copii în micul sat Pyle Marsh, lângă Bristol. Copilăria fetei a fost marcată de boala psihică a mamei sale, fiind martoră la manifestările violente ale acesteia. După moartea ei, Amelia a trăit o vreme cu o mătușă la Bristol, apoi a intrat ucenică la un fabricant de corsete. Tatăl ei a murit în 1859 și fata s-a înstrăinat definitiv de frații pe care îi avea.
S-a stabilit în Bristol, unde l-a întâlnit pe un anume George Thomas, un bărbat de 59 de ani. După ce s-a căsătorit cu el, Dyer a făcut un curs pentru infirmiere și a aflat de la o moașă, Ellen Dane, despre o metodă relativ ușoară de a-și câștiga existența. Își folosea locuința pentru a găzdui femeile sărace însărcinate care voiau să nască în anonimat contra unei sume de 80 de lire sterline, oferindu-le și posibilitatea de a plăti în rate săptămânale de câte 5 lire.
În 1869, soțul Ameliei, bătrânul George Thomas, a murit, iar
ea rămas fără niciun venit, astfel că, dornică să câștige bani, a decis să-și difersifice afacerea. Pe lângă casa de nașteri care funcționa în continuare, a început să-și facă reclamă spunând că oferă găzduire și asistență medicală bebelușilor mamelor singure, în schimbul unei plăți într-o singură tranșă. În plus, mamele trebuiau să aducă un trusou cu îmbrăcăminte adecvată pentru copil. Ea le asigura pe bietele mame că este o femeie respectabilă și că le va oferi micuților condiții excepționale. Trei ani mai târziu, în 1872, femeia s-a căsătorit cu William Dyer, muncitor la o fabrică de bere din Bristol și au avut împreună doi copii: o fetiță numită Mary Ann și un băiețel numit William Samuel, dar după doar câțiva ani și-a părăsit soțul.
La un moment dat, Amelia Dyer a decis să renunțe la cheltuielile mari pe care le avea cu îngrijirea bebelușilor și a hotărât să-i lase să moară neglijându-i sau înfometându-i.
Practic, imediat ce primea copilul în îngrijire și încasa întreaga taxă de la mamele naturale, începea să își pună planul în aplicare. Poliția a fost înștiințată și în cele din urmă femeia a fost prinsă. În 1879, un medic a depus mărturie în privința unor decese ale copiilor lăsați în grija ei. Cu toate acestea, în loc să fie condamnată pentru omor, femeia a fost condamnată la șase luni de muncă silnică pentru neglijență. După eliberare, a încercat
să-și reia cariera de asistentă medicală, apoi se pare că ar fi început să consume alcool și produse pe bază de opiu. În 1890, Dyer a luat în grijă copilul nelegitim al unei guvernante, iar când aceasta a venit să-și viziteze bebelușul, a observat ceva suspect, așa că l-a desfășat pentru a verifica semnul din naștere pe care cel mic îl avea pe un picioruș.
Suspiciunile i s-au confirmat, copilul pe care îl primise nu avea acel semn. Tânăra a mers imediat să reclame la poliție, dar autoritățile s-au mișcat foarte greu. Între timp, Amelia și-a luat copiii și s-a mutat din oraș în oraș pentru a i se pierde urma. În cele din urmă, în 1893 s-a stabilit în Berkshire și a reînceput afacerile cu bebeluși.
Femeia a fost arestată pe 4 aprilie 1896, fiind acuzată de crimă. Pe 22 mai a apărut în fața instanței și a pledat vinovată, singura sa apărare fiind nebunia temporară, a fost condamnată la moarte și spânzurată în închisoarea de la Newgate, pe 10 iunie 1896.
Nu se știe cu siguranță numărul copiilor uciși de Amelia Dyer. Mărturiile vorbesc despre o cifră cuprinsă între 200 și 400 de bebeluși, dar ea a fost acuzată și condamnată pentru moartea a trei dintre ei.
Un alt caz celebru este cel al lui Minnie Dean, singura femeie executată vreodată în Noua Zeelandă. Aceasta era născută în Greenock, în vestul Scoției, în familia unui inginer feroviar. Nu se știe când și cum a ajuns în Noua Zeelandă, dar la începutul anilor 1860 locuia în Invercargill cu doi copii mici și susținea că este văduva unui medic din
Tasmania, deși nu a fost găsită nicio dovadă a căsătoriei ei. În 1872, s-a căsătorit cu un hangiu pe nume Charles Dean și locuia în Etal Creek. Când afacerea cu micul han pe care cuplul îl avea nu a mai avut succes, cei doi s-au îndreptat spre agricultură, dar în curând au intrat în mari dificultăți financiare.
