Amintirile Mitzurei Arghezi au fost publicate în 1985:
“Vă mărturisesc că mi-ar fi greu să scriu despre o singură amintire, pentru că totul se amestecă și se contopește și întreaga mea viață reprezintă acest univers al amintirilor legate de Tudor Arghezi. O să încerc să desprind firele strânse ale aducerilor aminte și să vă povestesc ceva despre Dobrogea, de care Tudor Arghezi s-a simțit legat în mod deosebit.
Acest ținut cu ierni aspre, până mai ieri arid, sălbaticul peisaj dobrogean, nisipul fierbinte al litoralului și nesfârșitele întinderi de ape albastre poetul le-a descoperit și le-a cunoscut târziu, foarte târziu, abia la 50 de ani. În tinerețea lui, călătorea mai ales cu închipuirea, cu lectura și cu gândul. Fără bani, se urca pe o bicicletă pe care o avea și care era foarte greoaie și colinda împrejurimile Bucureștilor. Uneori pornea la drumuri mai lungi, ajungând până pe Valea Prahovei, trăgând cu greu la deal greutatea bicicletei.
Alteori pornea pe jos, duminicile, cu Gala Galaction, până la Căldărușani sau la Cernica. În acea vreme, prin anul 1898, care este și anul de debut în poezie al tânărului Ion Theodorescu, cum se numea atunci Tudor Arghezi, nimeni nu mergea la mare, cum se merge astăzi, și orașele și satele de-a lungul țărmului erau așezări ca celelalte din întreaga țară, cu locuitori ai celor patru sezoane, cu preocupările și grijile de fiecare zi.
După Primul Război Mondial, pe la sfârșitul deceniului douăzeci, a început să devină un obicei petrecerea vacanțelor la mare. Așa că puțin înainte de 1930, Tudor Arghezi merge la mare pentru prima oară. Cu ochii la nesfârșitul albastru, el ar fi stat zile și săptămâni să-l privească. Undeva mărturisea: „Mă uit la mare, încremenit în uimirea cifrului ei imposibil. Marea, cu foșnetul continuu al valurilor, îi dădea o liniște necunoscută până atunci. A scris multe pagini despre mare, și multe pagini de versuri și proză le-a scris la mare.
În copilăria noastră, am vizitat pământul Dobrogei. În anul 1936, tata avea un „Chevrolet” și am trecut cu bacul Dunărea jos de tot. Ne-am dus la Adamclisi, pe atunci un bolovan mare de piatră năpădit de buruieni. Printre pietrele risipite în jur și printre care se strecurau șopârlele, vârful de baston al lui Arghezi a scos din pământ și din colb sumedenie de cioburi, păstrătoare tăcute ale îndârjirii unui popor ce nu s-a clintit din glia lui.
Într-unul din drumurile noastre, am trecut prin Cobadin, unde ne-a gonit din urmă, de-a lungul unei câmpii fără sfârșit, o furtună cu fulgere și trăznete, și ne-am adăpostit. La Cobadin se putea mânca cea mai bună friptură de berbec – batal. În regiunile vecine cu marea, iarba este sărată și animalele care pasc aceste ierburi erau renumite pentru gustul cărnii. La o masă de lemn simplă, într-un local plin de fum, ni s-a servit friptura, în timp ce ploaia se revărsa afară.
Poate că o să vă mire că am amestecat într-o evocare, care s-ar fi cerut mai degrabă literară, măruntul cotidian. Dar tata știa să guste literatura, ca și bucătăria, dacă era bună, și o prefera pe cea din urmă versurilor și prozelor mediocre. Și se pare că friptura de la Cobadin fusese bună…”
*** Mitzura Arghezi, Almanahul Femeia, 1985
