Mărturia Profirei Sadoveanu a fost publicată în 1985:
“Cei care l-au cunoscut pe Mihail Sadoveanu și au luat cunoștință de aerul lui sever și scumpetea lui la vorbă și-au închipuit, fără îndoială, că a fost un tată de temut, un părinte de a cărui vorbă tremurau toți cei zece copii ai lui. E drept că nu le tolera necuviința și obrăznicia, dar mijloacele pe care le folosea nu erau nici răcnetele și nici bătaia.
Ca și mama lui, Profira, care i-a călcat ușurel cu piciorul pantalonașii pe când era un puișor de 3 – 4 ani, la protestul lui că sunt „necălcați“, și el avea simțul umorului sau, mai bine zis, „hâtrenia” lui Ion Creangă. Copilăria mea e plină de vorbe și fapte nostime săvârșite de tata, pe care îl văd în minte zâmbind într-o sprânceană, pe când ne lua ușurel în derâdere.
Nu mai departe, biletele de plăcintă de la Crăciun erau un fel de critică umoristică a odraslelor sale:
Ești contesa cea mai fină,
Dintr-o vilă suverană
Și menirea ta pe lume!
Să-nveți bine la Germană!
Așa suna unul din bilețelele pentru fata lui cea mai mare, Lia, poreclită „Contesa”, care la vremea aceea o cam scrântise la școală cu limba lui Goethe. Îmi pare rău că n-am ținut o condică a acestor ușor usturătoare epigrame. Pe cele mai multe le-am uitat, îmi aduc vag aminte că de mine, care aveam nasul lung și eram extrem de curioasă, a spus că nasul îmi ajunge cu o jumătate de ceas înainte, oriunde mă duce neobișnuita mea curiozitate să văd și să știu tot ce se-ntâmplă…
Dar, ca să vă dați mai bine seama de felul cum înțelegea Sadoveanu să-și crească copiii, o să vă reproduc o mică scenetă care mă are pe mine drept eroină. După cum se vede și din cea dintâi carte a mea, „Mormolocul”, eram o fetiță ciudată, care făcea tot felul de pozne. Desigur, cea cu mosorul coborât c-o tinicheluță în fântână, ca să scot apă, pe care-l scap în adâncul celor treizeci de metri, a fost pedepsită cu câteva curele bine aplicate la spate. Dar asta a fost o excepție, căci, în general, după cum am mai spus, tata folosea astfel de metode pentru, ca să zicem așa, „capriciile” mele.
Așa s-a întâmplat odată pe când aveam doar trei ani, că nu voiam să mă spăl cu nici un chip. Au încercat mama și bunica, dar eu mă zbăteam, împotrivindu-mă cu strășnicie să-mi vâr fața în lighean. La țipetele mele, a intrat tata:
– Ce este? Cine te taie, Profiriță?
Am ridicat capul, înspăimântată.
– Nu mă taie nimeni!…
– Atunci, de ce țipi așa de tare?
– Nu vrea să se spele!… a bodogănit bunica, pe când mama se uita îngrijată la cel ce intrase.
– A! Nu vrei să te speli? E adevărat?
– Da, am îngânat eu, ștergându-mi ochii de plâns.
– Și de ce nu vrei să te speli?
– Nu pot să sufăr!
– A! Nu poți să suferi? Foarte bine. Nu te spăla. Da’ știi ce are să se întâmple? – Nu.
– Văzându-te așa de neagră și de nespălată, au să vie cioarele și au să te ia în cuibul lor. Au să creadă că ești un pui de-al lor…
La asemenea gând, înspăimântându-mă foarte, am rugat-o pe mama să mă spele în graba mare și tata a putut să se întoarcă liniștit la masa lui de lucru…”
*** Profira Sadoveanu, Almanahul Femeia, 1985