Familia s-a mutat la Winton, Charles Dean a preluat o afacere cu creșterea porcilor și între timp Minnie Dean a început să câștige bani luând în îngrijire copiii nelegitimi ai unor femei aflate în dificultate. Într-o epocă în care existau puține metode de contracepție și când nașterile în afara căsătoriei erau un motiv de stigmatizare, existau multe tinere dispuse să renunțe temporar la copiii lor, prin urmare Minnie Dean a avut o mulțime de cliente. Se crede că femeia îngrijea câte nouă copii în același timp și primea plata săptămânal.
Afacerea a intrat în atenția opiniei publice când un număr relativ mare de bebeluși aflați în grija lui Dean au murit și acest lucru s-a aflat în comunitate. În martie 1889, un copil în vârstă de șase luni a murit de convulsii, în octombrie 1891, un bebeluș în vârstă de șase săptămâni a decedat din cauza unor afecțiuni cardiovasculare și respiratorii, în timp ce un băiat s-ar fi înecat în 1894. Minnie Dean îngropa cadavrele nou-născuților în grădină, a fost denunțată de vecini și s-a început o anchetă amănunțită coordonată de un medic legist.
Femeia nu a fost găsită responsabilă pentru moartea copiilor, dar s-a considerat că standardele de igienă pe care le folosea erau extrem de precare. Curând, au apărut zvonuri că maltrata copiii și comunitatea a legat practicile ei de cazurile de infanticid din Marea Britanie și din Australia. Pentru că la acea vreme, legislația neo-zeelandeză era foarte permisivă, iar Dean nu avea obligația să țină evidența copiilor pe care îi lua în îngrijire, a fost dificil să se demonstreze că unii acești ei au dispărut pur și simplu pentru totdeauna.
În 1895, Minnie Dean a fost văzută urcând într-un tren împreună cu un bebeluș și având ca unic bagaj o cutie de pălării, iar când a coborât, lucrătorii feroviari au povestit că bebelușul nu mai era, femeia ținând în brațe doar cutia respectivă. O femeie, Jane Hornsby, s-a prezentat la poliție afirmând că nepoata ei, Eva, i-a dat copilul spre îngrijire lui Minnie, dar când s-a dus să-l viziteze nu a mai găsit decât hainele acestuia în locuința femeii. Copilul a fost căutat, dar nu a mai fost găsit niciodată. Dean a fost arestată și acuzată de crimă, iar în grădina ei au fost descoperite trei cadavre (doi bebeluși și cadavrul unui băiețel de aproximativ trei ani). În timpul procesului care a urmat, avocatul femeii a susținut că toate cele trei decese au fost accidentale și că nu au fost raportate pentru a nu fi supusă oprobiului public.
Pe 21 iunie 1895, Minnie Dean a fost găsită vinovată pentru crimă. În ultima ei depoziție, femeia a susținut că a avut grijă de douăzeci și opt de copii. Dintre aceștia, cinci erau în stare de sănătate bună când a fost arestată, despre șase dintre ei a declarat că au murit din motive naturale în timpul perioadei în care i-a îngrijit, unul fost recuperat de părinți și pe
doi i-a adoptat ea. Despre soarta celorlalți paisprezece copii nu se știe absolut nimic. Pe 12 august 1895, Minnie Dean a fost spânzurată de călăul din Invercargill, fiind singura femeie care a fost executată vreodată în Noua Zeelandă.
Datorită apariției unei serii de articole despre “fermele de bebeluși” și probelor directe sau indirecte ale acestui tip de crime cumplite în British Medical Journal, Parlamentul Angliei a început să lucreze la o serie de legi care aveau să reglementeze creșterea bebelușilor. A apărut astfel Legea privind protecția vieții sugarilor, care a împuternicit autoritățile locale să controleze înregistrarea persoanelor fizice care îngrijeau mai mult de un copil cu vârsta mai mică de cinci ani pentru o perioadă mai mare de 48 de ore. Legea copiilor apărută în 1908 prevedea că “niciun copil nu poate fi ținut într-o casă improprie sau supraaglomerată, în condiții care i-ar pune în pericol sănătatea și niciun sugar nu poate fi îngrijit de o asistentă care, prin neglijență sau abuz, îi pune în pericol integritatea fizică sau psihică”.
